...Nu-şi mai amintea exact cum ajunsese în faţa acelei burţi imense deasupra căreia se arăta un chip inexpresiv, plin de pete maronii pe care străjuiau doi ochi verzi bulbucaţi ce priveau mai mult în lături. „E şi ea gravidă! ce bine!”, şi-a zis în sinea ei şi-a început să–şi spună povestea fără să găsească vreo vină cuiva, cerând doar să i se înapoieze ceea ce-i aparţinea, fiind carne din carnea ei şi suflet din sufletul ei, ceea ce adusese în lume în ciuda tuturor piedicilor şi a tuturor ostilităţilor îndurate.

Ochii bulbucaţi s-au făcut şi mai mari. Imenşi. Lipsiţi de suflet şi culoare, ochi de peşte mortplutitor de zile-n şir pe apa dunării nămoloase.

 „Ajunge!” au urlat ochii ieşiţi din orbite ce se mişcau nervos la stânga şi la dreapta ca ai unui cameleon. ”Ajunge! Trezeşte-te! E suficient cât mi-ai spus! Idioato! Da, daaa! Eşti idioată rău! Unde crezi că te afli? Pe ce lume trăieşti? Te crezi în Epoca de piatră? Ce-i aia drep-ta-te?Trăim în Epoca de aur şi  „dreptatea” e un cuvânt tabu.”

S-a oprit brusc. Peste chipul gălbejit a trecut un fel de iluminare ca o revelaţie. Două mânuţe mici au început să se agite prin faţa burţii uriaşe: „stai aşa! ia, spune-mi, ai bani?” Și ea, cu ochii ţintă pe burta imensă de parcă se aştepta să explodeze în orice moment a dat siderată din cap, nevenindu-i să creadă că e parte a dialogului absurd din acea încăpere cu portretul imens al tovarășului cu chip bovin ce zâmbea blazat de pe peretele din spatele gânganiei borţoase. Apoi, a pătruns dincolo de sufletul ei, a făcut o grimasă de parcă-ar fi-nghiţit un şobolan mort şi a privit-o scârbită ca pe un zero, ca pe un nimic ce era- o insectă trăitoare în  „Epoca de aur” pe care orice copită o putea strivi oricând!

„Ia-ţi gândul! Cu mutra asta a ta imbecilă n-ai să fii în stare să-ţi plăteşti un avocat, şi n-ai să fii în stare să minţi, să inventezi cele mai oribile lucruri despre duşmanii tăi de moarte.”

„Eu..eu”..., a gângăvit ea rătăcită-n pădurea de liane a gândurilor...

”Tuuu... s-a scălâmbăiat burdihanul imitându-i vocea... Gura! ştiu ce spun. Dacă n-ar fi asta - şi împunse cu degetul în burtoi  -mâine m-aş sinucide. A fugit, securistul dracului! S-a ascuns de răspundere. Toţi fug! Toţi sunt nişte laşi! Diferenţa dintre noi  este că plodul  meu este aici, la adăpost, nu mi-l poate lua nimeni.”

Și a privit cu un alt fel de iluminare pe chip către burta imensă de parcă ar fi rămas doar ea şi burta ei în încăperea rece şi neprimitoare... Și pe ea a cuprins-o mila. Mila ei imbecilă de tot ce mişcă. I se părea că răul ei e mult mai mare, că burdihanul din fața ei n-avea nici măcar acel drept de-a cere cuiva să i se facă dreptate. Ea fiind aceea care o împărţea celorlalţi.

C-o voce stinsă, încărcată de duioşie, pe care nici n-ai fi bănuit-o, venită  ca dintr-o altă lume, i-a spus rar şi apăsat : „N-ai nicio şan-să fa-tă dra-gă! ni-ci-o şan-să!!! Tu pricepi, ce-ţi spun? De unde atâta dreptate şi pentru tine? În Epoca de aur răzbesc doar cei ce-şi pot plăti cu bani grei ceea ce tu numeşti  „dreptate.”

Apoi, rece, protocolar, a străpuns-o cu privirea și a rostit cu o voce răgușită, impersonală: „Vă rog să părăsiţi încăperea, tovarăşa, am probleme mult mai importante decât „să fac dreptate” tuturor idioţilor!” Cu timpul, a priceput  că burdihanul autoritar nu minţise și  adevărul căzuse dur şi rece de pe buzele ei îngroşate şi lăbărţate de maternitatea în devenire. Anii au trecut ştergând din memorie întreaga suferinţă de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Numai rănile din suflet au rămas  mari cicatrice sângerânde.