Considerat de la bun început un maestru al picturii, Chaïm Soutine a rămas un mare necunoscut, cea mai mare parte a operei sale fiind prin colecții particulare. A refuzat cu obstinație să expună, nu din falsă modestie, ci, purși simplu, din cauza unei stări de anxietate care îl stăpânea și îl determina să-și distrugă lucrările mai vechi. Excepție a fost participarea la Expoziția Artei Independente din 1937. A fost o personalitate extrem de sensibilă și la fel de tainică precum Pontormo.

 Copil rebel și neadaptat, s-a născut pe 13 ianuarie 1893, fiind cel de-al  zecelea copil în  familia  unui croitor evreu  care avea 11 copii.  Din cauza firii lui de neadaptat a avut o copilărie grea - alungat de la școală pentru că nu era atent la lecții, bătut și disprețuit de ai săi, își găsea refugiul pe câmp dormind, adesea, într-o claie cu fân sau în șură. De mic a fost obsedat de desen și legenda spune că vindea oalele din bucătărie să cumpere creioane colorate. Ca să scape de mizeria din ghetou pleacă împreună cu prietenul său, Kikoine, la Minsk, apoi, la Vilnius unde reușește să intre la Școala de Belle-Arte. Se întreține din meseria de fotograf vreme de trei ani cât urmează cursurile școlii și în 1913, este ajutat de un medic să plece în Franța, la Paris, unde se înscrie la cursurile Școlii de Belle –Arte în același atelier, Cormon, în care cu câteva zeci de ani în urmă, fusese Van Gogh. Era încă un copil. Elie Faure este primul lui biograf care îi consacră pagini entuziaste în care îi descrie  puritatea sufletească, chipul cu privirea aceea întoarsă către sine pe care a surprins-o și Modigliani. Era blândețea întruchipată, însă, totodată, era capabil de ieșiri vulcanice, furioase, pasionate. La Paris se reîntâlnește cu Kikoine și cu Kremegne, veniți înaintea lui. Locuiește o vreme în Cite Falguiere, apoi, în La Ruche, lângă abatoarele Vaugirard, unde locuiau și Chagall, Cendrars și Lipchiz care îl prezintă lui Modigliani. Este perioada în care cunoaște cea mai neagră mizerie pe care o străbate cu o încăpățânare acerbă impunându-și vocația. Citește mult, dar nesistematic – filozofie, poezie, romane- merge prin expoziții să vadă lucrările maeștrilor El Greco, Rembrandt (pentru care avea un cult) Cezanne, Bonnard, Ensor, Courbet. Primele lucrări nu-i insuflau prea mare încredere și nu le arată nimănui. E într-o continuă cautare și așteaptă o șansă să-și poată lua zborul, care nu se lasă așteptată: în 1919, Zborovski care îl cunoscuse prin Modigliani îl trimite să picteze la Ceret unde rămâne vreme de trei ani. Lumina strălucitoare a Sudului produce asupra lui metamorfoza mult așteptată - culorile se însuflețesc în tablourile lui, sunt puse aproape una peste alta încât fac lucrările indescifrabile. Deși spune că nu-i place Van Gogh, are aceeași viforoasă mișcare a culorilor amestecate cu emoțiile lui atât de puternice și cu pasiunile care îl frământă. Este perioada lui cea mai prolifică care îi aduce notorietate astfel că în 1932, doctorul Barnes îi cumpără 100 de pânze. Din acest moment începe să picteze numeroase portrete în care ființa umană pare a fi mai degrabă o monstruoasă entitate vegetală: modul în care îi sunt pictate veșmintele, poziția membrelor, accentuarea unor trăsături în care urechile sunt lăbărțate, nasul lipsind uneori ceea ce statornicește stilul lui propriu. Pictează de asemeni păsări jumulite, hălci de carne, pești cu forme alungite și studiază procesul descompunerii acestora. E obsedat de nuanțele de roșu pe care le asociază cu celelalte culori. Pentru o vreme stă la Cagnes unde arta lui capătă noi valențe. Soutine picta într-un soi de transă furioasă având o teribilă cheltuială nervoasă  și n-o făcea în modul tradițional - nu avea răbdare să-și proiecteze opera, se năpustea, pur și simplu, asupra pânzei folosind culoareaa direct din tub. Toate acele pregătiri pe care le făceau pictorii lui i se păreau inutile și dăunătoare crezând că-și pierde din inspirație, însă niciodată nu punea vreo tușă fără să o aibă în vedere pe precedenta având în minte imaginea finală a tabloului. În 1929, prin Modigliani, îi cunoaște pe soții Castaing cu care leagă o strânsă prietenie găsind un cămin în castelul lor din Leves, aproape de Chartres, pentru o vreme. Se retrage tot mai mult din viața publică frecventând mai puțin cartierul Montparnasse și refuză să participe la vreo expoziție. Ocupația germană din 1940 îl supune la încercări dureroase și se refugiază într-un sătuc din Touraine, unde, deși viața îi este amenințată, continuă să picteze. La începutul lui august 1943, face o perforație la intestine, este trimis la Paris pentru a fi operat, însă prea târziu și, în dimineața zilei de 9 august 1943, se stinge din viață.

Chaïm Soutine a fost un mare iubitor de viață și de oameni chinuit de o imensă sensibilitate, de anxietăți, de incapacitatea de comunicabilitate. A fost obsedat de conștiința imperfecțiunii sale, de propria mizerie care îi crea insatisfacție, de exigențele și de aspirațiile către perfecționism, motiv pentru care și-a distrus multe pânze. Paradoxal,  a fost pictorul care s-a propiat mai mult ca oricine de sensul căutărilor sale realizând fuziuni inegalabile între viața lumii și inerția materiei folosite.

07.05.2023