„Iară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deşteaptă.”

(Eminescu)

„Close both eyes to see with the other eye.”

(Rumi)

 

În anul 1977, J.L. Borges începe seria de conferinţe de la Teatrul Coliseo din Buenos Aires, conferinţe pe care criticii literari le numeau mai degrabă „charlas” – „a sta la taifas”, „a face conversaţie”. Asemeni scrisului său, marcat de simplitate, la prima vedere, dar încărcat de erudiţie în clipa în care începi să-l pătrunzi, conferinţele lui Borges scoteau în evidenţă o personalitate puternică, cu o inteligenţă deosebită, care ştia să împărtăşescă auditoriului, cu nobleţe şi simplitate, cele mai adânci trăiri. Motiv pentru care conferinţele sale umpleau până la refuz sălile din Buenos Aires şi, apoi, din Montevideo.

„La Borges, spune Guillermo Sucre, totul este fuziune a contrariilor: eruditul şi intuitivul, raţionalul şi imaginativul, algebristul şi alchimistul se confruntă în el, pentru ca, în cele din urmă să se reconcilieze şi să se înalţe la gândirea superioară.”

În 1955 Borges a fost numit director al Bibliotecii Naţionale din Buenos Aires. A considerat această numire ca pe un dar la care nu îndrăznise vreodată să viseze. Un dar care venise prea târziu pentru el, aproape orb fiind. O ironie a sorţii – să te afli continuu printre cărţi - 900 de mii de exemplare - şi-n acelaşi timp să nu le poţi citi. Borges a considerat că cele două lucruri i-au fost dăruite cu un scop. Domnul îi arăta calea pe care să apuce astfel încât infirmitatea să-i înnobileze fiinţa, nu s-o adâncească în întuneric şi neputinţă. „Eu mi-am imaginat întotdeauna Paradisul sub forma unei biblioteci. Alte persoane consideră că ar fi o grădină, alţii şi-l pot închipui ca un palat; eu l-am imaginat întotdeauna ca o bibliotecă; şi aici mă aflam eu.” Aflat în mijlocul Paradisului, Borges a scris „Poemul darurilor”, închinat înaintaşului său Groussac, fost director al Bibliotecii Naţionale şi orb în acelaşi timp. Dar şi lui Jose Marmol, cel cu care completa mistica cifră trei a orbilor „stăpâni” în Paradisul Cărţilor.

În cartea despre antroposofie, Rudolf Steiner afirmă: „atunci când ceva se termină, trebuie să ne gândim că ceva începe.”Această frază avea să-l determine pe Borges să creeze altceva pentru a pune în locul lumii vizibile, pierdute. Aşa că, împreună cu tinerii care frecventau biblioteca, s-a apucat să înveţe limba şi literature engleză, de la origini. Era o nouă cale de-a pătrunde în lumea strămoşilor saxoni şi scandinavi care, plecând din Danemarca, Germania şi Ţările de jos, ocupaseră Englalandul, pământul anglilor. Studiul limbii anglo-saxone i-a deschis nebănuita şi neasemuita cale a frumuseţii poeziei vechi cu incantaţiile ei mistice, poezie a oralităţii în care auditivul este determinant.

Citind prelegerea lui Borges, mi-am amintit de un alt mare spirit, Unamuno, şi de cartea sa "Agonia creştinismului". Pentru Unamuno, apariţia Bibliei a însemnat înlocuirea Verbului cu Litera, un pas uriaş înapoi, în cultura omenirii. Să amintim aici de întreaga cultura orală a druizilor, accesibilă doar iniţiaţilor. Borges are geniul de a reface acest drum de la Literă către Verb, fapt care-i va marca puternic opera. Poemele sale sunt atinse de nimbul genialităţii tocmai datorită acestei lumini deschise în noaptea dăruită de zei.

 

"Despre hidalgul smead şi stăpînit

De eroism şi gust de aventură

Se crede că - virtualitate pură -

Biblioteca nu şi-a părăsit.

Isprăvile fidelei povestiri,

Burlesc ori tragicomic încheiate,

De el, nu de Cervantes, sînt visate

Şi înţesate-s de închipuiri.

La fel mi-e soarta.

Ştiu că esenţial

Şi fără moarte s-a pierdut ceva

În chiar biblioteca ce-ngropa

Povestea cu hidalgul exemplar.

 Copilul fila-ntoarce grav cu-eresuri,

 Visînd nedesluşite înţelesuri."

 

 (J.L.Borges - Cititori, Trad. Andrei Ionescu)

 

 

 

 

Bibliografie: 1) Jorge Luis Borges, Cărţile şi noaptea, Junimea, 1988