Keith R. Lindsay - În cele din urNă (Cele mai ciudate înmormântări din lume)

 

 

 

 

 

Citind cartea lui Keith R. Lindsay, ”În cele din urNă (Cele mai ciudate înmormântări din lume)”, am tras concluzia că ai mei conaţionali sunt mici copii pe lângă alte zeci de ciudaţi răspândiţi în diferite colţuri ale lumii. Aşa cum atâtea alte lucruri pe lumea asta aveau un sens pentru antici, altul pentru lumea modernă, şi ceremonialul înmormântării a căpătat noi dimensiuni pentru contemporani.

„Unul dintre obiectivele acestei cărticele, spune autorul, este să redea amuzamentul ceremonialului funerar.” Cartea cuprinde un veritabil evantai de opţiuni în ceea ce priveşte elementele ce compun ceremonialul, de la cele mai simple, cu tentă green, până la cele mai sofisticate, aşa cum este criogenia.

 Cartea se deschide cu o trecere prin moda înmormântărilor punctând câteva lucruri esenţiale care au tot evoluat.  Ideea de înmormântare n-a apărut o dată cu omul, ci mult mai târziu.  Omul primitiv îşi abandona semenii acolo unde-şi găseau sfârşitul, asta în caz că tribul căruia îi aparţinea nu avea porniri canibale.  După spusele arheologilor faptul s-a petrecut în urmă cu 350 000 de ani şi abia prin sec. XII- XIV se generalizează înmormântarea. Dacă la început a fost din motive igienice,  o dată cu evoluţia religiilor şi cu credinţa în viaţa de apoi, înmormântarea a devenit o necesitate. Pe măsură ce ai noştri strămoşi se civilizau  încep să se amplifice şi obsesiile legate de lista cu „ce poţi lua cu tine” pe ultimul drum. În funcţie de obiectele funerare descoperite în morminte, s-a putut constata cât de avut era defunctul, dacă avea o demnitate şi care-i era statutul social.

Se pare că primii care au introdus moda hainelor de moarte au fost păgânii din nordul Europei. Credeau că dacă mortul purta haine noi, spiritele rele nu-l mai recunoşteau. Vikingii au transformat înmormântările extravagante în artă luând cu ei pe ultimul drum lucrurile cele mai de preţ: arme, bijuterii, ba unii şi-au luat până şi calul. În schimb, vechii egipteni au pus la punct metoda îmbălsămării aducând-o până la perfecţiune, dovadă fiind mumiile descoperite în epoca modernă. Erau convinşi că dincolo, în lumea umbrelor, încep o altă viaţă astfel încât sclavilor li se puneau alături toate uneltele pentru a continua munca în folosul celor bogaţi. Nu de puţine ori s-a întâmplat ca mumiile să nu ajungă prea repede la locul de veci, ci să fie folosite drept gaj pentru împrumuturi.

Vechii greci, părinţii înţelepciunii universale credeau că morţii se duc pentru veşnicie în Hades, trecând în prealabil cu feribotul râul Styx. Morţilor li se punea sub limbă un bănuţ  ca să aibă cu ce plăti barcagiul. Înainte să descopere faza cu îngropatul în locuri speciale, ei îşi amenajau în case camere speciale în care-şi îngropau morţii. Autorul imaginează un anunţ imobiliar din vechea Atenă cam aşa: vând „trei dormitoare, bucătărie modernizată, sufragerie; în preţ intră covoarele, desenele murale şi bunica.” Deoarece mortul rămânea pe-aproape, au fost primii care au inventat priveghiul. Cuvântul funeralii vine de la latinescul funeralis, romanii fiind primii care au inventat cortegiul funerar şi petrecerea de 9 zile cu prilejul înmormântării.

Şi iată câteva ciudăţenii pentru noi, cei de astăzi, legate de înmormântările anumitor popoare. Haitienii obişnuiau să-şi afume morţii până-i uscau bine, apoi îi atârnau pe pereţii caselor drept ornamente, cartaginezii îi mâncau considerând faptul drept o îndatorire sacră; perşii, sirienii şi babilonienii îi făceau lumânări uriaşe, iar  unii hinduşi practicau obiceiul numit suttee  aruncând în flăcări o dată cu decedatul şi pe biata lui nevastă cât se poate de vie.

 În Evul Mediu  se înrădăcinează bine ideea înmormântării. Ceremoniile devin tot mai fastuoase cu scopul de-a amâna câtuşi de puţin întâlnirea cu Purgatoriul şi cu Iadul, locuri în care Biserica îşi ameninţa credincioşii că-şi vor petrece întreaga eternitate. Partea bună a acestor ameninţări era faptul că săracii prindeau momentul să se înfrupte pe îndestulate şi erau îmbrăcaţi din tălpi până-n creştet: pomenile curgeau gârlă. Spre sfârşitul perioadei au ajuns în vogă mormintele decorate cu imagini cât mai înspăimântătoare ale viitorului decedat.

 În secolul  al-XIX-lea,  britanicii se fac remarcaţi prin  legile impuse decedatului: din momentul în care rămânea ţeapăn n-avea voie să mai părăsească locuinţa, era obligat să stai în salon să poată fi vizitat de toate rudele pentru ultima dată. Mai rău era la cei săraci ale căror case nu aveau un salon în dotare, aşa că rudele trebuiau să-şi împartă dormitorul cu defunctul. Tot în Marea Britanie apare obiceiul transformării locuinţei într-un spaţiu îndoliat în care domina culoarea neagră, erau acoperite oglinzile şi toată lumea se îmbrăca în negru.

 După o scurtă trecere în revistă a înmormântărilor precoce, urmate de câteva sfaturi cum să faci să nu fii înmormântat de viu, autorul trece la descrierea trusoului de înmormântare.

 Primul obiect în alegerea căruia urmaşii îşi pot arăta gusturile şi măiestria este coşciugul. Proprietarii de pompe funebre au scos cataloage cu modele cât mai sofisticate şi mare lucru nu va fi când un canal de teleshopping le va acorda spaţiu pentru „ora de coşciuge” în vederea promovării anumitor modele. În Statele Unite de mult s-a renunţat la desueta ladă de pin şi s-a ajuns la confecţionarea celor mai sofisticate modele în funcţie de buzunarul fiecăruia. Mai nou, se poartă sicriele personalizate pentru a rămâne cât mai mult în memoria comunităţii. Spre exemplu, în Anglia, fanii Manchester United sau Arsenal pot alege un sicriu în culorile clubului preferat. O firmă din San Francisco vinde coşciuge decorate în stil pop care pot fi  inscripţionate:  „Steve+ Sonia= Love” sau  „Tracey M e curvă”. Altă companie oferă o ediţie limitată pictată în auriu cu interior de imitaţie de leoprad. Tot în State e la modă sicriul fără decoraţii exterioare pe care cei prezenţi pot lăsa câte un mesaj. O familie a înmuiat în vopsea până şi lăbuţa câinelui şi i-a lăsat amprenta pe capac. Nu numai în materie decoraţiuni există o ofertă atât de variată cât şi privitor la forma obiectului. Bogaţii din Ghana îşi comandă coşciuge de forma şi mărimea unui Mercedes, iar în modelingul britanic, firme în domeniu răspund celor mai fistichii cerinţe ale pieţii.

O vorbă spune că zgârcitul ar fi în stare ca înainte de moarte să-şi înghită toate bunurile, dacă ar fi posibil, după care să dea peste cap un pahar cu apă. Probabil că tocmai strânsa legătură ce se creează între unii şi obiectele dobândite în timpul vieţii îi fac să lase cu limbă de moarte cu ce să le fie dotat sicriul. Dar în materie de „ce poţi lua cu tine pe ultimul drum” tradiţia îşi spune în primul rând cuvântul. Când vedeam unele înmormântări de pe la noi, credem că s-a stricat lumea doar în partea noastră de glob. Eroare. Sud-africanii  obişnuiesc să lase defunctului telefonul mobil, obicei întâlnit şi la irlandezi şi americani. Pragmatici, ca de obicei, irlandezii pun telefoanele mobile lângă grămada de cenuşă cu scopul de-a evita jocurile de artificii inopinate. Ultimul răcnet în materie de coşciuge, mai ales când rudele ţin morţiş să fie cât mai ieftin şi mai extravagant, este sicriul sponsorizat. Există mari corporaţii care-l inscripţionează cu propriile logouri  totul pe cheltuiala proprie.

 Trăim vremuri tot mai agitate, suntem din ce în ce mai mulţi aşa că şi în materie de locuri de veci lucrurile devin tot mai greu de rezolvat. Criza de spaţiu pentru locuri de veci i-a făcut pe cei vii să fie cât se poate de inventivi. De la închirierea spaţiului pe o anumită perioadă şi până la înmormântarea ecologică, în sânul naturii, există zeci de variante. Lucrurile sunt mai complicate pentru că cererea e mult mai mare decât oferta și nu de puţine ori se recurge la incinerare. Există şi aici o categorie de oameni care vor să se întoarcă în ţărână participând la un adevărat spectacol. Aceştia ori îşi construiesc din timpul vieţii adevărate mausolee, ori lasă urmaşilor o astfel de sarcină. Şi în materie de cripte, cavouri, mausolee, modelingul are ultimul cuvânt. Pietrele funerare sau crucile care marcau cândva locul unde se află mormântul  nu mai sunt la modă. Peste câţiva ani viitorul acestui spaţiu va fi a la de Star Trek, ţinând cont de evoluţia entertainemantului electrocasnic. Asa va fi posibilă programarea unei versiuni holografice a capului defunctului, programată să spună câteva cuvinte astfel încât să se   poată purta o conversaţie cu rudele care vin în vizită la mormânt.Dar toate aceste momente memorabile trebuie să rămână consemnate undeva, o firmă din Ohio (credeam că versiunea românească are întâietate) se ocupă cu filmarea evenimentului.

Legat de ceremonialul de înmormântare tradiţia se împleteşte cu inovaţia, însă cea din urmă are ultimul cuvânt. Personalizarea este cuvântul de ordine. Fiecare vrea să se facă remarcat măcar pe ultimul drum, chiar dacă toată viaţa a trăit în umbră. Un lucru esenţial este vestimentaţia - pe de o parte a defunctului, pe de alta  a participanţilor. Există o adevărată industrie în materie de haine de gală. În Ghana există chiar obiceiul ca mortul să fie schimbat cu câteva costume  pe parcursul vizitelor să nu creadă lumea c-ar fi un sărăntoc.

Ca să mergi în vizită la decedat trebuie să –ţi exprimi regretul prin intermediul florilor, aranjate în jerbe, coroane sau simple buchete. Mare atenţie la număr şi  la culoare. Unii şi-au declarat dragostea ţinută la dos în timpul vieţii printr-un buchet de trandafiri roşii care în limbajul florilor înseamnă: ”Te iubesc! ”Alte elemente cărora  trebuie să li se acorde mare atenţie sunt vehicolul cu care este dus defunctul la groapă şi muzica care trebuie să fie cât de cât pe măsura gusturilor mortului. Iată un top închipuit de Keith R. Lindsay cu melodii de ultimul drum:

1)The Drugs Don’t Work- The Verve

2)Heaven Knows I’m Miserable Now- The Smiths

3)Flying Without Wings - Westlife

 Regret că autorul  n-a inclus în această carte şi ineditul Cimitir vesel de la Săpânţa şi închei cu Epitaful compus de Lord Byron pentru propria  piatră funerară:

„Posteritatea n-are cum să vadă

Ceva mai nobil ca această nişă

În care stau sub soare sau zăpadă

Tu, trecător adastă şi te pişă.”(pg. 188)

 Cu speranţa că n-am lezat sentimentele nimănui recomand cartea lui Keith R. Lindsay, un amestec de istorie cu picanterii legate de tradiţia înmormântării, o carte în care umorul negru se împleteşte cu ironia, lăsând pe alocuri să răzbată un râs sănătos. „Căci pe o planetă atât de încăpătoare numărul nebunilor nu poate decât să crească. Unul vrea un mormânt în formă de hamburgher, altul un sicriu care imită un Rolls, iar altul boxe subterane din care să se audă întruna Sepultura...Citiţi-o şi cruciţi-vă”

 

 

 

Bibliografie: Keith R. Lindsay, În cele din urNă (Cele mai ciudate înmormântări din lume) Humanitas Fiction