”Singur cu mine însumi mă desenez într-o oglindă ca o natură moartă.”

(Theodor Pallady)

Personalitatea lui Theodor Pallady a fost și rămâne una dintre cele mai greu de descifrat chiar și pentru cei din anturajul lui apropiat. Autoportetele lui arată chipul unui ascet  lucid cu privirea tăioasă, inteligentă și sarcastică. Discret, rezervat cu un aer nobiliar  de distincție elegantă și glacială de natură să-i îndepărteze pe inoportuni. De trei ori a refuzat să fie propus pentru Legiunea de onoare rămânând celebră fraza cu care s-a opus:  ”Je n` admets pas que l` on se permette de me decorer.” Opera lui se întinde pe o perioadă de peste cincizeci de ani și din cauza unor împrejurări nefericite a rămas în mare parte necunoscută. Deși era foarte rezervat atunci când era vorba să-și divulge sentimentele, a lăsat în urmă un prețios Jurnal al unui an de război (1941) scris cu toată sinceritatea, cu siguranță, fără nicio intenție de a fi publicat.  Pe bună dreptate,  spune Octavian Paler:  ”e ceva prea sever în chipul pe care ni-l arată Pallady în autoportetele sale ca să nu bănuim că această severitate e suspectă. Infernul e populat cu oameni inteligenți și sensibili, iar aasceții au totdeauana ceva de ascuns.” Jurnalul e un document excepțional care dezvăluie un spirit viu, lucid, conștient că nu mai are alte resurse decât pe sine însuși: ”Nu cunosc decât un singur Dumnezeu: conștiința mea”. În 10 aprilie 1940 se întoarce la București din Franța și ajunge la concluzia că trebuie să-și reconstituie opera pe care cu atâta nepăsare o împrăștiase pe la prieteni. Puține dintre operele lui dinainte de Primul Război Mondial mai sunt cunoscute. Se știe că ajuns la Paris l-a cunoscut pe Puvis de Chavannes care s-a căsătorit cu sora bunicului său, Cantacuzino, fostă prietenă a lui Chasseriau. I-a făcut un portret  Cantacuzinei auster și solemn care se  află în Muzeul din Lyon. Fratele său îi spusese: ”Te-a pictat ca pe o sfântă și martiră, deși n-ai fost nici una nici alta”. Prin ea a fost introdus de foarte tânăr în cercul lui Elie Delaunay, Aman Jean, Besnard și Gustave Moreau. Ca și Matisse  cu care s-a împrietenit, a devenit elevul lui Gustave Moreau la Școala de Belle-arte. A fost profund marcat de maestrul său atât în ceea ce privește maniera de lucru, dar gusturile literare.  Le purta o mare admirație lui Mallarme, pe care îl citează mereu, lui Villiers de l` Isle Adam și lui Barbey d Autevilly. Din epoca pariziană se păstrează peisaje imagini ale Senei, lucrări din Bretania, de pe coasta bascilor și de pe litoralul mediteranian. Există de asemenea multe scene de interior, nuduri. Ceea ce se poate remarca la opera lui Pallady e faptul că la el nu poate fi determinată o anume evoluție. Stăpân pe mijloacele lui de expresie  artistul s-a manifestat având perioade mai bune sau mai puțin bune. La Paris a expus la renumita galerie a lui Eugene Blot și a fost apreciat de mari critici de artă precum Andre Warnod, însă nu a avut aceeași recunoaștere  ca prietenul său Matisse. Temperamentul lui de ascet însingurat, rezerva naturală, pudoarea lui bănuitoare, caracterul dificil cu care își apăra libertatea și singurătatea au dus în mare măsură la acest rezultat. De Matisse a fost foarte apropiat, își scriau scrisori foarte emoționante și pline de sfaturi atunci când s-au despărțit. Corespondența lor a fost publicată de Barbu Brezianu (Barbu Brezianu, Matisse et Pallady: Leur amitie et leurs relations artistiques, 1972). Spre deosebire de prietenul său Matisse, la care culoarea era înaintea desenului, la Pallady primează desenul. La fiind București, întocmește inventarul străzilor vechi, al caselor joase cu garduri dărăpănate, desenează tot timpul clădiri vechi, tipuri caricaturale de oameni. Într-o zi de iunie 1944 aduce acasă o ramură de oțetar pe care descoperă un cocon. Îl urmărește în zilelele care urmează și vede fluturele ieșind. Îl scoate afară pe fereastră, însă fluturele se întoarce  pe creanga goală de oțetar și stă pe ea. Artistului i se umplu ochii de lacrimi înțelegând că fluturele se întorsese în locul în care se născuse. Apoi, notează în jurnal descoperă fluturele mort după ce își depusese ouăle. Nimeni din cei apropiați nu i-a cunoscut această latură violent afectivă. În zilele de după bombardament mergea în Cișmigiu și desena copacii sfârtecați și bătrâni scăpați de la moarte.

Opera lui Pallady, deși inegală, este o operă intelectuală și mai puțin senzorială. ”Să-ți concepi opera- scrie el, s-o simți, apoi s-o domini. Să fii conștient de ea. S-o critici ca și cum n-ai fi autorul ei”. Pallady este adeptul liniei, excelează în crochiuri, dar și în lucrări elaborate.

Criticul de artă Jacques Lassaigne l-a cunoscut  la Paris, în 1937,  și l-a reîntâlnit la București în toamna anului 1940. ”Eu, scrie Lassaigne în volumul Pictori pe care i-am cunoscut, dimpotrivă, îi păstrez o amintire strălucitoare: îi revăd silueta nervoasă, eleganța veșmintelor, a pelerinelor, a cravatelor legate neglijent, a pantalonilor lui pepit, a bastoanelor lui, a bărbii lui ca o aureolă, a sfidărilor lui, a tandreței lui tainice, a libertății lui păstrate până la sfârșit.”