Motto: ”Destinul este acea parte din timp în care istoria își imprimă voința ei asupra noastră.”

(Mircea Eliade)

Miriam se obișnuise cu aiureala asta a lui Sam de a invita la masă unul sau mai mulți dintre tovarășii lui de breaslă, fără să-i spună în prealabil nimic. Norocul ei  că  muzicanții nu erau mofturoși. Umblau hămesiți prin turnee, pe la spectacole și mâncau pe sponci, pe unde apucau.  Astăzi îi apăruse în prag cu un tip uriaș, cu mers greoi de urs, cu o claie de păr negru, ondulat, încâlcit și cu o privire de copil speriat. Sam  îl împinse în casă  pe uriașul cu care venise, strecurându-i în trecere: ”El e Călin și dă-ne ceva să mâncăm”. Nu comentase niciodată aceste vizite neprogramate. Copil fiind, bunica o învățase să-și respecte oaspeții întotdeauna: și un pahar cu apă dacă avea numai, pe acela  să-l împartă cu ei.  

După ce au mâncat, Călin s-a așezat pe un fotoliu, într-un colț al camerei, și–a întrebat  cu sfială dacă are voie să fumeze. Din buzunarul de la piept a scos o tabacheră aurie în care avea foiță și tutun și a început să-și răsucească singur o țigară. Apoi, cu un gest mecanic a scos bricheta, un frumos model aurit, Zippo, i-a ridicat cu grijă capacul și a aprins țigara. În timp ce strângea farfuriile de pe masă,  fără să vrea, la clinchetul brichetei, Miriam a întors privirea către Călin. În lumina gălbuie i-a văzut semnul de la încheietura mâinii. Simțindu-se privit, cu o mișcare calmă, el a ridicat mâneca și la celălalt braț și i-a arătat aceeași adâncitură de culoare închisă, la încheietură.

-De la cătușe și de la  lanțuri, a zis privind către Sam.

Apoi, a ridicat cracii pantalonilor,  pe rând,  arătând alte două adâncituri înnegrite, mai sus de glezne, unde carnea se topise.

-Zece ani! Toată tinerețea mea pentru nimic, șopti el cu glas moale.

Sam a încercat să schimbe discuția, știindu-i povestea.

-Nu, a zis Călin cu  aceeași voce scăzută. Lasă, să știe și femeia ta că a stat la masă cu un ocnaș.

Ștergând o lacrimă nevăzută, Miriam i-a zâmbit cu blândețe, amintindu-și că toți muzicanții spuneau povestea lui când se întâlneau:

-Ești musafirul lui Sam și restul nu mai contează. Vă aduc imediat și cafeaua. Pe chipul obosit al lui Călin a apărut un zâmbet uimit ca al unui copil. Probabil nu se așteptase la reacția ei. Ca să-i distragă atenția, Sam a scos un efect pentru chitară pe care abia îl cumpărase și au început să vorbească despre el.

Miriam îl privea pe tânărul din fața ei cu chip de vârstnic pe care mai licăreau doi ochi de copil și se întreba ce păcate atât de mari să fi avut de a plătit atât de scump? Auzise povestea lui de nenumărate ori. Unii îl compătimeau, alții îl blamau, prea puțini îi întinseseră o mână să-l ajute să se readapteze la lumea atât de schimbată pe care a găsit-o când a ieșit din pușcărie. Nu voia să povestească prin ce trecuse asemeni tuturor celor care traversaseră iadul închisorilor comuniste. Vina lui? S-a aflat la locul și la momentul nepotrivit. Luase viața pe cont propriu de mic. La patru  ani, a rămas orfan de mamă. L-a crescut tata, care nu s-a mai recăsătorit,  împreună cu sora lui mai mare, Adela. Amândoi copiii moșteniseră talentul și urechea muzicală a mamei care fusese învățătoare. În anul doi de Conservator, Adela a plecat într-un turneu în Germania cu corul Operei și a rămas acolo: un dirijor neamț s-a îndrăgostit de ochii ei mari și negri și n-a mai lăsat-o să plece. Călin era încă elev la liceu, dar n-a scăpat de interogatoriile de la Securitate unde a fost chemat, o vreme, împreună cu tatăl său. Convinși că n-au știut că Adela va rămâne în Germania, securiștii i-au lăsat în pace ținându-i sub supraveghere. Vreo patru ani n-a știut nimic de sora lui până când, înainte de examenul de bacalaureat, a venit iar un ofiter de securitate și l-a chemat în cancelaria liceului. I-a pus tot felul de întrebări și, în cele din urmă, l-a trimis în vamă să ia un pachet primit din Germania. Îi trimisese Adela  o chitară, un microfon și un amplificator micuț. Pentru că n-a intrat la facultate a trebuit să meargă în armată. La întoarcere, oricât a căutat, n-a reușit să găsească un loc de muncă. Întâmplarea a făcut să se întâlnească cu un prieten care plecase în Valea Jiului și se angajase acolo la un birou. L-a ajutat pe Călin să se angajeze pe post de muncitor necalificat, dar adevărata lui muncă era la Clubul minerilor unde trebuia să cânte cu o formație pentru tineretul muncitor, în fiecare joi seara.

Era anul 1977. Același destin care îi luase mama când era mic, care îi oprise sora în Germania, acum,  în seara fatidică, în clubul în care cânta a  adus un grup de mineri dintre cei aflați în grevă. Unul dintre ei i-a luat microfonul lui Călin din mână și s-a adresat tinerilor din sală chemându-i să se solidarizeze cu ei. Faptul că au folosit microfonul și stația lui l-a costat zece ani din viață! Zece ani de închisoare în condiții de izolare, cu lanțuri la mâini și la picioare...

A fost eliberat și trimis într-un orășel unde a fost angajat portar la un spital. Un an mai târziu, a venit Revoluția și Călin a putut să se întoarcă acasă. Între timp, murise tatăl său și una dintre rude pusese stăpânire pe casă. Cu mare greutate i-a scos afară, însă marea bucurie avea să vină de la Adela; i-a mobilat casa, i-a trimis o sumă destul de mare într-un cont și ca să aibă cu ce să-și câștige existența, i-a cumpărat instrumente muzicale și  echipament pentru o întreagă formație. Din pușcăriașul căruia nimeni nu-i dădea atenție, Călin a devenit vedeta târgului.  A fost angajat la un restaurant de lux și viața lui părea să fi intrat în albia normalității. Destinul i-a scos în cale femeia și  s-a îndrăgostit  nebunește de cine nu trebuia. În jumătate de an a  vândut  tot ce avea, inclusiv  casa, și a rămas fiul ploii. Prea multă libertate pentru un suflet pierdut...

 Așa l-a întâlnit Sam, rătăcind pe strazi, flămând și fără niciun rost și l-a invitat la masă. De la sora lui,  Adela,  îi rămăseseră doar tabachera aurită și bricheta Zippo.

Sunt fiul mamei mele, ploaia,

Pe zidurile lumii reci eu mă preling

N- am visuri,

n-am destin, 

n-am orizont:

numele meu e  Nimeni.