Poeții sunt cei care se ivesc la hotarul dintre imagine și Verb, lumea visării fiind pentru ei esențială, limbajul verbal fiind pus în slujba visului. Pentru poet mișcările vii ale corpului imaginal dau naștere la cuvinte, așa cum pământul iscă o fântână de dătătoare viață. Cuvintele corpului imaginal nu sunt așezate într-o ordine logică ca într-un argument intelectual; în poezia adevărată există salturi, alăturări uimitoare de cuvinte, asocieri șocante care nu sunt la îndemâna tuturor.

Pe Mary Dobrică am cunoscut-o cu mai bine de zece ani în urmă pe site-ul proiectului „Cititor de proză”. Mi-am imaginat-o pășind tiptil, a venit, a postat un text, ceva despre niște „cai albaștri”, și a dispărut. Probabil că înainte să citesc eu, vor mai fi citit și alții și, cu siguranță, nu au înțeles mare lucru.  Ce să înțeleagă când nu era nimic despre izvorașe, susurașe, iubiri mortale pline de petale și de sclipiciuri ? Mary jura cu mâna pe inimă că a văzut „doi cai albaștri” pe strada ei, „lunatici, mirosind a  ierburi, a seve, a vis”. Era cea mai frumoasă invitație la vis, la ieșirea din cenușiul cotidianului și accesul într-o lume a cărei poartă nu se deschide oricui, ci numai acelora ce pot să vadă „cai albaștri”. Și am început să-i văd și eu pe cei doi  cai albaștri „sălbatici”, „sturlubatici”, „impenetrabili”, „furtunoși”, „maiestuoși”. Erau caii destinului atât de frumos pictați de Marc Franz! Pentru că la el m-a dus gândul citind mica bijuterie a Marianei: „Animals with their virginal sense of life awakened all that was good in me”, spune artistul. Dacă poet și pictor s-ar fi întâlnit, cu siguranță, între imagine și text pe loc s-ar fi creat o simbioză pentru că Mary Dobrică are acea inteligență intuitivă cum numai la adevărații artiști o întâlnești: scrie despre subiecte pe care le păstrăm cu toții în subconștient, independent unii de alții, dar în care se întâlnesc doar adevărații creatori. De ce „cai albaștri” și nu „caii verzi” care sunt pomeniți la tot pasul ? Pentru că e vorba despre un vis adevărat purtat sub pleoapa poetei și nu despre o fantezie ieftină. Pentru că albastrul „is the male principle, stern and spiritual,”, ne lămurește cel a cărui artă a fost trecută la index de către naziști fiind considerată „degenerată”.

 Însă atunci când visul poetului devine un loc comun, se pierde, încet-încet moare:  albastrul aprins devine tot mai stins până  la dispariția totală. Ce să facă lumea pragmatică în care trăim cu „caii albaștri” care nu sunt buni de  nimic, nu respectă dogmele, cutumele, nu se lasă înșeuați, îngenuncheați? Nu doar pictorul, ci și poetul cel nonconformist poate fi considerat „un degenerat” care se hrănește cu vise despre „cai albaștri”... Eu sper ca micile bijuterii adunate în volumul de debut al Marianei Dobrică să fie apreciate la adevărata lor valoare de focuri de artificii „poetice” peste care domnește cu demnitate o impecabilă limbă română. Când se mai scrie la acest nivel poezia românească nu este o cauză pierdută așa cum se încearcă a fi indus în publicul cititor de către necunoscători.  „Maybe the desire to make something beautiful/is the piece of God that is inside each of us.” (Mary Oliver, „Blue Horses”). De aceea nu lăsați „caii albaștri” să moară, iubiți-i și citiți-i pe poeții (pentru mine Mary Dobrică este poetă) care mai știu să viseze și se mișcă cu atâta dezinvoltură în lumea viselor lor.

Per asper ad astra, dragă Mary!

Maria Sava,

Iași,27.06. 2022