Alexandru Ioan Cuza
Numele de Cuza apare în istoria politică a Moldovei încă din veacurile care au trecut. Neam de boieri de mijloc, Cuzeștii s-au ridicat, cu timpul, la înalte ranguri pe treptele cinurilor boierești, iar unii dintre ei au avut chiar un sfârșit tragic. Un anume Dumitrașcu, strămoș de-al lui Alexandru Ioan Cuza, a ajuns la rangul de vel-spătar în timpul domniei lui Mihai Racoviță, care, bănuindu-l de uneltiri, în ianuarie 1717, a pus ”să fie spânzurat de furca scrânciobului din fața curții domnești din Iași: ”Atunci Mihai Vodă, mâniindu-se în grabă au spânzurat pe Cuza Spătarul, nepricestuit, încălțat, îmbrăcat, dându-i vina că au scris el la feciorii lui...ca să vie să prindă pe Mihai Vodă din Iași, ce nu să știe întru adevăr au ba, numai în pizmă l-au omorât că aice a fost năpaste, că n-a scris” (Ioan Neculce)
Așadar, după mărturia cronicarului, n-a prea fost vinovat, dar de spânzurat, l-a spânzurat domnul să-și ia de-o grijă. Șase decenii mai târziu, nepotul celui spânzurat, Ioniță Cuza ajunge spătar, însă vremurile erau tot mai tulburi- turcii nu mai pridideau cu samavolniciile, boierii cu pâra la Poartă și cu intrigile, iar domnii se schimbau unii după alții. Constatin Moruzi, care nu uitase sfârșitul tragic al predecesorului său, Grigore Ghica, dă ordin în august 1778 ca Ioniță Cuza și Manole Bogdan să fie puși la popreală, apoi, să fie descăpățânați iar capetele să le fie înfipte în poarta curții boierești ”ca să fie învățătură pentru întreg norodul.”
Nu se poate ca strănepotul lor, Alexandru Ioan Cuza, să nu fi meditat în cei șapte ani de domnie și în alți șapte de exil la vremelnicia acestei lumi și la nestatornicia firii umane.
Nepotul lui Ioniță Cuza, Ioan Cuza, tatăl viitorului domn al Principatelor Unite, ajunge postelnic și unic moștenitor al moșiei Barboși, din ținutul Fălciu, după ce îi despăgubise în bani pe ceilalți frați. Se căsătorește cu Sultana Cozadini, descendentă a unei familii genoveze, venită în țară de curând, de la Constantinopol, acolo unde se născuse. Alexandru a fost primul fecior al familiei, apoi, s-au născut Dumitru, care a murit de tânăr căzând de pe cal, și Sultana.
Alexandru Ioan Cuza s-a născut la 20 martie 1820 la Bârlad și a petrecut o bună partea a copilăriei la moșia tatălui său, Barboși, crescând printre țărani - astfel se explică iubirea lui pentru oamenii satelor. A fost trimis la Iași, la studii, la pensionul francezului Victor Cuenim (unul dintre ofițerii lui Napoleon rămași aici în urma campaniei dezastruoase din Rusia). La școală, a fost coleg cu Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu și Matei Millo. În vara anului 1834, tânărul Alexandru Ioan Cuza pleacă la Paris cu vărul său Nicolae Docan și cu Vasile Alecsandri, pentru a-și continua studiile, așa cum plecau toți fii de boieri. Tinerii au fost găzduiți chiar în locuința supraveghetorului lor Filip Furnaraki, grec de origine, mare iubitor de copii și un desăvârșit pedagog. ”Într-o duminică micile noastre cârduri se întâlniră, va evoca I. Ghica acele vremuri. Mentorii noștri se opriră un minutt de vorbă. Nu știu cum și nici în ce fel , dar ne-am pomenit deodată amestecați și braț la braț un muntean cu-n moldovean; vorbeam fiecare limbajul provinciei noastre și ne înțelegeam, parcă-am fi vorbit aceeași limbă. Ce revelațiune! Dintr-acel moment nu am mai fost nici munteni, nici moldoveni. Eram toți români!”.
În decembrie 1853, Alexandru Ioan Cuza își trece bacalaureatul în litere și, împreună cu Vasile Alecasandri s-a îndreptat către Facultatea de medicină pe care a părăsit-o repede ”neputând suferi disecțiile” și s-a mutat la drept. Spre sfârșitul anului 1839, s-a întors în țară ca membru al Societății economiștilor din Paris fără să-și fi terminat studiile la drept. În 1840, intră în magistratură. Era un bărbat frumos, amabil și curtenitor, prietenos, de statură mijlocie, cu părul castaniu și cu ochii albaștri, strălucitori, inteligenți. Era plin de farmec și se bucura de bună primire oriunde se ducea.
La una din petrecerile boierești care se țineau lanț iarna în ”dulcele târg al Iașilor” a cunoscut-o pe Elena Rosetti, mai tânără cu cinci ani decât el, fiica postelnicului Iordache Rosetti și a Catincăi, născută Sturdza, boieri care aveaau o moșie la Solești, în ținutul Vasluiului. Ca toți ceilalți boieri și aceștia aveau o casă la Iași unde își petreceau iernile. Crescută de o mamă aprigă, fără să fi fost trimisă la studii, Elena era mai degrabă opusă viitorului ei soț. Avea o înfățișare distinsă, fața ovală, ochii mari, negri, melancolici, era tăcută, timidă, complexată.
În aprilie 1844, cei doi fac nunta la Solești, iar Al. I. Cuza refuză să primească robii dați Elenei pe foaia de zestre. Firile lor opuse- unul vesel, cu tragere de inimă către lume și petreceri; cealaltă retrasă, izolată a făcut ca singurul lucru care să-i unească să fie respectul reciproc.
Iarna anului 1848 s-a dovedit a fi o iarnă grea pentru țărani și pentru cei mai puțin avuți, sfârșitul lui martie îi găsește pe oameni cu hambarele goale, înfometați, asupriți și împovărați de biruri, la mâna unei boierimi tot mai hrăpărețe și a despoticului domn Mihail Sturdza. O răzvrătire a lumii paupere din ținuturile Moldovei părea tot mai iminentă. Odiosul regim al lui Vodă Sturdza era urât și blestemat de întregul norod.
”Acest Sturdza, scria Alecsandri, vinde rangurile boierești, vinde posturile statului de la cele mai mici până la cele mai înalte; vinde scaunele clerului, vinde hotărârile judecătorești, vinde măsurile administrative; vinde cinstea; vinde cugetul oamenilor; vinde drepturile patriei noastre!”
Și unde mai pui că nesătulul vodă avea și doi fii asemenea lui: beizadeaua Grigorie și beizadeaaua Dimitrie. Mihail Sturdza era căsătorit cu fata bătrânului Ștefanache Vogoride, fost caimacam al Moldovei după 1821. Fiind bey de Samos, trăia în acele vremuri la Constantinopol și, dacă îndrăznea cineva să se plângă de samavolniciile domnului, se putea aștepta la cele mai mari persecuții, el având legături strânse cu toți marii demnitari de la Poartă. Starea de agitație a diferitelor pături sociale- țărănime, o burghezie aflată în fază incipientă, intelectualitate a dus până la urmă la izbucnirea Revoluției de la 1848. (Pentru că ar solicita prea mult spațiu, rămâne subiect pentru un alt articol.) Spre deosebire de revoluția din Muntenia, mișcarea revoluționară din Moldova a fost mult mai restrânsă. Dându-și seama că e mai mult ”o opoziție gălăgioasă pe hârtie”, domnitorul Sturdza a trecut la represalii. Pe ulițele târgului, se vedeau o mulțime de oameni târâți spre închisori- se operează sute de arestări- și orășenii sunt anunțați că cei ”câțiva netrebnici” cu ”viclene închipuiri și amăgiri” au fost spulberați. În toate ținuturile ispravnicii au primit porunci strașnice să vegheze la liniștea populației și la oprimarea oricărei ”adunături”. Lipsiți de un program concret de revendicări, fără nici un sprijin, lăsați la mâna milițiilor și a arnăuților lui Sturdza, tinerii revoluționari moldoveni au fost arestați. Printre ei și Alexandru Ioan Cuza a fost prins, legat, dus într-o cazarmă și schingiuit, iar a doua zi după arestare, legat cot la cot cu încă 12 dintre fruntașii revoluției au fost urcați în niște căruțe de poștă și porniți spre Galați sub pază strașnică. De acolo urmau să fie trimiși în exil, în Turcia. Se zvonise că după ce urmau să fie îmbarcați și trimiși pe Dunăre se pusese la cale împușcarea lor. Doar că, ajunși la Brăila, se stârnește o furtună și șase dintre exilați printre care și Cuza reușesc să fugă. Rănit la un picior din cauza torturilor, Cuza nu-și pierde cumpătul și trage în cursă pe unul dintre ofițerii care-i supravegheau promițându-i că - l va conduce la ceilalți fugari. Ajunge cu el la clădirea consulatului englez, îi mulțumește cu nonșalanță ofițerului și înclinându-se cu ironie disimulată intră în curtea consulatului. Rămâne aici o vreme împreună cu ceilalți fugari, apoi, cu pașapoarte austriece pleacă cu un vapor pe Dunăre până la Baziaș. Trec munții și ajung la Brașov, iar de acolo pleacă la Blaj unde erau în toi pregătirile pentru Marea Adunare. Pribegii moldoveni s-au întâlnit la Brașov cu o parte din pribegii munteni. Alexandru Ioan Cuza avea doar 28 de ani și cu toate astea dovedise multă maturitate și chibzuință. Din Transilvania au decis să plece către Bucovina unde aveau mai multe posibilități să-și continue activitatea revoluționară. Pe 13 iunie, au ajuns la Cernăuți unde au constituit un nucleu revoluționar moldovean alcătuit din Costache Negri, Vasile Alecsandri, Zaharia Moldoveanu, Alexandru Ioan Cuza ș.a.
Regimul lui Sturdza nu se mai bucura de niciun prestigiu nici în țară, nici în fața susținătorilor din afară. Din nefericire, peste Moldova s-a abătut și o epidemie de holeră căreia i-a căzut victimă bătrânul Alexandru Cuza care mersese să ceară indulgență pentru fiul său de la Talaat Efendi, venit să-l mazilească pe vodă Sturdza.
Din pricina holerei situația politică și socială a luat o altă întorsătură, în principal, ținând cont de restricțiile de mișcare. Elena Cuza pleacă la Cernăuți și duce ajutoare exilaților, care, în toamnă, se îndreaptă către Paris.
În primăvara anului următor, noul domn, Grigore Ghica impune un caracter mai progresist administrației și invită pe tinerii revoluționari să se întoarcă în țară. Chiar merge la Constantinopol să-i întâmpine, arătându-și bunăvoința de-a colabora cu ei. Printre emigranții ajunși pe malul Bosforului se află și Alexandru Ioan Cuza care se întoarce în țară împreună cu domnitorul. În februarie 1851, Grigore Ghica îl numește ”director al departamentului din lăuntru” având de îndeplinit multe dintre funcțiunile statului. Om integru, cu un înalt simț al dreptății, Cuza se ocupă, în mod special, de multe dintre plângerile țăranilor.
În 1855, este ridicat la rangul de vornic, iar după un an este numit pârcălab al Covurluiului, important ținut al Moldovei cu port la Dunăre (Galați).
Sperând să fie reales în 1856, Grigore Ghica oferă sprijin foștilor revoluționari care întemeiază un Comitet Central al Unirii, lucru care-i atrage oprobiul diplomaților austrieci, dar și mânia Porții. La încheierea celor șapte ani de domnie Poarta a fost bucuroasă să scape de el. Este anul în care, în urma sângerosului război al Crimeei dintre Rusia și Turcia se încheie Pacea de la Paris, din martie. Tratatul încheiat prevedea și o serie de articole privind viitorul Munteniei și al Moldovei. Deși rămâneau mai departe sub suzeranitate otomană ele urmau să aibă o administrație independentă. Toate aceste articole incluse în Tratat se datorau activității neobosite a revoluționarilor munteni și moldoveni aflați la Paris: Nicolae Bălcescu, Costache Negri, Vasile Alecsandri etc. Austria a fost, de la bun început, ostilă Unirii Principatelor Române a căror anexare o dorea prin întreaga sa politică având drept scop accesul la gurile Dunării, principala cale de comunicație cu Europa. Planurile austriecilor mergeau până acolo încât doreau colonizarea acestor teritorii cu elemente germane pentru eliminarea treptată a băștinașilor. Iată ce scria contele Coronini: ”Printr-o largă și mai bine condusă emigrare și colonizare de elemente germane deprinse cu agricultura în valea Dunării, prin înlesnirea relațiilor comerciale și prin concentrarea inteligenței germane, a capitalului german și a puterii de muncă germane în țările acestea, sugera el, va putea fi accelerat procesul de asimilare, astfel că în scurt timp elementele germane mai puternice vor putea înăbuși pe cele indigene...” (Dan Berindei, Introducere la Documente privind Unirea Principatelor, volII, Ed. Academiei)
Retragerea trupelor austriece în primăvara anului 1857 a însemnat un mare eșec al politicii habsburgice. La Iași, Godel de Lannoy conducea o propagandă pe față împotriva unionismului. Despre Turcia ar fi inutil să spunem cu câtă furie a primit acest pas către Unire și, totodată, către neatârnare. Dar, Principatele trecuseră sub protectoratul Marilor Puteri: Anglia, Franța și..lângă ele era Sardinia. Vrând-nevrând, în ianuarie 1857, Poarta trimite firmanul pentru alegeri în vederea constituirii Adunărilor ad-hoc.
Dar, conform unei vechi zicale, cel mai mare dușman îți este dușmanul din casă pentru că-ți cunoaște cel mai bine rostul. Așa și în cazul nostru, cei mai mari dușmani ai Unirii s-au dovedit a fi antiunioniștii, boierii conservatori care nu doreau să piardă preivilegii, care unseseră bine toate ușile de la Constantinopol și se dedulciseră la mierea Puterii. Ia, să-l amintim numai pe măria-sa, boier Ioniță Balș, om nu prea strălucit la minte, dar pe cât de nătâng pe atât de viclean. Slugoi atât la cancelaria austriacă (își luase în primire postul de caimacam al Iașului însoțit de doi generali austrieci) dar și la Înalta Poartă. S-a întâmplat că în februarie 1857, l-a chemat Scaraoțki să mai dea niște firmane în lumea umbrelor, însă, cum întotdeauna se poate șimai rău, locul său a fost luat de Nicolae Vogoride, fiul lui Ștefan Vogoride, dregător la Poartă și cu multe cimotii pe la cancelariile europene. Viclean din fire, la numirea în funcția de caimacam a mers la consulatul francez să-i pună vorbă bună la șefii lor de la Constantinopol și el, în schimb, nu va împiedica libera expresie a poporului. Chiar și lui Alexandru Ioan Cuza îi arăta multă bunăvoință, chemându-l să-și reia funcțiile din armată. Ba, l-a înaintat și în grad în aprilie 1857 și ca să-l discrediteze, după 4 zile, din locotenent l-a făcut căpitan pentru ”zelul arătat în serviciul statului”. Cu toate aceste atenții stăruitoare, Alexandru Ioan Cuza rămâne devotat cauzei Unirii. Ca să scape de el, în preajma alegerilor, caimacamul Vogoride încearcă să-l trimită într-o misiune aiurea, însă acesta își dă demisia pe care o trimite și consulului francez Victor Place. ”Cuzaki”, cum îl numea Vogoride în batjocură, este trecut în rândul ofițerilor de rang inferior, șters din listele electorale și trimis în concediu. Cu toate astea, Al. I. Cuza este ales deputat în Adunarea ad-hoc din partea orașului Galați.
În mai 1858, în Conferința de la Paris a celor șapte puteri se semnează o Convenție prin care cele două țări românești vor fi numite: Principatele Unite Moldova și Țara Românească. La Focșani, oraș aflat pe graniță, funcționa o Comisie centrală care se ocupa de legile de interes comun. Tot la Focșani se prevedea o Curte de Casație comună. Ambele armate puteau avea organizare comună, dar cu steaguri deosebite. Rămâneau două țări diferite populate cu”moldo-vlahi”, dar sub suzeranitate turcească. Ceea ce n-a consfințit Conferința de la Paris urma să fie obținut prin continuarea luptei poporului. În septembrie, Cuza este înaintat la gradul de colonel și numit ajutorul șefului oastei, astfel că, făcând parte din guvern va semna toate actele de stat alături de ceilalți miniștri.
Un alt potrivnic al Unirii și al susținătorilor ei s-a dovedit a fi și bătrânul logofăt Ștefan Catargiu, boier nu prea mintos, având o cultură șubredă, dar multe privilegii. Numai că desele lui jalbe și jelanii trimise Porții i-au plictisit pe turci și l-au lăsat fără caimacamie.
Adunarea electivă a Moldovei s-a deschis cu solemnitate pe 28 februarie 1858. Și cum biserica nu putea să stea deoparte, mitropolitul Sofronie, apropiat al fostului caimacam Ștefan Catargiu, anunță că nu poate participa la Adunare pe motiv că aștepta răspunsul plângerii lui Catargiu făcut la Înalta Poartă. Ceilalți caimacami îi transmit prin V. Alecsandri să revină asupra acestei ”hotărâri vătămătoare”. Preașiretul prelat propune o nouă amânare care-l determină pe Kogălniceanu să spună că nu văzuse mai mare ”insultă făcută maiestății nației”.
Ei, dar acum începe ”veselia” mare: din cei 55 de deputați câți număra Adunarea electivă, 33 erau membri ai partidelor naționale, adică, unioniști, iar ceilalți îl susțineau fie pe M. Sturdza, fie pe fiul acestuia, Gr. Sturdza. Partida Națională care avea majoritatea urma să desemneze un reprezentant, dar când s-au numărat și s-au publicat voturile în Monitorul Oficial erau nu mai puțin de 38 de candidați! Fiecare grup susținea candidatul său. Până la urmă, după îndelungi negocieri, în noaptea din de 3 spre 4 ianuarie, 30 de deputați au încheiat un proces-verbal în care se angajau să-l susțină la domnie pe Alexandru Ioan Cuza. ”Pezevenghii ăștia vor să mă aleagă domn”, a zis el nefiind de față și crezând că-i o farsă. Și pe bună dreptate, pentru că nu figura pe listele electorale.
S-au reluat toate procedurile și în 5 ianuarie 1859 tot orașul și restul țării a ieșit în stradă să întâmpine vestea cea nouă. Era una din acele zile de iarnă cu un soare vesel anume pregătită de sărbătoare. Ședința s-a deschis la ora 12 și deputații au fost invitrați să voteze în ordine alfabetică. La numărătoare a răsunat de 48 de ori același nume: Alexandru Ioan Cuza. Palid, profund emoționat, noul domn a depus jurământul: ”Jur...în fața țării mele, că voi păzi cu sfințenie drepturile și interesele patriei, că voi fi credincios Constituției în textul și în spiritul ei, că în toată domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toți și în toate, uitând toată prigonirea și ura, iubind deopotrivă pe cel ce m-a iubit și pe cel ce m-a urât, neavând dinaintea ochilor mei decât binele și fericirea nației române”.
Mihail Kogălniceanu a rostit cu acest prilej un memorabil discurs:
”După una sută cincizeci și patru de ani de dureri, de umiliri și de degradație națională, Moldova a intrat în vechiul ei drept, consfințit de capitulațiile sale, dreptul de a-și alege pe capul său, pe domn...
Prin înălțarea ta pe tronul lui Ștefan cel Mare s-a înălțat însăși naționalitatea română...Alegându-te pre tine domn în țara noastră noi am vrut să arătăm lumii aceea ce toată țara dorește: la legi noi, om nou...Fii dar omul epocii; fă ca legea să înlocuiască arbitrariul; fă ca legea să fie tare, iar tu, Măria ta, ca domn, fii bun, fii blând; fii bun mai ales pentru acei care mai toți domnii trecuți au fost nepăsători sau răi.
Nu uita că dacă cincizeci de deputați te-au ales domn, însă ai să domnești peste două milioane de oameni!
Fă ca domnia ta să fie cu totul de pace și de dreptate...Fii simplu, Măria ta...fii domn cetățean; urechea ta să fie pururea deschisă la adevăr și închisă la minciună și lingușire...”
Telegrafiind ministrului său la Paris, consulul Victor Place aprecia că pentru prima, dată în istoria Moldovei, s-a ales domn fără să se cheltuiască vreun ban. Alexandru Ioan Cuza nici n-ar fi avut cu ce să-și cumpere voturile: avea în buzunar doar 8 galbeni și fusese cel mai sărac dintre candidații la domnie.
”Nu greșelile lui Cuza l-au răsturnat, ci faptele lui mari”
(Mihail Kogălniceanu)
Vestea alegerii colonelului Cuza ca domn în scaunul Moldovei a produs mare uimire atât în Moldova cât și în Muntenia. A fost votat până și de deputații conservatori, dar nu pentru că-și schimbaseră poziția politică, ci pentru că avea oricum majoritatea asigurată printre electori și avea și o mare susținere din partea maselor care manifestau pe străzi pentru înlăturarea vechiului regim. Poporul considera alegerea noului domn ca începutul unei noi epoci și pe străzi se striga: ”Jos boierimea!”, ”Jos turcii!”, ”Jos conservatorii!”, ”Trăiacă Unirea!”
La o săptămână după ce a fost ales, Cuza a format primul guvern al Moldovei: fostul caimacam Vasile Sturdza a fost pus la interne, V. Alecsandri la externe, însă Kogălniceanu a refuzat nefiind de acord să intre într-un guvern de „fuzie”. Conform Convenției de la Paris alegerea făcută de Adunarea Moldovei trebuia să primească învestitura Porții, de aceea o delegație alcătuită și condusă de Costache Negri a plecat către Constantinopol oprindu-se un timp la București.
La București, lucrurile nu stăteau întocmai bine. Lupta pentru tron se dădea între Gheorghe Bibescu și Barbu Știrbei, iar majoritatea în Adunarea electorală o deținea boierii conservatori. Partida națională a Unioniștilor era în minoritate și cele mai mari șanse de a fi ales le avea boierul Nicolae Golescu. Atmosfera era cât se poate de încinsă: pe de-o parte boierii bătrâni care nu voiau să renunțe la privilegii, dar și dezbinarea dintre unioniști, aspra cenzură pe care guvernul o instituise în presa de teama amplorii luată de mișcarile revendicative ale maselor, care, cu toate măsurile luate au ieșit în stradă să-și strige nemulțumirile.
În noaptea de 23 spre 24 ianuarie, deputații partidei naționale au ținut ședința secretă într-o sală a hotelului Concordia de pe strada Smârdan pentru a hotărâ asupra cărui candidat cădeau de acord să-l susțină. După discuții furtunoase care au durat până către ora două noaptea au hotărât să-l susțină pe colonelul Cuza. Deputații conservatori adunați și ei în casa Oteteleșteanu, speriați de ceea ce se petrecea mai ales pe străzi au decis să nu participe la ședința din 24 ianuarie a Adunării. Austriecii i-au îndemnat să participe și să țină ședința în alt oraș pentru a scăpa de presiunea maselor.
Sâmbătă, 24 ianuarie 1859 la ședința Adunării ia cuvântul tânărul deputat Vasile Boierescu: ”Pentru ce să fim împărțiți în două tabere, numindu-ne noi și voi? Nu suntem toți români? Nu suntem fiii aceleiași mame? ...”
N-ar fi fost exclus ca, văzând neînțelegerile de la București, Poarta să-și impună domn prin forță pentru a limpezi lucrurile. S-a trecut la vot și spre surprinderea tuturor, dar, mai ales ”spre fericirea românilor” pe toate buletinele era trecut numele lui Alexandru Ioan Cuza. De remarcat că deputații conservatori au acceptat această propunere de teamă că nu vor mai părăsi vii sala de ședințe. Când a apărut la fereastră batista albă, mulțimea a răspuns cu frenezie, clopotele au început să bată și sub o ploaie subțire de iarnă s-a încins Hora Unirii . De la 1848 Bucureștiul nu mai văzuse atâta entuziasm. Iată mărturia pictorului Nicolae Grigorescu angajat atunci să zugrăvească mănăstirea Agapia: ”Într-o dimineață ne vine vestea că s-a ales Cuza domnitor în amândouă capitalele. Am lăsat tot, am pus șaua pe cal, și fuga la târg. Atunci am văzut eu ce va să zică bucuria unui popor. Cântece, jocuri, chiote din toate părțile. Îți ieșeau oamenii în drum cu oala plină cu vin; care cum se întâlneau luau vorba de Cuza, de Unire, se îmbrățișauși încingeau horă în mijlocul drumului. Și era un ger de crăpau pietrele. Dar unde mai sta cineva în casă? Am văzut bătrâni care plângeau de bucurie. Vreo săptămână n-am mai putut lucru. Trimiteam la târg de două ori pe zi după vești. Plăteam câte trei și patru sfanți pentru o gazet, și ne strângeam să ascultăm toți noutăți, ”novitale”cum se zicea pe atunci. Nici nu era chip să mai gândim la altceva. Mi-aduc aminte că stam seara până târziu și făceam desene alegorice despre Unirea Principatelor...”
În seara de 24 ianuarie 1859, președintele Adunării de la București îi trimite o telegramă lui Alexandru Ioan Cuza vestindu-l că a fost ales domn al Țării Românești. Copleșit de emoție, Cuza cere sfatul lui Kogălniceanu și acceptă cu mândrie și recunoștință. Totodată este înștiințată și marea Poartă despre alegerea noului domn ”în toată liniștea, maturitatea și buna rânduială”. Și după cum era obiceiul locului, firește, boierii Manu și Băleanu trimit și ei o telegramă vizirului în care se plâng că puterea le-a fost smulsă cu de-a sila printr-un act de trădare și solicită intervenția Porții. După îndoita sa alegere, domnul trimite mesaj puterilor garante în care le roagă să consfințească dorința poporului declarând că este lipsit de orice ambiție personală, că nu dorește decât binele țării și că va fi oricând dispus să se retragă la viața privată dacă se va hotărî aducerea pe tron a unui prinț străin. Mulți s-au întrebat care să fi fost rostul acestei porți lăsată deschisă, atâta timp cât el fiusese ales domn pe viață. Cert este că adversarii săi au știut să exploateze bizara făgăduială inducând în opinia publică ideea că Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domn provizoriu. La București, Adunarea a constituit o comisie și aînsărcinat-o să meargă la Iași să înmâneze direct domnitorului actul oficial al alegerii sale. Pe 29 ianuarie 1859, Vasile Alecsandri, ministru de externe, prezintă comisia în mod oficial. Pe 4 februarie domnul și suita lui pleacă din Iași către București. Pe tot parcursul călătoriei, a fost întâmpinat de săteni și de populația orășenească, iar în orașele mari- Buzău, Focșani și apoi la București a fost primit cu toate onorurile. Doar marii boieri nu s-au grăbit să-l întâmpine, unii plecând chiar din capitală, în mod ostentativ. Ba, și-au venit repede în fire după buimăceala din ianuarie și au reînceput vechile uneltiri și numai la câteva zile de la venirea domnului au pus la cale un complot. Mai târziu, generalul Vlădoianu avea să noteze: ”Se aflau în București multe fețe palide și foarte îngrijate de ceea ce făcuseră...Unii tot mai sperau că Unirea nu va fi primită de puteri, și că au să se mai întoarcă lucrurile pierdute”. Nici la Iași lucrurile nu stăteau prea bine că deh! erau români și ei: chiar a doua zi după ce a plecat domnul spre București, a izbucnit un incendiu la cazarma de cavalerie și, la cercetări, s-a descoperit că focul fusese pus din patru părți de o mână criminală. Noului domnitor nu avea să-i fie deloc ușor și primul lucru pe care l-a descoperit a fost uriașul deficit bugetar care trebuia să fie acoperit prin impunerea unei noi dări asupra marilor proprietăți. Normal, s-a izbit de rezistența mai mult sau mai puțin fățișă a celor cărora le impunea să scoată țara din criză. La nici două luni de la înscăunare guvernele din ambele capitale și-au dat demisia. După părerea lui Bolintineanu încă de pe acum se născuse ideea loviturii de stat.
Guvernele se schimbau cu repeziciune fapt care crea o stare de nesiguranță în societate și nu avea cum să-l mulțumească pe domn. Împlinise deja 40 de ani, își iubea țara și ar fi vrut s-o vadă ridicată așa cum jurase la învestire. Confirmarea puterilor garante încă nu sosise și nici aprobarea de la Constantinopol din cauza numeroaselor intrigi. Turcia, sfătuită de Austria care o îndemna ”să protesteze cu toată tăria împotriva ilegalității faptului săvârșit”, hotărî să ceară convocarea unei conferințe a puterilor europene. Aceeași Austrie atrăgea antenția Londrei că se crease un precedent. Ambasadorul englez la Poartă scria că cea mai bună soluție ar fi să rămână Cuza doar domn al Moldovei. Domnitorul se afla între ciocan și nicovală, între voința poporului care ceruse Unirea și intrigile externe alături de cele ale marii boierimi care aveau interesul ca cele două țări să fie dezbinate. Numirea lui Costache Negri ca ambasador la Constantinopol a fost una dintre cele mai importante decizii luate în ceea ce privește politica externă a Principatelor. ”Nu va ști niciodată îndeajuns, scria francezul Baligot de Beyne, secretarul lui Cuza, tezaurul de uitare de sine, de devotament și de patriotism pe care Negri îl cheltuiește în pozițiunea sa diplomatică, plină de curse, de înțelăciuni, de șiretenii...” La Paris, a fost numit un alt amabasador de valoare în persoana lui V. Alecsandri. Înconjurat de astfel de diplomați iscusiți, Cuza începe să fie foarte bine văzut în afara țării. În timp ce Turcia trăgea de timp, la Paris, Alecsandri luase legătura cu Napoleon al II-lea și cu ministrul de externe al acestuia, contele Walewski, și recomanda prudență pentru că împăratul îi promisese că ”va apăra cu căldură faptul împlinit în Principatele Unite”. Napoleon îi sfătuia , totodată să-și întărească forța militară spre a fi pregătiți pentru evenimentele ce aveau să vină spre a fi în folosul lor. De aceea Cuza nu se avântă în luarea unor decizii aventuroase pe plan extern, dar pe plan intern, fără să mai aștepte confirmarea marilor puteri începe să facă ordine în Principate. În primul rând, dispune aplicarea legii presei în Moldova. În istoria României începe o perioadă de afirmare a autonomiei și demnității naționale. Domnitorul și guvernele decid ca toți supușii străini să fie justițiabili în fața instanțelor locale și să plătească taxe și impozite ca și cetățenii români. Apoi, diplomaților străini li se fixă o anumită zi pentru primire oficială, iar pentru alte chestiuni să ia legătura cu miniștrii. Natura relațiilor cu Poarta se modifică substanțial- plecăciunile și slugărnicia sunt înlocuite cu măsuri ce vor duce la dobândirea independenței. Însă cea mai acerbă confruntare avea să fie cu Austria bine știut fiind motivul pentru care se opunea oricărei măsuri de emancipare. Din fericire, rivala sa, Franța, care dorea să-și mențină autoritatea la Dunăre sprijină politica dusă de Principate
Un alt domeniu în care Cuza intervine încă de la început este reorganizarea armatei luând decizia unificării acesteia. Ca militar, domnul era conștient de importanța oștirii în aparatul de stat, mai ales, într-o țară în care guvernele se perindau precum umbrele. Franța, Rusia, Prusia și Sardinia sprijineau actul de la 24 ianuarie și au convins și Anglia în această direcție. La un an de la înscăunare, se perindaseră deja patru guverne în Moldova, iar în Muntenia, trei, criza se prelungea, visteria țării era goală și statul nu găsea credite nicăieri. Orice propunere de redresare era primită cu opoziție, nimeni nu voia să piardă din vechile privilegii, astfel că guvernele și domnul s-au văzut nevoiți să ia unele măsuri prin ordonanțe ale domnitorului. În sesiunea Adunărilor din decembrie 1859 s-au pus în discuție problema finanțelor, a căilor de comunicație, a învățământului și reforma agrară. Și atunci, ca și acum, alegerile electorale nu aduceau nimic nou în viața politică a țării pentru că aceiași oameni se perindau prin scaunele de deputat. În septembrie 1860, Alexandru Ioan Cuza decide să plece la Constantinopol pentru ”sprijinirea intereselor României.”
”Unirea este credința mea politică; ea este ținta de mântuire a națiunii române, la care părinții noștri au căutat a ajunge și la care sper că vom putea ajunge.”
(Alexandru Ioan Cuza)
Alexandru Ioan Cuza pleacă la Constantinopol în calitate de domn ales de popor, liber și suveran, nu ca domn supus și temător pentru viața sa pentru că el nu-și cumpărase rangul. Protocolul vizitei, cu toate onorurile cuvenite, s-a alcătuit după lungi tratative duse de neobositul Costache Negri care nu voia sub nicio formă să fie știrbită onoarea și demnitatea țării și a domnului ei. Astfel, Vodă Cuza a fost primit în același palat în care fuseseră primiți Napoleon și marele duce Constantin intrând în serai pe poarta cea mare ca un oaspete de onoare. Pentru prima dată, relațiile româno-otomane căpătau noi aspecte, domnul nu mai mergea în calitate de vasal să sărute papucul sultanului și nici nu i s-a impus să poarte fesul turcesc. Adunarea a aprobat suma de un milion pentru călătorie, domnul plecând cu o suită de vreo 35 de persoane printre care și poetul Dimitrie Bolintineanu, care a lăsat o descriere amănunțită evenimentului, pictorul Carol Popp de Szathmary, Ștefan Golescu, generali și sergenți din gardă, și doctorul Gluck. Îmbarcarea s-a făcut la 22 septembrie, la Galați, unde orășenii l-au primit cu mare bucurie. Aici, a petrecut o noapte alături de bătrâna sa mamă, apoi s-a întâlnit cu doi colonei turci trimiși de sultan să-l întâmpine și cu Costache Negri care venise să-l pună la curent asupra protocolului primirii. Au ajuns a doua zi la Sulina și domnul cu o parte a suitei s-au îmbarcat pe corveta turcească Beirut, ceilalți au călătorit cu nava Taurus. A patra zi, duminică, vasul a ancorat pe malul Bosforului. Cheltuielile legate de masa și deplasarea suitei au intrat în obligațiile Porții. După ce a intrat în legătură cu o serie de miniștri și cu secretari ai ambasadelor străine, a doua zi, domnul Alexandru Ioan Cuza, îmbrăcat în uniformă de general, ”cu decorațiuni și mănuși albe” (cum spune Bolintineanu în glumă) a fost întâmpinat de marele vizir și condus la sultanul Abdul Medjid care-l aștepta în picioare în mijlocul salonului și a făcut câțiva pași de întâmpinare. Dicuțiile s-au purtat direct, în limba franceză, pe care amândoi suveranii o stăpâneau, dar și prin intermediul dragomanului Porții, așa cum cerea protocolul. La sfârșitul audienței, suita domnului a fost condusă într-o sală a palatului și servită cu băuturi răcoritoare. Au stat 12 zile la Constantinopol, Cuza fiind primit și de Ali Pașa, marele vizir, timp în care, în semn de respect, sub ferestre, o orchestră turcească intona cântece românești. Într-una din zile, domnitorul și suita lui au fost invitați de sultan în serai să participe la un spectacol dat de o trupă italiană. A fost instalat în lojă, alături de sultan. Subliniind ținuta demnă a domnului pe tot parcursul viziutei, poetul D. Bolintineanu spune că de fiecare dată când vizirul încerca să abordeze un subiect delicat, acesta îl ocolea cu suplețe spunând că lasă în seama miniștrilor chestiunile importante, el fiind într-o vizită de curtoazie la sultan.
Însoțit de Costache Negri, Alexandru Ioan Cuza va face și o vizită particulară sultanului. Mereu plin de tact, manierat, cu mult bun-simț și cu franchețe, Cuza lăsa o impresie bună pe oriunde trecea. După cele 12 zile, domnul și suita lui s-au întors în țară călătorind cu vaporul franțuzesc Balkan. La recepția pe care a oferit-o la palatul domnesc de la Iași, Cuza a schimbat tonul și registrul limbajului cu care s-a adresat autorităților invitate, înfierând abuzurile și ilegalitățile, mustrându-i cu asprime pentru neaplicarea legilor avertizându-i că nu va mai tolera această situație. De față se afla și mitropolitul Moldovei înverșunat dușman al noilor rânduieli și ostil domnului Cuza. Întotdeauna îi răstălmăcise cuvintele, dar era și rău sfătuit de consilierii lui. ”Ca simplu individ, zicea Cuza, eu nu cer, n-am trebuință de rugăciuni de comandă și făcute fără voie; însă ca șeful statului cerem și pretindem ca mitropolitul Moldovei să se roage pentru domnul românilor.” Se pare că între domn și mitropolit exista un conflict mult mai adânc. Sfârșitul anului 1860 îi aduce lui Cuza noi necazuri. După unele mărturii avea încă strânse legături cu patrioții de peste munți și atunci când emigrația maghiară a înființat o armată care să lupte contra Austriei cerând găzduire în Moldova, Cuza a cerut la schimb respectarea drepturilor românilor din Transilvania. Între domnitorul român și revoluționarul maghiar Klapka s-a încheiat o înțelegere secretă prin care le acorda sprijin. Undeva, secretul s-a devoalat, consulul austriac a aflat tocmai când se urmărea consolidarea Unirii. A izbucnit un scandal diplomatic, Cuza a ieșit din încurcătură dându-se deoparte pentru a-și feri țara de pericolul ocupației străine. Anul următor avea să continue desăvârșirea procesului de unificare a celor două țări. S-au unificat o serie de instituții care și-au stabilit sediul central la București. Însă toate se împotmoleau atunci când cele două Adunări trebuiau să ia decizii legate de taxe și impozite. Burghezia se dovedește a fi destul de neputincioasă pentru a croi țării un nou drum. Fiecare reformă, fiecare legiuire urma mersul racului- un pas înainte și doi înapoi. Prea puțin s-a realizat din ceea ce și-a propus domnitorul. Prea puțini dintre cei pe care s-a bazat l-au susținut în înfăptuirea reformelor, mai ales, în cea agrară. ”Chestia este foarte gravă și viitorul țării atârnă de soluția ce i se va da.” În ianuarie 1861, guvernul moldovean condus de M. Kogălniceanu a fost răsturnat și motivul a fost teama de reforme a boierimii, o stafie ce bântuia de la stânga la dreapta și de la nord la sud. (Vai, cum se mai repetă istoria, doar că noii ciocoi care se opun acum sunt alții.) Convenția de la Paris devenise o povară prin toate schimbările pe care le impunea. Cine avea nevoie de o revoluție națională, socială și politică? Cine dorea să piardă privilegii? Proprietarii nu voiau sub nicio formă să fie alăturați țăranilor, deprinși să fie întotdeauna deasupra legilor și luînd ca pe o insultă contribuția la veniturile statului..
Conform Regulamentului Organic până și la oastea țării tot țăranii erau datori să dea un recrut prin acea metodă sălbatică a luării cu arcanul, iar acum se impunea ca și boierii să-și trimită câte o odraslă la oaste prin tragere la sorți. De ce se mai ridicaseră boierii împotriva lui Kogălniceanu? Avusese îndrăzneala să desființeze bătaia, trimițând o circulară către toți prefecții și invitându-i ”să oprească cu desăvârșire bătaia.” Și cu toată interzicerea bieții țărani și-o luau la cocoașă ba și slujbașii statului care nu respectau poruncile boierești. Ca și Alexandru Ioan Cuza, sfetnicul lui cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu suținea că îmbunătățirea soartei țăranilor, a sărăcimii poporului era foarte necesară că ”revoluția de sus” era de preferat celei ”de jos”.
Dar, câtă vreme cele două țări aveau Adunări legiuitoare și guverne separate, Unirea era făcută doar pe jumătate. După tărăgăneli îndelungi, după trimiterea încă a unui memorandum cu serioase argumente asupra necesității acordului, Poarta și-a dat, în sfârșit, acordul pentru convocarea la Constantinopol a unei conferințe. Ministrul de externe D. Bolintineanu și C. Negri au lucrat din greu pentru înfăptuirea acestui demers. Poarta era dispusă să accepte Unirea doar numai pe timpul vieții lui Cuza. Răspunsul domnului nu s-a lăsat așteptat acuzându-i pe turci că ”osândește o țară întreagă la tristul rol de a trăi de azi pe mâine, fără a putea întreprinde ceva definitiv și stătător...” și-l sfătui pe C. Negri să se opună hotărârilor Turciei. Alexandru Ioan Cuza își făcuse un crez politic de nezdruncinat în înfăptuirea Unirii și nu voia să cedeze cu niciun pas. Dar nici bătrânii boieri nu dormeau; deja începuseră să murmure și să uneltească pentru aducerea unui domn străin. Până la urmă, Turcia în consens cu Austria (Franța s-a opus) a încuviințat Unirea cu condiția impusă, adică, doar pe timpul vieții lui Cuza. Domnitorul și-a anuțat poporul fără să ia în considerație restricția făgăduind la deschiderea Adunărilor că ”Unirea va fi așa cum dorim noi”. Dobândirea Unirii crescuse mult prestigiul lui Cuza în afara granițelor ceea ce nu se întâmplase și în rândul protipendadei autohtone. Proclamarea Unirii la Iași și la București în urma confirmării din partea Porții avea să aducă și bucurie, dar și o însemnată mișcare de revoltă a țăranilor care nu mai aveau răbdare și cereau multrîvnitul pământ.
Se impunea o nouă legislație privind centralizarea și unificarea diverselor instituții ale statului. Capitala țării s-a stabilit la București producând nemulțumire în rândul păturilor avute din Iași. Nemulțumirile erau speculate în fel și chip de separatiști. Dacă teoretic, la început, Unirea se arăta sublimă acum, îmbrăcând forme concrete scăzuse entuzismul și scosese la iveală ostilitatea multora. Niciun vis nu mai rămâne măreț atunci când lovește în privilegiile unor inimi meschine. Și este un fenomen just câtă vreme lumea e alcătuită din oameni și nu din zei, ”glasul interesului material stinge glasul entuziasmului”(Kogălniceanu)
Cuza avea acum o singură Adunare și un singur guvern. Comisia de la Focșani s-a desființat. Din cei aproape cinci milioane de locuitori câți avea țșara atunci, doar patru mii aveau drepturi politice și aceștia erau în primul rând marii proprietari de moșii. Cuza l-a însărcinat pe Barbu Catargiu cu alcătuirea noului guvern. Toate bune și frumoase până la redeschiderea problemei agrare. Conservatorii majoritari au pregătit un proiect de lege prin care anulau toate drepturile țăranilor. Zadarnice și în pustiu discursurile lui M. Kogălniceanu. S-a dezlănțuit un duel oratoric în care rămâne celebru discursul lui Barbu Catargiu încheiat cu profeticele cuvinte în care accepta mai degrabă moartea decât să cedeze. Și moartea l-a așteptat la ieșirea de la ședință. Plecând în aceeași trăsură cu Nicolae Bibescu, prefectul poliției Capitalei, o mână necunoscută, dar bine țintită a tras cu pistolul asupra lui. S-au făcut arestări masive, dar cel care a apăsat pe trăgaci a rămas un mister. A fost bănuit chiar Bibescu pentru că la un moment dat i s-a zis Bibescu-Pistol. Chiar și asupra lui Cuza s-au îndreptat acuzațiile deși el a rămas foarte afectat de acest atentat gândind probabil că oricând putea să fie și el victimă. Noul guvern s-a format sub peședinția lui N. Crețulescu.
Încă de la începutul domniei, Cuza avut strânse legături cu Serbia și în 1862, în urma unei înțelegeri secrete înlesnește un transport de arme din Rusia către Serbia ceea ce alarmează marile puteri- Austria și Anglia care cer lămuriri. Cuza le răspunde că aveau să primească prin ministrul său de externe. Neobișnuiți să fie tratați pe un asemenea ton consulii celor două țări spumegă de furie. Poarta cere și ea explicații și Cuza îi răspunde cu aceeași demnitate că va primi răspuns prin C. Negri. Totodată, domnitorul a luat măsuri sigure și curajoase pentru înlesnirea transportului de arme spunând că dacă ar fi trădat Turciei ar fi fost bătut cu pietre pe stradă și că preferă să abdice decât să-și calce înțelegerea. După Constaninopol și Paris, Belgradul devenise a treia ambasadă a României noi. Prietenia dintre România și Serbia nu era deloc văzută cu ochi buni în celelate cancelarii deși era un lucru normal între vecini.
Un alt lucru care ar trebui să fie subliniat este simpatia pe care domnitorul român a arătat-o refugiaților polonezi care aveau în România un centru important. În 1863, când au loc răscoalele din Polonia refugiații au fost bine primiți de Cuza care le-a împărțit ajutoare, i-a dus pe cei bolnavi în spitale. În vară, peste 250 de polonezi înarmați, venind din Turcia au debarcat pe teritoriul românesc cu intenția să treacă prin Moldova. Veghind la neutralitatea țării sale Cuza a trecut la dezarmarea polonezilor spunându-le: ”Am cea mai mare simpatie pentru cauza voastră”, apoi, i-a lăsat să treacă în pâlcuri mici, cu tot cu arme, dar să nu facă prea mare vâlvă, făgăduindu-le că ”va închide ochii”.
Cuza a domnit asupra țării cum se pricepea el mai bine străduindu-se să respecte jurământul de a fi domn al tuturor, dar boierii nu dormeau în acest timp. Chiar și o parte dintre foștii pașoptiști nu simțeau că au ceva în comun cu noile reforme democratice susținute de Cuza și de Kogălniceanu. În jurul lui Cuza au rămas doar câțiva oameni loiali și printre ei neobositul Costache Negri.
La prima Adunare guvernul a fost acuzat că înspăimântase țara declarând că finanțele sunt la pământ, că vodă Cuza nu făcuse nimic de 4 ani. Mâhnit de atacurile ce veneau din toate părțile vodă le-a reproșat boierilor că toate câte se întâmplau se puneau doar în seama domnului. Adunarea în care dreapta și-a dat mâna cu stânga a pus la cale o petiție în care se cerea aducerea unui domnitor străin. Fără să fi votat bugetul, deputații au fost trimiși în vacanță, iar guvernul cu tot votul de blam a rămas la postul său. Domnitorul încearcă să afle părerea Constantinopului privind conflictul dintre el și deputați și trimite un proiect de Constituție care apare la un moment dat într-un ziar franțuzesc. Londra sugerează domnitorului să abdice, iar Parisul stă cât se poate de rezervat. Într-un cuvânt Cuza este izolat atât în țară cât și în afară. Încercarea lui Kogălniceanu de-a îndulci relația lui cu deputații eșuează. Pe de altă parte, Cuza încearcă să fie mai autoritar. Într-o noapte la sfârșitul lui noiembrie 1863 domnul a organizat o recepție la care a invitat pe toți membrii guvernului, pe deputații care-l susțineau precum și pe șefii unor instituții. ”Recepția din salonul galben” a fost mai degrabă posomorâtă, iar domnul purta pe chip un aer de tristețe. Încerca să pună la cale o lovitură de stat cerând desființarea Convenției și arestarea opozanților. Niciunul dintre invitați n-a fost de acord cu propunerea lui. Cuza a contramandat măsurile deja luate amânând lovitura de stat. Pe neașteptate, deputații care-l susțineau în frunte cu Kogălniceanu au depus în fața Adunării proiectul de lege privind secularizarea mănăstirilor. Călugării au fost despăgubiți c-o anumită sumă care nu i-a mulțumit deloc. Ahtiați după bunuri pământești tăinuind documente, măsluind acte, călugării greci acumulaseră averi imense. Apoi, în martie 1863, Consiliul de miniștri prezidat de Cuza solicitase bisericilor și mănăstirilor instituirea slujbei în limba română. Secularizarea venea să pună piciorul în prag și înstrăinării patrimoniului național. Guvernul condus de Kogălniceanu face un al doilea pas către reforme depunând proiectul legii rurale precum și a noii legi electorale. Organizarea plebiscitului în urma căruia a ieșit învingător și o nouă primire la fel de binevoitoare la Poartă au schimbat felul de a fi al domnitorului. A devenit mai necumpătat, autoritar, mai puțin modest dând mult mai mare importanță fastului și prestigiului. Nici cu viața privată nu stătea prea bine. Maria Obrenovici cu care trăia fără să mai ascundă relația a adus pe lume un băiat și urma să-l aducă pe al doilea. Elena, soția sa, trăia mai mult retrasă la Ruginoasa. Se pare că din rațiuni numai de ei știute, au făcut compromisuri peste compromisuri ceea ce într-o societate tradițională nu avea cum să aibă trecere. Elena Cuza a acceptat să crească copilul Mariei Obrenovici deși mult mai normal ar fi fost să divorțeze.
Comentarii