„Dumnezeu m-a creat ca să fiu copil și am rămas mereu așa. Dar de ce a permis ca Viața să mă bată, să îmi ia jucăriile și să mă lase singur?”

(Fernando Pessoa)

 

Lisabona, „care în lumea atât de ușoară a altora este prințesă”, așezată „acolo unde pământul se sfârşeşte şi începe marea” (Camões), 13 iunie 1888, ora 15 şi 20 de minute, în casa cu numărul 4 din Piaţa Sao Carlos, se năştea Fernando Antonio Nogueira Pessoa. „Astăzi o rază a fost copleșită de luciditate. M-am născut.” De la fereastra vastului apartament se vede râul Tejo. E sărbătoarea Sfântului Anton, clopotele bisericii bat mai mult ca de obicei, străzile sunt pline de cărătorii de apă, de anticari, de coșari, de lustragii,  de neguțători. Pe la ferestre, rufe puse la uscat și vaze mici de flori cu crini, garoafe și busuioc. „Flores de junho/ dure em vos o pensamento/ soi apenas um momento/ esperando ser terminado.”(Fernando Pessoa) Așezați pe scaune la porțile caselor, vecinii poartă discuții însuflețite, iar copiii colindă cerând o monedă de Sfântul Anton, Sfântul Luptător care a înfruntat demonii până l-a salvat un fulger.

Teatrul São Carlos, aflat în apropierea casei în care s-a născut Pessoa, a fost inaugurat la 30 iunie 1873, cu opera lui Cimarosa, „Balerina amantă”, într-o epocă în care femeile nu puteau urca pe scenele portugheze. La 1800 legea a fost revocată de D. Maria I (Regina Nebună), descrisă de istoricul Rocha Martins drept „nepieptănată, palidă, care se simțea în păcat, și care vedea împrejurul său numai figuri ale infernului.”

Nogueira (din partea mamei) și Pessoa (din partea tatălui) sunt două nume de familie care  îi  arată  originea sefardă. Tatăl său, Joaquim de Seabra  Pessoa, moare când copilul avea șapte ani. În ciuda acestei tragedii are o copilărie liniștită și singuratică. „La 7 ani arată deja un caracter rezervat, deloc infantil. Îi place să se joace singur. La toate acestea este nevoie să adăugăm multe impulsuri de furie și aproape de ură, plus multă frică.”

Anul 1974, când, după patru decenii de oprimare, portughezii au reuşit să-şi recucerească demnitatea şi să se scuture de dictatură prin aşa-numita „revoluţie a garoafelor”, aduce Portugalia în inima Europei. Patru ani mai târziu era comemorat centenarul naşterii lui Fernando Pessoa. Cu acest prilej, „unul dintre cele mai importante cazuri de exportabilitate din toate timpurile” devine poetul Pessoa. Egal în poezie cu Saint-John Perse, Maiakovski şi Gottfried Benn (Alain Bosquet), creator din stirpea lui Picasso, Stravinski, Joyce, Braque, Hlebnikov şi Le Corbusier (Roman Jakobson), Fernando Pessoa alături de Camões înseamnă însăşi limba portugheză. „Am suferit în mine, cu mine, aspiraţiile tuturor erelor, şi împreună cu mine au colindat, pe ţărmul auzit al mării, neliniştile (desassossegas) tuturor timpurilor. Ceea ce oamenii au vrut, şi nu au înfăptuit, ceea ce sufletele au fost, şi nimeni nu a spus - din toate acestea s-a plămădit sufletul sensibil cu care am colindat pe ţărmul mării.”

(„O Livro do Desassossego”)

În cele patru decenii de salazarism Portugalia a fost marginalizată, poezia s-a autoizolat în marginile spaţiului lusitan, iar teatrul şi proza s-au provincializat. (Am trăit o experienţă asemănătoare şi ştim traiectoria literaturii române în raport cu cea europeană după Al Doilea Război Mondial.) Anul 1978 a însemnat anul redescoperirii lui Pessoa prin aşa-zisul său jurnal „O Livro do Desassossego” („Cartea neliniştirii”) care a fost tradus în numeroase limbi europene devenind în scurt timp un best-seller.

În cufărul găsit după moartea lui Pessoa au fost inventariate în jur de 27 453 texte, deşi în timpul vieţii nu publicase decât patru plachete de poeme şi sonete scrise în engleză şi volumul de poezii „Mesaj” care primise premiul al doilea la un concurs pe teme patriotice. Perioada îndelungată petrecută în Africa de Sud, la Durban, (unde tatăl său vitreg avea funcţia de consul) în care primeşte o educaţie de tip saxon, îi influenţează atât gândirea cât şi opera determinându-i  bilingvismul -scria cu aceeaşi uşurinţă atât în portugheză cât şi în limba lui Shakespeare.

Numele lui Fernando Pessoa va rămâne legat de cea mai importantă revistă a primului val de modernism portughez, „Orpheo”, perioadă în care se manifestă generaţia de tranziţie dintre simbolism şi avangardă. În 1915, pledând pentru noua poezie, pe care doar el o visa, în revista „Orpheo”, se nasc cei trei heteronimi ai săi. Autor „multiplu precum universul”, Pessoa nu poate fi afiliat unui anume curent literar, amploarea proiectelor sale fiind uluitoare prin variabilitatea stilistică, dar şi prin cantitate: inventează şi abandonează curente, şcoli, doctrine c-o uşurinţă nemaiîntâlnită, dând uneori impresia că s-ar afilia unor -isme la modă.

Întors în Portugalia, încearcă în 1907 să pună bazele unei tipografii, după ce renunţase la Facultatea de Litere, dar dă faliment. Trăieşte pur şi simplu de azi pe mâine dintr-un umil salariu de traducător pentru corespondenţa câtorva oficii comerciale, resemnându-se într-o existenţă plină de rutină şi refuzând pur şi simplu să mai părăsească Lisabona. Evadările sale din acest spaţiu sufocant vor fi pur imaginative prin intermediul zecilor de heteronime cărora le-a inventat un anume statut social, care vor călători peste mări şi ţări, vor locui la ţară sau în Brazilia, reuşind astfel să se sustragă destinului implacabil:

„Marile nelinişti ale sufletului nostru sunt întotdeauna nişte cataclisme cosmice. Atunci când ne ating, de jur împrejurul nostru soarele începe să-şi rătăcească drumul, iar stelele, să se perturbe. Vine o zi, pentru orice suflet simţitor, când Destinul i se transformă în apocalipsa unei angoase - când se prăbuşesc cerurile şi toate lumile peste disperarea lui

A te simţi o fiinţă superioară, dar a te vedea tratat de Destin mai rău decât dacă ai fi un infirm - cine ar putea să se laude că e om într-o astfel de situaţie?”, afirmă cel mai renumit dintre heteronimii săi, Bernardo Soares, autor al „Cărţii Neliniştirii”.

Fernando Pessoa n-a avut nici măcar bucuria de-a trăi o mare iubire. În viaţa lui a existat o singură femeie, Ofélia Maria Queirós, cu care a purtat vreme de un an o corespondenţă impresionantă - au fost găsite cincizeci de scrisori. La capătul unui an de iubire platonică, Pessoa însuşi taie, scurt, firul relaţiei pe motiv că nu-i capabil să susţină o familie din punct de vedere material. Cei doi vor rămâne prieteni, Ofélia Queirós rămânându-i fidelă lui Pessoa, chiar dacă se revăd abia după nouă ani când vor lua legătura printr-un nepot al acesteia.

Aşa cum regele Midas fusese blestemat ca orice atinge să se transforme în aur, Pessoa purta în sângele destinului său forţa ca tot ceea ce atinge să se transforme în literatură. Astfel, episodul Ofélia este asimilat, personajul devine o ficţiune care a avut doar un simplu rol în „drama cu oameni” care a fost viaţa lui Pessoa. „Viaţa-text” îşi va urma cursul în momentul în care experimentul ontologico-estetic se va fi terminat.

„Sînt într-o defensivă nesfârşită, scrie Pessoa în jurnalul său. Mă doare viaţa şi mă dor ceilalţi. Nu pot privi realitatea în faţă. Soarele însuşi mă descurajează şi mă dezolează. Doar noaptea - noaptea singur, străin, uitat, pierdut, fără legătură cu realitatea, fără a fi de folos nimănui - mă întâlnesc cu mine însumi şi îmi dau curaj.

Mi-e frig de viaţă. În existenţa mea, totul e o groapă umedă şi catacombe întunecoase. Sînt marea înfrîngere a ultimei armate care apară ultimul imperiu. Ştiu că sînt sfîrşitul unei vechi şi dominatoare civilizaţii. Sînt singur şi părăsit - eu cel care mă obişnuisem să comand altora. Sînt fără prieteni, fără conducător - eu cel pe care mereu alţii l-au condus.”

Ceva în mine cerşeşte veşnic milă - şi se plînge pe sine, ca pe un Dumnezeu mort, fără altare în templu, cînd năvala barbarilor a inundat frontierele iar viaţa a venit să ceară socoteală imperiului pentru ceea ce a făcut cu fericirea.

 Întotdeauna mi-a fost frică să se vorbească de mine. Am eşuat în toate. N-am îndrăznit nici măcar să mă gîndesc că voi fi ceva. Nici măcar n-am visat să mă gîndesc la ceea ce aş dori, deoarece chiar şi în vis am ştiut că nu sînt potrivit cu viaţa fie şi în postura de visător vizionar.

Nici un sentiment nu-mi ridică de pe pernă capul, pe care l-am înfundat acolo pentru că nu mai suportam corpul, pentru că nu mai suportam ideea că trăiesc, pentru că nu mai suportam nici măcar ideea absolută a vieţii.”

( 1931, „Cartea Neliniştirii” - trad. Mihai Zamfir)

 

La 30 noiembrie 1935, când Fernando Pessoa murea, la doar patruzci și șapte de ani, opera sa era precum vârful unui aisberg, cunoscută doar în mediile literare portugheze.

Format la şcoala clasicilor greco-latini, a gnosticilor alexandrini, trecând apoi prin literatura ezoterică, prin poezia metafizică engleză, cu un popas destul de lung în grădina literelor lui Shakespeare şi a lui Poe, până la decadenţii veacului trecut, Pessoa rămâne scriitorul a cărui operă e greu de clasificat. Ca şi Ion Barbu, creator al acelei Helade, „chenar de ingenuu şi rar”, Pessoa îşi îndreaptă atenţia către o Grecie a poeziei absolute:

XIV

„Nu-mi pasă de rime. Rareori

Doi copaci, aşezaţi unul lângă celălalt, sunt identici.

Eu gândesc şi scriu aşa cum florile au culoare

Însă mai imperfect în felul de a mă exprima

Fiindcă-mi lipseşte simplitatea divină

De-a fi doar exterior pe de-a-ntregul.

 

Privesc şi mă emoţionez,

Mă emoţionează apa cum curge pe un teren înclinat,

Iar poezia mea e firească asemeni unei rafale de vânt... ”

 

 Primele poeme le-a scris în engleză între 1905-1908, influenţat de poezia simbolistă şi de curentul portughez „saudosist”, dar debutul se petrece în 1912 în revista „A Aguia” („Acvila”) în calitate de critic literar, cu o serie de articole despre poezia portugheză. Unul din articolele sale se numeşte „În pădurea înstrăinării” - tema înstrăinării şi a căutării de sine rămânând substanţa operei sale. În toată acestă perioadă se caută, încearcă să se rupă de simbolism şi momentul oportun apare atunci când cunoaşte opera lui Marinetti. Futurismul a fost ca o scânteie care a străbătut întreaga Europă şi în urma căruia au rămas trei mari poeţi: Apollinaire, Maiakovski şi Pessoa.

În tot ceea ce a scris Fernando Pessoa, graniţa dintre ficţiune şi realitate rămâne nedefinită însă, ceea ce-l face pe Fernando Pessoa inedit şi special, sunt heteronimele pe care le-a creat. În loc să plăsmuiască replici diferite ale unui personaj sau să semneze sub diverse pseudonime, el a creat heteronime, care generează replici, personaje, „drama în oameni” (Drama em gente), cum zice el, o mulţime care se manifestă pe diferite voci.

Ce sunt heteronimele lui Pessoa? Sunt multiplii săi, personaje diverse cărora le-a inventat şi o biografie, un statut social şi al căror destin va depinde de cel al creatorului lor. Uneori vor coresponda între ei, vor polemiza chiar, în presă. „Opera pseudonimă este cea a autorului „în propria persoană” mai puţin semnătura numelui său; opera heteronimă este cea a autorului „în afara persoanei sale”; adică ea este cea unei personalităţi în întregime fabricată de el, aşa cum ar fi replicile unui personaj dintr-o piesă de teatru oarecare, scrisă de mâna sa.”Aşadar, genitorul se află „în afara persoanei sale”, vede lumea creată de el „din exterior”- e o adevărată iluzie, spune Pessoa, să crezi în propria „unitate şi unicitate”. „M-am distrus pentru a crea; atît de bine m-am exteriorizat înlăuntru încât în interior nu mai exist decât în-afară.”

(Cartea neliniştirilor)

 

Toată această arhitectură heteronimică stă sub semnul întâlnirii cu opera lui Walt Whitman, Álvaro de Campos, unul din poeţii născuţi din imaginaţia lui Pessoa, fiind identificat cu el. Editorul şi traducătorul în engleză al operei lui Pessoa, Richard Zenith, a descoperit şaptezeci şi doi de heteronimi, dintre care se individualizează printr-o operă bine definită: Alberto Caeiro (simbolistul), Ricardo Reis (neoclasicul) şi Álvaro de Campos (futuristul) - poeţii şi „semi-heteronimul“ pessoan Bernardo Soares (un alter-ego al poetului), autor  al „Cărţii neliniştirilor”. Cei patru, alături de ortonimul Pessoa, se raportează la tradiţii culturale total diferite, însă bine conturate, complexe, uluitoare. Apariţia lor s-a datorat unei crize existenţiale, fiind ca o salvare de angoasa realului; astfel Pessoa s-a distanţat de creaţia anterioară portugheză şi a pus propria sa temelie. Într-o scrisoare către Adolfo Casais Monteiro, Pessoa dezvăluie erupţia heteronimilor săi cei mai importanţi: „Cred că în 1912 mi-a venit ideea să scriu câteva poeme de factură păgână.  Am plăsmuit ceva în versuri neregulate (nu în stilul lui Álvaro de Campos) şi pe urmă am abandonat această încercare. Cu toate acestea, într-o penumbră confuză, am întrezărit un vag portret al persoanei care făcea acele versuri (se născuse, fără ca eu s-o ştiu, Ricardo Reis). După un an şi jumătate, poate chiar doi, mi-a venit ideea să-i joc o festă lui Sá-Carneiro - să inventez un poet bucolic, întrucâtva complicat, şi să-l prezint, nu-mi amintesc în ce formă, ca pe un poet real. Timp de câteva zile am încercat să scriu fără să reuşesc. Într-o bună zi, când renunţasem la acel proiect - era 8 martie 1914 –m-am apropiat de un scrin înalt şi, luând un teanc de hârtii, am început să scriu în picioare cum fac dintotdeauna când pot. Şi am scris fără întrerupere, treizeci şi ceva de poeme, într-un fel de extaz a cărui natură nu puteam s-o definesc. A fost ziua triumfală a vieţii mele, şi niciodată nu voi avea alta la fel. Am început cu un titlu, „Păzitorul de turme”. Iar ce a urmat a fost apariţia în interiorul meu a cuiva pe care de îndată l-am numit Alberto Caseiro. Iartă-mi absurditatea expresiei: în mine a apărut maestrul meu. Aceasta a fost senzaţia imediată pe care am avut-o Şi totul era atât de extraordinar, încât după ce am scris cele treizeci de poeme, pe o altă hârtie am început să scriu, fără să mă opresc, „Ploaie oblică”, de Fernando Pessoa. Imediat şi în întregime... A fost întoarcerea lui Fernando Pessoa-Alberto Caeiro la Fernando Pessoa pur şi simplu. Sau mai bine: a fost reacţia lui Fernando Pessoa contra inexistenţei lui Alberto Caeiro...

Odată apărut Alberto Caeiro, am încercat imediat să-i găsesc instinctiv şi subconştient - discipoli. L-am smuls pe Ricardo Reis din falsul lui păgânism, i-am descoperit numele şi l-am construit după chipul şi asemănarea lui, pentru că deja îl vedeam. Şi brusc, în derivaţia juxtapusă cu Ricardo Reis, mi-a apărut impetuos un nou individ. Dintr-un foc, şi la maşina de scris , fără pauze nici corecturi, a apărut „Oda triumfală” a lui Álvaro de Campos. Oda şi omul cu numele pe care le au.”

Fără să negăm semnificaţia de natură filozofică a heteronimilor, aceştia sunt mai degrabă, dintr-o perspectivă stilistică, sinteze de cultură şi, cu siguranţă, n-au apărut în momentul fixat de o anume scrisoare, ci ca urmare a unei îndelungate elaborări. Să-i luăm pe rând:

„Alberto Caeiro maestrul meu”, spune Pessoa. Inventat cel dintâi, este autorul naiv care scrie în vers liber, filozofează continuu, excesiv de cerebral cu un discurs intelectualizat . Octavio Paz afirma că „Alberto Caeiro e soarele în jurul căruia ceilalţi trei gravitează. Reis crede în formă, Campos în senzaţie, Pessoa în simbol. Caeiro nu crede în nimic. El există“. Caeiro este tot ceea ce Pessoa n-a putut fi. A frecventat foarte puţin şcoala şi când a aflat că-i numit „poet materialist” a vrut să ştie care-i mesajul acestei doctrine. El nu se consideră un filozof veritabil, ci un gânditor precum Socrate şi Lao Tzî. Astfel că încearcă să soluţioneze problemele metafizice prin întoarcerea la natura care nu are alt sens decît acela de exista: „Eu niciodată n-am păzit turme,/ Dar e ca şi cum le-aş fi păzit./ Mi-e sufletul ca un păstor,/ Cunoaşte vîntul şi soarele/ Şi se lasă dus de mîna Anotimpurilor/ Urmîndu-le şi privindu-le“. În plus, Caeiro afirmă că senzaţia este centrul crezului său artistic, fiind adînc înrădăcinată în toată fiinţa sa: „Eu n-am vreo filosofie: am simţuri…/ Dacă vorbesc despre Natură nu înseamnă c-aş şti ce este ea anume./ Înseamnă că o iubesc, şi din pricina asta o iubesc,/ Căci cel ce iubeşte niciodată nu ştie ce anume iubeşte,/ Nici nu ştie de ce iubeşte, nici ce înseamnă iubirea… A iubi este eterna inocenţă, Şi unica inocenţă este a nu gîndi...” (Paznic de turme)

Caeiro reduce tot ceea ce-l înconjoară la ce poate fi verificat prin senzaţiile sale. „Unic poet al naturii”, aşa cum se autodefineşte, scrie poeme naturale astfel încât criticii consideră că opera sa e „singura afirmaţie adevărată“ pe care ar fi făcut-o Pessoa vreodată. Este omul reconciliat cu natura, care visează la frumuseţea absolută şi îndepărtarea de universul citadin. Caeiro va ajunge să nege toate esteticile, toate valorile, toate ideile. Pentru el există doar ceea ce există:

Fernando Pessoa -  XLIII

„Privesc zborul păsării care trece fără să lase urme,

E altfel decât trecerea animalului, care lasă o amintire-n ţărână.

Pasărea trece şi uită, aşa se şi cade.

Animalul, acolo unde nu mai este şi din această pricină e de prisos,

Arată că el a fost, ceea ce nu mai serveşte la nimic.

Amintirea este o trădare a Naturii

 Fiindcă natura de ieri nu este Natură.

Ceea ce a fost nu mai e nimic, iar a-ţi aminti înseamnă a nu vedea.

Treci, pasăre, treci, şi învaţă-mă trecerea.”

(Trad. Dinu Flămând)

În vreme ce Alberto Caeiro ia naştere „într-un soi de extaz a cărui natură nu o pot defini” (Pessoa), Ricardo Reis este rodul unui proces creator pe care autorul însuşi îl recunoaşte ca fiind mult mai lipsit de spontaneitate. El personifică un alt aspect al culturii, acela al revenirii la clasicismul antic. Parodiindu-l pe Horaţiu, poezia lui Reis ilustrează viziunea lumii moderne asupra Antichităţii. În odele lui musteşte o adevărată tradiţie filoclasică care s-a manifestat de-a lungul întregului secol al XIX-lea în operele lui Keats, Shelley, Hölderlin, Goethe. Acest ideal clasicist este filtrat la nivelul deziluziilor modernului secol douăzeci:

„Deasupra adevărului stau zeii/ Iar ştiinţa noastră-i copie ratată/ A siguranţei lor/ Că Universu-există.// Totul e tot, dar mai presus sunt zeii,/ Nu îi revine ştiinţei să-i cunoască;/ Să adorăm astfel/ Al lor chip precum floarea,// Fiindcă vizibili văzului înalt,/ Reali ei sunt cum floarea e reală./ Şi-n calmul lor Olimp/ Altă natură sunt.”

La Reis chiar şi erosul este trecut printr-o serie de filtre intelectuale, deşi se adresează unor personaje feminine - Lidia, Hloe… de fapt este vorba despre o iubire platonică. „Anticul ritm purtat în tălpi desculţe,/ Acelaşi ritm de nimfe repetat,/ Sub arbori cînd răsună/ Al dansului lor ropot,// Pe alba plajă-l evocaţi,/ Făcînd ca spuma să albească; voi copii,/ Ce n-aveţi încă griji,/ Doar zgomotoasa roată// Se-nvîrte, cînd Apolo îşi arcuieşte,/ Ca ramu-nalt, azurul aurit/ Mareea cea perenă/ Curge în flux, reflux.”

Álvaro de Campos este opusul lui Caeiro. Pare să aibe o identitate culturală mai bine definită. El reprezintă modernismul integral, adică avangardismul materializat în futurism. Este singurul heteronim care evoluează, atmosfera în care se mişcă fiind mult mai explicită. În aceeaşi scrisoare către Casais Monteiro, Pessoa afirmă: „Şi acum un amănunt pe cât de real pe atât de isteric: când am scris anumite pasaje din „Note întru amintirea maestrului Caeiro”, ale lui Álvaro de Campos, am plâns cu lacrimi adevărate.”

Ca şi Whitman, Campos este obsedat de oameni şi de maşini. Maşinile sunt reproducere, multiplicare a proceselor vitale care ne seduc şi ne îngrozesc totodată, pentru că prin ele descoperim coabitarea ciudată dintre inteligenţă şi inconştienţă. Însă ele sunt doar una din feţele contemporaneităţii, cealaltă, mult mai evidentă, este promiscuitatea socială. „Dacă observ cu atenţie viaţa pe care o trăiesc oamenii, nu găsesc nimic în ea care să o deosebească de viaţa trăită de animale. Şi unii, şi alţii sunt aruncaţi fără ştiinţa lor printre lucruri în mijlocul lumii; şi unii, şi ceilalţi ajung uneori să uite de condiţia lor; şi unii, şi alţii străbat zilnic acelaşi parcurs organic; nici unii, nici alţii nu gândesc mai mult decât ceea ce reuşesc să gândească, şi nici nu trăiesc mai mult decât ceea ce reuşesc să trăiască.” Astfel poetul e nevoit să recurgă la o adevărată retorică a măştilor pentru a-şi exprima mesajul liric: „Mi-am scos masca şi m-am văzut în oglindă./ Eram copilul de-acum nu ştiu câţi ani./ Nu mă schimbasem deloc.../ Ăsta e avantajul de-a şti să dai jos masca./ Eşti mereu copilul,/ Trecutul care a fost/ Copilul./ Mi-am scos masca şi apoi mi-am pus-o iar./ Aşa, fără mască/ Şi mă întorc la personalitate ca la un capăt de linie.”

Pornind de la futurismul lui Marinetti, Pessoa reuşeşte, prin intermediul heteronimilor săi, în special prin Álvaro de Campos, să inventeze un nou curent literar, Senzaţionismul, care, alături de Ultraismul lui Borges, evidențiază pluralitatea fiinţei, fiecare pe căi diferite: unul, prin heteronimie, altul, prin obsesia oglinzilor. Fiecare om îl conţine în el pe toţi oamenii - prezenţi, trecuţi şi viitori. Totul în jur nu este decât un vis în alt vis, o reflectare în altă reflectare, o serie infinită de sfere concentrice. Tensiunea existenţială a operei lui Pessoa rezidă în intuiţia că el şi ei alcătuiesc un singur tot. Atât Borges cât şi Pessoa şi-au căutat propria voce pe parcursul întregii opere. „Una din preocupările mele constante este aceea de a încerca să înţeleg cum se face că ceilalţi oameni există, cum se face că există suflete - altele decât al meu - cum se face că există conştiinţe străine conştiinţei mele pentru că există conştiinţa mea, ea mi se pare unică.” („Cartea Neliniştirii”)

„Bernardo Soares priveşte lumea fremătând. El nu pretinde să descifreze realul. Se foloseşte de privire doar ca să-i dea emoţii, căci lumea lui e făcută din emoţii, iar el îşi propune să schimbe lumea emoţiilor. Bernardo Soares vrea să-i atribuie lumii opace care îl înconjoară emoţia pe care o simte în interioritatea lui”, spune Antonio Tabuccchi despre autorul jurnalului care l-a făcut celebru pe Fernando Pessoa.Tipărit abia în 1982 sub titlul ales de însuşi Pessoa, „O Livro do Desassossego” (desassossego - neliniştire), semnat de „semi-heteronimul” Bernardo Soares, jurnalul lui Pessoa rămâne o referinţă documentară de prim ordin. Din multe puncte de vedere jurnalul său este „un tratat de etică răsturnat”. Homo ethicus, Bernardo Soares, face operă de moralist  amintind  prin nihilismul reacţiilor sale de personajul lui Musil, Ulrich:

„Dacă observ cu atenţie viaţa pe care o trăiesc oamenii, nu găsesc nimic în ea care să o deosebească de viaţa trăită de animale. Şi unii, şi alţii sunt aruncaţi fără ştiinţa lor printre lucruri în mijlocul lumii; şi unii, şi ceilalţi ajung uneori să uite de condiţia lor; şi unii, şi alţii străbat zilnic acelaşi parcurs organic; nici unii, nici alţii nu gândesc mai mult decât ceea ce reuşesc să gândească, şi nici nu trăiesc mai mult decât ceea ce reuşesc să trăiască. Pisica se întinde la soare şi adoarme. Omul se întinde în viaţă, în toată complexitatea ei, după care adoarme în ea. Nici unul, nici altul nu scapă de legea fatală de a fi cum este. Nici unul, nici altul nu se eliberează de greutatea de a fi. Cei mai valoroşi dintre oameni iubesc gloria, însă nu ca pe o imortalitate care le-ar aparţine, ci ca pe un soi de imortalitate abstractă, la care probabil că ei nici nu participă.

Consideraţiile de acest fel, destul de frecvente în ceea ce mă priveşte, mă îndeamnă să am o admiraţie subită pentru oameni pe care în mod instinctiv îi detest. Mă refer la mistici şi la asceţi - la anahoreţii tuturor Tibeturilor, la Simionii Stâlpnici ai tuturor stâlpilor. Ei încearcă într-adevăr, chiar dacă în mod absurd, să se elibereze de condiţia animalică. Ei vor cu adevărat, chiar dacă prin nebunie, să nege legea vieţii, expunându-se la soare în aşteptarea morţii, fără să se gândească la ea. Ei sunt căutătorii, chiar dacă rămân înţepeniţi în vârful unui stâlp; tot ei sunt cei care doresc intens, chiar dacă ascunşi în adâncul unei chilii întunecate; ei vor ceea ce nu cunosc, chiar în condiţia de martir la care sunt supuşi şi cu rănile de care au parte.

Iar noi, toţi ceilalţi, care trăim animalic, chiar dacă mai mult sau mai puţin complex, traversăm scena ca nişte figuranţi muţi, mulţumindu-ne cu solemnitatea vanitoasă a ceremoniei. Cu toţii, oameni şi câini, pisici şi eroi, purici şi genii, ne jucăm de-a existenţa fără să ne gândim la ea cu adevărat (căci cei mai buni dintre noi nu gândesc decât de dragul gândirii) sub imensa pace a stelelor. Ceilalţi - misticii orei fatale şi ai sacrificiului - cel puţin simt cu trupul lor, zilnic, prezenţa magică a misterului. Ei s-au eliberat, fiindcă neagă soarele vizibil: ei sunt plini, fiindcă s-au golit de toată vacuitatea lumii.

Tot vorbind despre ei, devin şi eu ca ei, aproape un mistic, dar n-aş fi capabil să trec dincolo de stadiul acestor cuvinte scrise sub influenţa unei înclinaţii ocazionale. Eu rămân pentru totdeauna unul din Rua dos Douradores, ca şi întreaga umanitate de altfel. Rămân, fie în versuri, fie în proză, un funcţionar comercial. Mistic sau nu, mărginit sau supus, rămân pentru totdeauna un sclav al senzaţiilor mele şi al clipei în care le simt. Rămân mereu, sub marele baldachin albastru al cerului mut, pajul unui rit neînţeles, înveşmântat cu viaţa, în timp ce oficiez acest rit executând, fără să le pricep rostul, anumite gesturi şi anumiţi paşi, anumite ocoluri şi reverenţe, până în clipa în care sărbătoarea se va încheia (sau va lua sfârşit rolul meu la această serbare) şi voi putea să mă retrag ca să mă ghiftuiesc cu fel şi fel de bunătăţi; întinse, pe mese, în uriaşele cuhnii, să zicem, din fundul grădinii.”

Până la urmă, vocea polifonică a lui Fernando Pessoa a dat cea mai frumoasă simfonie a poeziei moderne portugheze şi europene, pe care a făcut-o cunoscută - la modul sublim - poetul și traducătorul Dinu Flămând.

 

XXXV

„Am isprăvit. Mi-e inima de piatră.

Azur pustiu, e ziua o statuie

Străină mie, bucuroasă, iată,

De-a fi nu-Eu (vrea chinul să mi-o spuie)

Eu, ce-am dat greş în tot mă tânguiesc

De simplul fapt doar că m-am tânguit,

E soarta lumii, ce e de greşesc?

Şi soarta după Soartă s-a năimit.

De poposim ori adăstăm, ce-nseamnă,

Când semnul nostru e nimicnicia?

Să jucăm jocul cugetul ne-ndeamnă

Cel ştiutor că-aceasta e solia

În stele ce-a fost scrisă şi-a primit,

Când stirpea şi născarea ne-au năşit.”

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

FERNANDO PESSOA ȘI ESOTERISMUL

 

 

„Ad astra per aspera” („La astre se ajunge pe căi aspre”)

 

Fernando Pessoa a fost unul din marile spirite care adora științele oculte. Sora lui, Teca, spunea despre el că „încerca să cunoască caracterul oamenilor după forma capului, le citea în palmă sau încerca să se hipnotizeze privind fix o lumină”. Această pasiune a lui venea din copilărie și se datorează, în primul rând, mătușii Anica („Revoluționara”), o aristocrată cultă, dar „cu un temperament nervos”, cu care a locuit între 1912-1914 și care l-a inițiat în spiritism. Dovada înclinației lui Pessoa către misticism sunt cele 2700 de hârtii aflate în Cufărul descoperit după moartea sa în care erau însemnări astrologice. Într-una nota: „De la studiul metafizicii, al științelor, am început să mă ocup de spirite mai violente” și „am irosit nopți înfricoșătoare în compania volumelor de mistici.” Unul dintre biografii lui Pessoa, José Manuel Anes, împarte preocupările lui pentru esoterism în două etape: prima, până în 1920, a fost o fază ezoterică cu accent pe astrologie și teozofie, și o a doua fază ezoterică, cu accent pe gnoză, alchimie, magie, cabala, ordinele templierilor, rozacrucienilor și masonilor.

La început, Pessoa practică „scrierea automată” ajungând să psihografieze textul unchiului Manuel Gualdino da Cunha (d. în 25 ianuarie 1898). O parte din textele psihografiate găsite în Cufăr apar barate cu o linie. Spiritele cu care intră în legătură îi transmit că există o substanță și o formă. Forma vine de la poet, iar substanța de la spirit. Nicio comunicare nu aparține în întregime unuia sau altuia:

„A cui e privirea

Care se uită prin ochii mei?

Atunci când eu cred că văd,

Cine continuă să privească,

În vreme ce eu cad pe gânduri?

Ce căi urmează,

Nu triștii mei pași,

Ci realitatea, cea care face,

Ca eu să am pașii mei?

Câteodată în penumbra

Camerei mele, când eu

Pentru mine însumi până și

În suflet abia exist

Capătă un alt înțeles

În mine Universul”

(„Episoade”, „Mumia” (III))

(Trad. Dinu Flămând)

Sau

„Un poet e-un imaginator.

 El le-nchipuie pe toate cele

Până-şi face o închipuire

 Chiar şi din reala lui durere.

 

  Cei care se-apleacă să-l citească

 Simt ca pe-o durere conţinută

Nicidecum ambele lui dureri

 Ci doar pe a lor, dar neavută.

 

   Iată cum, pe-o şină circulară,

Ca un stimul pentru raţiune

 Se roteşte trenul tras c-o sfoară

Căruia chiar inimă îi spune.”

(„Autopsihografie”)

(Trad. Dinu Flămând)

 

După această primă fază, „mediumnitatea care scrie” e înlocuită cu „mediumnitatea vizionară”. Poetul susținea că apariția heteronimilor a fost o manifestare a acestei mediumnități: „Știu destul de multe  despre științele oculte pentru a recunoaște momentul în care sunt trezite în mine simțurile așa-numite superioare, pentru un scop oarecare, prin care Maestrul necunoscut, care mă inițiază astfel, impunându-mi această existență superioară, îmi va proporționa o suferință  mai mare decât oricare alta de până acum, și acel dezgust profund față de toate, care vine odată cu înzestrarea acestor înalte facultăți”. Astfel, în timpul acestor viziuni, privindu-se în oglindă, chipul lui dispare și apare chipul unui bărbat cu barbă care putea fi Alberto Caeiro, sau Ricardo Reis, Álvaro de Campos, sau António Mora pentru că ei aveau barbă.

Astrologia împreună cu magia și alchimia sunt doctrine care permit o mai bună cunoaștere a naturii umane, de aici și interesul lui Pessoa pentru esoterism. Prin intermediul astrelor încearcă să înțeleagă mai bine trecutul și viitorul heteronimilor săi principali. După 1915, începe să se axeze pe horoscoape lăsând în urmă 318 elaborate. Face și hărțile astrale pentru personalități precum Chopin, Goethe, Newton, Marinetti, Napoleon, Shakespeare Hugo, Yeats etc., dar și pentru prieteni și heteronimi.

Fernando Pessoa a fost fascinat și de doctrinele religioase mistice sau inițiatice. În 1915, îi scria lui Sá-Carneiro: „Teozofia mă sperie prin misterul ei și prin măreția ei ocultistă.” „Cunosc esența sistemului. M-a tulburat într-o măsură pe care azi aș crede-o imposibilă, fiind vorba de orice sistem religios. Caracterul extraordinar de vast al acestei religii-filosofie, noțiunile de forță, de dominare, de cunoaștere superioară și extra-umană pe care le dezvăluie operele teozofice m-au tulburat mult.”

Mișcarea teozofică fusese înființată de Helena Petrovna Hahn, nepoata prințesei Helena Dolgotouki, pe linia țarilor Romanoff, care s-a căsătorit cu bătrânul general Nikifor Blavatsky, guvernatorul provinciei Lirivan. Helena Blavatsky își părăsește soțul la numai trei luni după căsătorie și începe să aibă o viață agitată. În 1866, se afla în Italia și îl sprijinea pe Garibaldi în lupta sa, apoi ajunge la Cairo unde se ocupă de spiritism și din 1870 pleacă la New York unde pune bazele Societății Teozofice (septembrie 1875). În 1880, ajunge în Ceylon unde își asumă cele cinci jurăminte budiste, apoi se întoarce la Londra unde moare în 1891. Helena Blavatsky era o femeie stranie pentru cei din jurul ei. Comunica cu intelgențe superioare transcriind ceea ce îi transmiteau în greacă, ebraică, latină, sanscrită și în alte limbi exotice în care nu știa să comunice în mod normal. Avea darul de a comunica cu lumi invizibile și se credea că „fără îndoială primise o misiune de la superiori necunoscuți.” Pessoa traduce în 1916 pentru Librăria Classica Editora textul ei „Vocea tăcerii și alte fragmente selectate din cartea preceptelor nobile ”, precum și un text ce aparținea lui Mabel Collins, discipolă a Helenei Blavatsky, „Lumina asupra drumului și Karma”.

Din 1915, Pessoa este coordonatorul și traducătorul unei „Colecții teozofice și ezoterice” de la Classica Editora din Lisabona, cu sediul la Praga. Tot acum traduce „Idei de teozofie” scrisă de Annie Wood Besant. Născută la Londra în 1847, Annie Besant pleacă în India, îmbrățișează teozofia Helenei Blavatsky și, ca urmare, înființează în 1897 Colegiul Central Indu, alăturându-se luptei pentru autodeterminare a poporului indian. În India îl adoptase pe cel care avea să devină unul din marii filozofi cu nume ce îndeplinește tradiția brahmanică - Jiddu Krishnamurti.

Tot în 1915, Pessoa traduce „Compendiul de teozofie” al lui Charles Webster Leadbeater care, deși născut în Anglia, locuiește o vreme în Brazilia în timpul copilăriei și apoi, din 1883, revine în Anglia unde adoptă teozofia. O vreme predă teozofia și engleza lui Krisnhamurti, considerând că menirea lui era de a  fi vehicolul învățăturilor lui Cristos. Începând cu 1913, Pessoa scrie primele poezii ezoterice, mai ales, în engleză:

„Eu din ideea mea despre lume

M-am  prăbușit...

Dincolo de Dumnezeu! Dincolo de Dumnezeu!

Calmă...

Claritate a Necunoscutului...

Toate au alt înțeles, o suflete,

Chiar și faptul de-a- avea-un-înțeles...”

(„Dincolo de Dumnezeu”, IV, „Căderea”)

Cu timpul, este tot mai puțin interesat de fondatoarea doctrinei și își îndreaptă atenția către discipolii ei, precum poetul irlandez William Butler Yeats.

Din 1920, Pessoa începe să devină interesat de inițiere, afirmând  în „Eseul despre inițiere” că magia caută „să transceandă intelectul prin putere”, iar „gnoza transcende intelectul printr-un intelect superior”.  În același timp e fascinat de alchimie și de cabală, definindu-se ca „fidel tradiției secrete în Israel Sfintei Kaballah , izvor al întregului iluminism”. Pe 15 octombrie 1930, ziua de naștere a lui Virgiliu, îi dedică o odă și tot în această zi se naște heteronimul  Álvaro de Campos. Iată una din cele trei versiuni ale odei intitulată „Ultimul blestem al soartei”:

„Ultimul meu tur de magie m-a transformat

Pe mine în mine într-o statuie de-a mea cu corp viu!

Moară acum cel care sunt, dar ceea ce m-a făcut

Să fiu o anonimă prezență care era iubită

Carne pentru abstracta mea iubire captivă,

Să fie doar acea moarte a mea prin care voi învia;

Și atât cât am fost eu, chiar nefiind nimic, să continui să fiu!”

(Trad. Dinu Flămând)

 

Atracția către ermetism a fost esențială în opera lui Pessoa. Mulți au considerat drept deplasate afirmațiile lui că ar aparține Ordinului Templierilor din Portugalia, congregație desființată de regele Dom Dinis încă de la începutul secolului al XIV-lea sau apartenența la Ordinul lui Hristos, desființat în anul nașterii sale. Numai că Pessoa știa ce spune, el având ca mulți alți oameni de geniu conexiuni speciale cu Universul: „Un inițiat divin este, de exemplu, Shakespeare. Acest tip de inițiere este numită în limbaj vulgar „geniu” deoarece există în geniu un element obscur - acel element obscur, real, dar greu de definit, numit mediumnitate atunci când presupune anumite aspecte”.  Ce altceva este poezia lui Fernando Pessoa decât ritualul lui de inițiere în Ordinul celor Aleși?

Octavio Paz, un alt mare inițiat,  afirmă un lucru mai mult sau mai puțin adevărat: „pentru toți poeții de tradiție modernă, poezia e un sistem de simboluri și analogii, paralel celui instituit de științele hermetice. Paralel, nu identic: poezia este o constelație de semne cu lumină proprie.” Au fost și situații în care poezia a folosit simboluri și analogii comune cu științele oculte. Pentru că, până la urmă,  poate, și ocultismul e tot o poezie...

„Nu, tu nu dormi sub chiparoși

Nu-i cu putință somnul pe-astă lume.

........................................................

Trupul e numai umbra veșmintelor

Și îți ascund ființa profundă.

 

Și vine noaptea, care e moarte,

Iar viața umbrei și ea-ncetează.

Umbli prin noapte desprins de tine,

Și fără să vrei îți rămâi identic.

 

Ajuns la Hanul blestemat

Îngerii trag de capă, ți-o fură.

Pășești în umbră lipsit de mantă,

Cu ce biete lucruri ți-au mai rămas.

 

Apoi Arhangheli de Drumul mare

Te despoaie de tot și te lasă gol.

Nu mai ai haine, nu ai nimic.

Ai numai trupul, care ești tu.

 

Până la urmă, într-o cavernă

Mai găsesc zeii ceva să-ți ia,

Îți lași trupul, suflet exterior,

Și vezi că zeii-s egalii tăi.

...............................................

Iar umbra care a fost a hainelor

Aici, pe zaruri noi o jucăm.

Nu,nu ești mort printre chiparoși.

.....................................................

Neofitule, moartea nici nu există.

(Fernando Pessoa, „Inițiere”)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

DISCRETUL PESSOA

 

„Sunt timid și-mi repugnă să dau la iveală neliniștile mele.”

 

 

 

Din momentul în care s-a ivit în lume și până la sfârșitul vieții, poetul Fernando Pessoa a fost de-o discreție exemplară datorată nu atât de mult educației și conjuncturilor în care viața l-a aruncat, cât structurii lui intime. 

„M-am născut, spune Fernando Pessoa prin vocea lui Bernardo Soares, într-o vreme când  toți tinerii își pierduseră credința în Dumnezeu, din același motiv din care părinții lor o avuseseră – fără să știe de ce.  Atunci, cum spiritul uman tinde în mod firesc să critice fiindcă simte, și nu fiindcă gândește, mai toți acești tineri au ales Umanitatea ca pe un soi de substitut al lui Dumnezeu. Însă eu aparțin, totuși. acelei specii de oameni care se situează întotdeauna la marginea speciei lor,  care nu văd doar mulțimea apartenenței lor, ci și uriașele spații existente alături. Iată de ce eu nu l-am abandonat pe Dumnezeu atât de decisiv ca ceilalți, nici n-am acceptat vreodată ideea de Umanitate.”

Provenind dintr-o familie iudaico-luso-britanică sau, cum spune el, „un amestec de cavaleri și evrei”, Pessoa are o „copilărie liniștită” și singuratică. Moartea timpurie a tatălui îl determină pe copilul retras din fire să se maturizeze înainte de vreme. După câțiva ani de văduvie și singurătate, Dona Maria, mama lui Pessoa,  se recăsătorește și își urmează soțul, militar de profesie, la Durban  în Africa de Sud. Copilul îi va purta o amintire frumoasă tatălui vitreg:

„Tatăl meu cel vitreg

(Ce om! Ce suflet și inimă largă!)

Își apleacă trupul său viguros

De atlet cumpătat sănătos

Cum stă în fotoliul cel mare

Și ascultă, fumând dar și cugetând

Iar ochii lui albaștri nici n-au culoare.”

 

Peste ani, când tatăl decide să rămână definitiv în Africa, iar tânărul Pessoa vrea să se întoarcă la Lisabona, relația lui cu familia se deteriorează. „M-am săturat să vărs lacrimi de milă pentru mine însumi. În familia mea nu există înțelegere pentru starea mea mentală - nu, niciuna. Râd de mine, mă iau peste picior, nu mă cred, spun că doresc să fiu cineva extraordinar. Ei nu pot înțelege că diferența între a fi și a dori să fii cineva extraordinar este conștiința adăugată dorinței. Nu am pe nimeni în care să am încredere. Familia mea nu înțelege. Familia mea nu înțelege nimic. Un om poate să sufere la fel, indiferent dacă e îmbrăcat în mătase, sau dacă poartă un sac, sau o pătură ruptă. Ajunge!”

Singurul loc în care se simte în siguranță și se bucură de viață  e printre cărți - învățase de pe la trei ani să recunoască literele, iar la patru ani știa deja să scrie fraze întregi. Primii pași în lumea cărților îi  ghidase mama și copilul avea deja preferințe pentru anumite cărți cu care dormea la căpătâi. Febra pentru lectură crește cu anii și este invers proporțională cu însingurarea, cu retragerea dintre oameni și de aceea venirea la Lisabona însemna pentru el o mai mare libertate de a citi și de a scrie după pofta inimii.

„...Eu , veșnic exclusul de pretutindeni

Și de la relații sociale și de la plăcere

Vai de mine! Și nimeni care să înțeleagă

Dorința mea de a  transforma totul în transcendent”

(Fernando Pessoa)

La scurt timp după ce ajunge în Lisabona începe să frecventeze Cursul Superior de Litere de la Școala de la Arco de Jesus unde se înscrie la specializarea diplomație. Timiditatea, educația engleză, vestimentația, lipsa  prietenilor și a iubitelor îl deosebesc de ceilalți studenți. Portugalia intră într-un con de umbră din cauza instabilității politice cauzată de fricțiunile dintre  monarhiști și republicanii lui Franco. Pessoa dezaprobă cu toată ființa lui autoritarismul din acele vremuri și creează Ordinul Chibritului Stins (al valorii, loialității și al meritului prostiei) care are ca „decorație un cap de bou din bronz cu un chibrit stins în gură” pentru a-i promova pe „promotorii prostiei naționale” deși „prostia nu are patrie”. Curând, renunță la facultate și se simte inutil și îmbătrânit la cei douăzeci și unu de ani ai lui:

„Eu sunt un deșert imens

 În care nici măcar nu stau.”

Pe de altă parte, completa: „Nu există decât o singură artă, să trăiești. Problema e că acest trăit mă înspăimântă și mă torturează.” De aici încolo, Fernando Pessoa va trece prin viață precum Sfântul Bartolomeo jupuitul de viu   ce-și purta singur povara  propriei piei, în spinare. Este refracatar în fața tuturor convențiilor sociale și se ține cât poate la distanță de prietenii inutile, de bârfe. „Nu fac vizite, și nici nu umblu în vreo societate - nici nu sunt de saloane, nici de cafenele. La ce bun să mă las pradă unor conversații inutile, să rup din timpul gândurilor și proiectelor mele, sau cel puțin din cel al viselor mele care vor fi mereu mai frumoase decât conversația întâmplătoare?”.

Fernando Pessoa era un tânăr educat, delicat, calm și vesel față de colegii săi de la locul de muncă. Oriunde se ducea era o prezență extrem de agreabilă, plină de curtoazie, un veritabil gentleman, după spusele contemporanilor, chiar dacă el afirma  despre sine că se simte ca „un bătrân iezuit dezamăgit” (obosit), „un surdo-mut urlând, cu voce tare, gesturile mele.” Râdea puțin, dar știa să-i  asculte pe ceilalți ca nimeni altcineva, se temea efectiv să vorbească pentru a nu-i răni cu vreo vorbă de prisos. Heteronimul Barão de Teive duce o viață identică cu a lui Pessoa. „M-am situat întotdeauna la o parte de lume și de viață... Niciodată, nimeni nu s-a purtat urât cu mine, în niciun fel. Toți s-au purtat bine cu mine, dar cu distanță. Am înțeles imediat că distanța se află în mine, pleca de la mine. De aceea pot să spun, fără iluzii, că am fost mereu respectat. Iubit, sau îndrăgit nu am fost niciodată.”

Mărturiile surorii sale, Teca, coincid cu ale lui: „era foarte rezervat ori părea distant față de ceea ce-l înconjura. Cu toate acestea a fost mereu extrem de delicat, ușor de mulțumit, nu îmi amintesc să îl fi văzut iritat. Nu ridica vocea niciodată, era extrem de educat. Avea întotdeauna pentru toți un cuvânt amabil, era ceea ce se numește gentleman. Asta era.” Și unica lui iubită, Ofélia Queiroz, îi păstrează lui Fernando Pessoa amintirea unui bărbat discret, delicat, care nu vorbea niciodată despre problemele lui intime. Calm, rezervat, „iradia în jurul lui o încântare nedefinită compusă dintr-o extremă curtoazie de bună dispoziție, plus un fel de intensitate febrilă care se întrezărea peste fațada lui  de aparent bună conviețuire.” (Pierre Hourcade). Iar António Cobeira declara că este „un personaj afabil, cu o conduită perfectă, de o educație aleasă, incapabil de vreo lipsă de loialitate, onest peste măsură, delicat, trist, timid.” 

Și cu toată această discreție a lui, puținii prieteni pe care îi avea știau cu certitudine că Maestrul era el. Sigur că erau și persoane care nu agreau felul lui de-a fi, îl considerau un taciturn lipsit de farmec. „Nimeni nu știa, de fapt, cine era Fernando Pessoa”, spune Luís de Oliveira Guimarães.

Obișnuia să converseze cu chipul aplecat pe braț, cu un surâs fluturându-i pe chip, vorbind de parcă s-ar fi adresat unei persoane invizibile căreia nu-i transmitea altceva decât ceea ce spunea în cele câteva cuvinte.

„Cine a pus în vocea mea care e sunet gol

Miracolul cuvintelor precum și forma lor

Sau miracolul și mai de preț, care este al înțelesului?

Vocea mea, gălăgia mea

Se iluminează pe dinlăuntru.”

( Fernando Pessoa)

 

S-a stins din viață într-o sâmbătă, la  sfârșit de noiembrie,  la  fel de discret precum a trăit. Deși în ultimele două zile  dinaintea morții a fost chinuit de dureri cumplite, nu s-a plâns, continuându-și rutina obișnuită de parcă nu i s-ar fi întâmplat nimic. Este internat de prieteni la São Luís dos Franceses, cel mai scump spital privat din Lisabona. Măicuțele de la spital, cunoscând relația lui cu Ofélia o întreabă dacă n-ar dori să-și ia rămas bun de la prietenul său departe de privirile celorlalți. Cei doi rămân singuri.„Priveghem orele care trec.”Ofélia îi pune mâna pe frunte, gest pe care poetul îl anticipase:

„Let thy hand rest

Upon my brow.

Let thine eyes smile

Into the unrest

Of mine eyes now

Thine for a while

(...)

All things have failed.

All hopes are dead.

All joys brief.

Ay, let thy hand,

As if it quailed

 

From feeling sad,

Give me relief!

No matter if

None understand.

 

Let thy hand sweep

Over my hair

One little while.

I seem asleep

But cannot bear

To feel me smile.

 

All things have failed.

All hopes are dead.

All joys brief.

Ay, let thy hand,

 

As if it quailed

From feeling sad,

Give me relief!

No matter if

None understand.

 

Ay, on my brow

Let thy hand be.

What life is now

Is worth so little

That pain seems brittle

And though a slough.

 

Put my hairback

From my brow` s pain.

There runs track

Of lightness through

My heavy brain.

 

What does this mean?

These words set

To an idle tune.

 

What I regret

Hath never been.

Lest my rest fret,

True rest, come soon!”

 

(„The mad fiddler” („L’inconnue”), Fernando Pessoa)

 

 

 

HETERONIMII LUI FERNANDO PESSOA

 

 

„Nu-i destul să deschizi fereastra

Ca să vezi câmpurile și râul.

Nu-i destul numai să nu fii orb

Ca să vezi arborii și florile.

E necesar de asemenea să nu ai nicio filozofie.

Căci dinspre filozofie nici nu ar exista copaci: ar exista numai idei.

De existat, existăm fiecare doar câte unul, ca o peșteră.

Există o singură fereastră închisă, iar restul lumii larg în afara ei;

Și există un vis despre ce s-ar putea vedea dacă ea s-ar deschide,

Iar el nu este niciodată ceea ce se vede când se  deschide fereastra.”

( Fernando Pessoa, „Poeme desperecheate”, trad. Dinu Flămând)

 

Pe 13 ianuarie 1935, Fernando Pessoa îi scria prietenului său Adolfo Casais Monteiro, exilat în São Paulo, cum i-a venit ideea să folosească heteronimii. Practica de a scrie folosind nume false ca și cum ar fi altă persoană îi este atribuită lui Søren Kirkegaard, părintele existențialismului și reprezentat principal al epocii de aur daneze din prima jumătate a secolului al nousprezecelea. Kirkegaard a folosit șapte heteronimi, însă unicul căruia i-a atribuit o biografie viabilă a semnat Victor Eremita. Așadar, pentru a fi pe înțelesul cititorului, heteronimii nu sunt simple pseudonime cum obișnuiesc majoritatea autorilor să publice sub alte nume. Sunt, pur și simplu, autori inventați carora li se inventează și o biografie și operă, ca și cum ar fi personaje distincte. Autorul scrie ca și cum ar fi altul. Lista scriitorilor care au scris prin intermediul heteronimilor este lungă: Keats, Poe, Walt Whitman, Hugo, Rimbaud, Flaubert, Baudelaire, Voltaire, Molière , Rabelais, Novalis, Stendhal Antonio Machado, J.L.Borges și mulți alții.  „Ziua Triumfală a vieții mele”, cum numește Pessoa ziua în care inventează primul heteronim, este 13 martie 1914, dar, pentru că în 8 martie fusese o aliniere a planetelor, el marchează drept zi a începutului data de 8 martie. Totul a pornit de la o glumă:  vrând să-i joace o festă lui Sá-Carneiro a scris vreo treizeci de poeme la rând ca și când ar fi fost create de un autor diferit pe care l-a numit Alberto Caeiro. „A fost ziua triumfală a vieții mele, și nu voi mai cunoaște niciodată una asemănătoare. Am început cu titlul „Paznicul turmelor”... După ce scrisesem cele treizeci și ceva de poeme, am luat hârtie de scris și am compus, de asemenea, cele șase poeme care alcătuiesc „Ploaie oblică” de Fernando Pessoa, doar de el. Așa s-a creat atunci o gașcă inexistentă. Și se pare că totul s-a petrecut independent de voința mea.”

Ideea de a crea o zi mai importantă probabil că i-a venit de la poemul lui Coleridge, „Kubla Khan”, inspirat de „Cartea minunilor” a lui Marco Polo  și considerat de Pessoa unul dintre cele mai bune poeme scrise în limba engleză. În 1934, Pessoa scrie povestirea „Omul din Porlock” în care spune despre cum a început Coleridge să povestească un vis până când i s-a anunțat prezența unui locuitor din Porlock, sat din apropierea locuinței lui. După plecarea acestuia care stătuse o oră, a uitat tot ce visase și nu și-a mai amintit decât ultimele douăzeci și patru de versuri ale poemului. Această idee că versurile se nășteau în subconștient și erau așezate pe hârtie mecanic a adoptat-o și Pessoa: „M-am pierdut în mine însumi/ pentru că eram un labirint.” („Rătăcire”)

Întreaga operă a lui Pessoa este o căutare a unei identități pierdute, iar a scrie ca și cum ai fi fost altul era frecvent în literatura portugheză din acea vreme. Dar niciun autor din nicio altă literatură nu ajunge la anvergura la care a ajuns Pessoa: 127 de heteronimi, fiecare cu propria lui biografie, cu opera sa, cu palmaresul său. Însă din tot acest clan de autori inventați de Fernando Pessoa,  72 (exact numărul discipolilor lui Isus)  au avut o frecvență de publicare mai mare, iar 3 au fost mai importanți: Alberto Caeiro, Ricardo Reis și Álvaro de Campos. Un al patrulea, Bernardo Soares a fost un „semi-heteronim” care apărea, de fiecare dată, când Pessoa era „mai obosit sau somnolent”.

Așadar, fiecare heteronim în parte este un autor diferit, născut la o anumită dată, într-o anumită localitate,  căruia îi atribuie o operă literară autonomă, din punct de vedere stilistic, față de autor și căruia i se trasează o sarcină precisă. „Nu trebuie căutat în vreunul dintre ei (heteronimi) idei sau sentimente ce-mi aparțin, căci mulți exprimă idei pe care eu nu le accept, sentimente pe care nu le-am avut niciodată”, îi scria Pessoa lui Casais Monteiro. Și, cum Pessoa era și un bun astrolog, va folosi cunoștințe din acest domeniu atât în crearea personalității, cât și în realizarea aspectului fizic al fiecărui heteronim. Și toți acești heteronimi au fost creați pentru că „mi-am făcut, am multiplicat diverși prieteni care nu au existat niciodată, dar pe care și astăzi, după aproape treizeci de ani, îi aud, îi simt, îi văd”, scrie Pessoa. Sigur că fiecare dintre ei avea un semn cât de mic prin care se înrudea cu poetul. Spre exemplu, Álvaro de Campos se născuse în localitatea din care era bunicul lui Pessoa. În continuare să facem cunoștință cu cei mai importanți dintre  heteronimii lui  și cu operele acestora:

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

HETERONIMII LUI FERNANDO PESSOA - ALBERTO CAEIRO

 

 

„Hei, paznic de turme

Acolo pe marginea drumului

Ce-ți șoptește vântul ce trece?”

„Zice că e vânt, și că trece,

Și că a mai trecut adineaori,

Și că va trece iar, mai apoi.

Dar ție ce-ți spune?”

 

Universul primordial al lui Pessoa este „un univers al reprezentărilor eidetice”, afirmă Dinu Flămând. „Universul reprezentărilor eidetice este, probabil, și singura oază asupra căreia nu vin să planeze autoderiziunea, sarcasmul și permanentul exercițiu pessoan de relativizare.” (Dinu Flămând). Așadar, pentru orice copil, între lumea imaginară  și lumea reală nu există nicio diferență, iar adulții nu-i mai pot înțelege pe copii pentru că la ei deja s-a instalat schizofrenia, gândirea nu mai coincide cu simțirea. Pessoa a  rămas copilul etern și acesta este unul din motivele pentru care a căutat în permanență o altă lume decât cea reală, o lume pe care a populat-o cu heteronimii lui. Iată, de pildă, Alberto Caeiro este o variantă umană a felului copilăros de-a intra în contact cu natura. El se crede cel dintâi descoperitor al naturii lipsite de orice atribute. „Paznicul turmelor” își face o filozofie de viață lipsită de complicații de analize reflexive. Trăiește într-un paradis necontaminat de reprezentări și gândire speculativă, de concepte:

„Privirea mea e frontală ca o floare-a-soarelui

Obișnuiesc să pășesc pe drumuri

Uitându-mă când la dreapta când la stânga,

Iar uneori și din urmă...

Și ceea ce zăresc în fiecare moment

Este chiar ceea ce niciodată înainte nu mai zărisem,

Iar eu știu perfect să-mi dau seama...

 

Știu să-mi păstrez acea uimire deplină

A unui nou-născut care, la naștere,

Ar înțelege că se naște de-adevăratelea...

Simt că mă nasc în fiece clipă

Spre eterna noutate a lumii...

 

Eu cred în lume ca într-o margaretă,

Fiindcă o văd. Dar nu mă gândesc la lume

Căci a gândi înseamnă a nu înțelege...

Lumea nu e făcută să te gândești la ea

(A gândi înseamnă a fi bolnav de ochi),

Ci să o privești și să intri în armonie cu ea.

 

Eu nu am nici o filozofie: am simțuri...

Iar dacă vorbesc de Natură nu e pentru că aș ști ce anume este,

Ci doar pentru că o iubesc, și tocmai de asta o iubesc,

Căci cine iubește nu știe nicicând ce iubește

Și nici nu știe de ce iubește, nici a iubi ce va să însemne...

A iubi este începutul inocenței

Iar deplina inocență înseamnă a nu gândi.”

(„Paznicul turmelor”, II)

Și cine poate fi prototipul copilului eidetic absolut dacă nu Isus venit pe lume „să o copilărească”, să o salveze? Copilul divin nu mai predică, el se lasă cu totul absorbit de natură și de misterul ei. Pessoa știe că numai prin poezie adultul mai poate regresa în  aceasta lume miraculoasă și de aceea l-a creat pe Alberto Caeiro. Într-o prefață la operele sale, semnată de heteronimul Thomass Crosse, Pessoa îi completează biografia pe care o schițase în faimoasa scrisoare către Casais Monteiro.

Alberto Caeiro da Silva s-a născut la 16 aprilie 1889, după-amiaza la ora 1:45, la Lisabona și a murit în 1915. Orfan de mamă și de tată „și-a acceptat resemnat soarta”, trăind din mici expediente în casa unei surori a bunicii. Are un chip straniu, cu un aer grecesc ce-i vine de dinăuntru, „fiind mai grec decât toți grecii”. Are doar școala primară, nu știe nimic despre viață și aproape nimic despre litere. El însuși spune: „Binecuvântat să fiu pentru ceea ce nu știu.” A dus o viață mai mult decât banală, jucând cărți cu sora bunicii într-o „căsuță văruită” de provincie cu câmpii în față din care „se poate vedea universul”, iar prin fața casei trece un râu.

”Fluviul Tejo e mai frumos decât râulețul ce curge prin satul meu,

Dar de fapt Tejo nu e mai frumos ca râulețul ce curge prin satul meu

Fiindcă Tejo nu e râulețul ce curge prin satul meu.

Tejo are mărețe nave

Iar pe el încă mai plutesc,

Pentru cei care în toate văd ceea ce nu există,

Amintirea caravelelor sale.

 

Tejo coboară din Spania

Și același Tejo se varsă în mare în Portugalia

E un lucru de toată lumea știut

Dar puțini știu care e râul din satul meu.

Încotro se îndreaptă el

Și de unde vine.

 Iată de ce, fiindcă aparține unui număr mai mic de oameni

E mult mai liber și mult  mai mare râul din satul meu.

 

Plutind pe Tejo te poți duce în lumea largă.

Dincolo de Tejo este America

Și norocul acelora care au parte de noroc

Dar nimeni niciodată nu s-a gândit ce anume există dincolo

De râulețul din satul meu

 

Râulețul din satul meu nu te face să te gândești la nimic.

Cel care se află pe malul lui se află numai pe malul lui.”

(„Paznicul turmelor”, XX)

 

Caeiro este prezentat publicului în februarie 1925, când îi sunt publicate 23 din cele 49 de poezii din „Paznicul turmelor”, în numărul 4 al revistei „Athena”. Ulterior, vor mai fi publicate încă 16 poezii în aceeași revistă. Dar Pessoa îi pregătește o lansare internațională și scrie despre el un articol  pe care îl publică în „Mercure de France” împreună cu câteva poezii traduse în engleză. Pessoa îl numește Maestru și spune că prin el a cunoscut lumea. Eram orb, spune el, dar „la un moment dat, mi s-a transformat Pământul, și toată lumea a dobândit un sens pe care eu îl aveam instinctiv în mine.”

Ricardo Reis (un alt heteronim) spune despre Alberto Caeiro că este cel mai mare poet al secolului al XX-lea. Iar opera sa reprezintă „reconstrucția integrală a păgânismului în esența lui absolută”. Însă păgânismul lui nu are nicio intenție să devină dogmă. Filozofia lui de viață este de-a nu avea nicio filozofie. „Când nu vom mai putea descoperi nimic în opera lui Caeiro, vom descoperi în ea natura”, spune Pessoa. Titlul ”Paznicul turmelor” este inspirat din imaginea tuturor păstorilor mitologici precum Anchises, Autolicus, Augias, Aristeu, Diomede, Filac, Hefaistos, Hercule, Minos, Pales, Poaris, Poseidon, Preto, Terambo, Teseu și mulți alții. Turme de miei au păscut și Antagoras sau Psyche. Să ne amintim și de zeul egiptean Ibis, cel care își mâna turmele  cu sunetul lirei sau al flautului. Pessoa mai vorbește și despre păstorii lui Vergiliu care „cântau din fluier și din alte cele” pentru că și poetul latin era un foarte bun cunoscător al naturii. Oricum, ciclul de poezii semnate de Alberto Caeiro era ceva nou, în acel moment, în Portugalia, în ceea ce privește relația poetului cu natura și gândirea lui. Alberto Caeiro a scris și a trăit cu un sentiment de deplină seninătate și armonie. Refuzul transcendenței și al oricărei dogme este intens subliniat de Caeiro. În viziunea lui, natura nu este nici conceptuală, nici empirică și respinge orice încercare de problematizare a ei.

„Există destulă metafizică în a nu te gândi la nimic.

Ce gândesc eu despre lume?

Parcă se poate ști ce gândesc eu despre lume!

Am să mă gândesc la asta dacă mă îmbolnăvesc

Ce idee am eu despre lucruri?

Ce opinie despre cauze și efecte?

Ce am cugetat eu despre Dumnezeu și despre suflet

Și despre facerea lumii?

Nu știu. Mi se pare că a te gândi la toate acestea înseamnă

A închide ochii și a nu gândi. E ca și când aș trage perdelele

La fereastra mea (doar că a mea nu are perdele).

Misterul lucrurilor? Parcă s-ar putea ști ce-i misterul!

Singurul mister e că mai există unii care se gândesc la mister.”

Alberto Caeiro le-a fost maestru lui Alberto Campos și lui Ricardo Reis. Alberto Campos povestește cum l-a cunoscut pe Caeiro. După ce și-a abandonat studiile de inginerie navală din Scoția s-a întors la Lisabona și într-una din vizitele pe care le face verilor lui îl cunoaște pe Caiero cu care erau prieteni. „Îl văd în fața mea, și voi continua probabil să-l zăresc în eternitate tot așa cum l-am văzut prima dată. Mai întâi ochii lui albaștri  de copil căruia nu-i e teamă, pe urmă pomeții puțin ridicați, tenul lui pal și acel aer grec emanând parcă din lăuntru, calmul care nu este aparent, fiindcă nu se ghicește nici din expresie, nici din trăsături. Părul său destul de des era blond, dar se întuneca de îndată ce lumina începea să se estompeze. De talie mijlocie, sau probabil că ceva mai mult decât mijlocie, ușor adus de spate, cu umeri care-i cădeau. Gestul aproape imperceptibil, surâsul așa-și așa, vocea egală, tonul parcă venind de la o persoană care nu încearcă să spună altceva decât ceea ce spune - nici prea tare, nici prea încet, clar și lipsit de orice prejudecată, de orice ezitare, de orice timiditate. Privirea albastră era insistentă fără să o știe. Dacă, observându-l, ceva atrăgea imediat atenția acel lucru era următorul: fruntea, fără să fie prea înaltă, era extrem de albă... Expresia gurii, locul cel de pe urmă asupra căruia se oprește privirea, este a unui surâs de felul celui pe care poezia îl atribuie frumoaselor lucruri neînsuflețite, numai fiindcă ele ne plac - florile, întinsul câmpiilor, întinsul apelor sub soare - surâs făcut să existe și nu să ne vorbească nouă - ca și cum pentru acest om a vorbi înseamnă mai puțin decât a exista.”

(Alberto Campos, „Notă în amintirea maestrului meu Caeiro”)

Un copil mare! asta era Alberto Caeiro. Un copil atât la înfățișare, cât și în gândire, de o simplitate dezarmantă, însă genial prin unicitatea poeziilor lui și prin modul de-a se integra lumii. Să luăm aminte la îndemnul lui:

„Să rămânem simpli și calmi

Ca izvoarele și arborii,

Iar Dumnezeu ne va iubi făcând din noi

Niște noi așa cum sunt arborii arbori,

Și cum izvoarele sunt izvoare,

Și ne va dărui verdeața în primăvara lui,

Și un fluviu pe care să plutim când ne vine sfârșitul...

Și nimic altceva, căci de ne-ar mai da ar însemna cu atât mai mult să ne ia”

(„Paznicul turmelor”, VI)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

HETERONIMII LUI PESSOA- RICARDO REIS

 

”Deasupra adevărului stau zeii

Iar ştiinţa noastră-i copie ratată

A siguranţei lor

Că Universu-există.

Totul e tot, dar mai presus sunt zeii,

Nu îi revine ştiinţei şă-i cunoască;

Să adorăm astfel

Al lor chip precum floarea,

Fiindcă vizibili văzului înalt,

Reali ei sunt cum floarea e reală.

Şi-n calmul lor Olimp

Altă natură sunt”

(Ricardo Reis)

 

(trad. Dan Caragea)

 

Ricardo Sequeira Reis s-a născut pe 19 septembrie 1887, ”pe la 11 noaptea, în Porto” conform horoscopului făcut de Pessoa.  Reis este ”evreu portughez” (precum genitorii lui Pessoa din partea tatălui)  și are un frate medic. Este profesor  de latină la un important colegiu american fiind educat la colegiul iezuit. E un fel de Horațiu grec care  scrie în portugheză. Prin 1912, îi scrie Pessoa lui Casais Monteiro (13/1/1935), ”mi-a venit ideea să scriu poeme de factură păgână. Am schițat niște lucruri în vers neregulat (dar nu în stilul lui Alvaro  de Campos, ci într-un stil semiregulat), și am abandonat chestiunea. Totuși, mi se schițase în penumbră abia țesută, un portret vag al individului care făcea asta. (Se născuse fără știrea mea, Ricardo Reis).” Ricardo Reis a scris doar ode, specie lirică apărută în Grecia care însemna  ”cântec”.  Odele lui sunt alcătuite, în general, din strofe cu două versuri decasilabice,  sunt lipsite de rimă și au ca subiect filozofi, eroi, nimfe, zei. Trei nimfe, care apar și la Horațiu,  sunt citate în odele lui Ricardo Reis: Lidia, Chloe și Neera. Reis îl cunoaște pe Caeiro când avea 25 de ani și acesta scrisese deja ”Paznicul turmelor”. În afară de poeziile scrise, Pessoa îi atribuie lui Reis traduceri pentru o ”Antologie elenă” care conținea poezii de Safo, ”Alceu” de Eschil și ”Politica” lui Aristotel.

Ricardo Reis pleacă în  exil în data de 12 aprilie 1919 la Rio de Janeiro după ce insurecția armată din 1914 fusese înfrântă și adepții ei - printre care și Reis -   au fost dați în urmărire. Într-o țară republicană precum Brazilia, Reis devine un Thalassa (expatriat monarhist) și încetează să mai scrie în decembrie 1933.

”Numeroși alții trăiesc în noi,

De gândesc sau de simt,eu nu știu

Cine e cel care gândește sau simte

Eu sunt numai locul în care

Se simte sau se gândește.”

(Ricardo Reis, Odes, 13.11.1935))

Fernando Pessoa nu-l va ucide pe Ricardo Reis așa cum a făcut cu Alberto Caeiro. Un sfârșit îi va da Jose Saramago în romanul ”Anul morții lui Ricardo Reis”, publicat în 1984. În cartea lui Saramago, Reis se întoarce în Lisabona după moartea lui Pessoa unde intră în haosul politic european al anului 1936, când Portugalia trecea prin cea mai grea perioadă a dictaturii lui Salazar, iar Hitler și Mussolini erau deja la putere. Ieșind rareori din hotelul în care locuia se îndrăgostește platonic de o tânără pe nume Marcenda care avea un braț paralizat. Între timp, Lidia, slujnica sa îi devine amantă și îi face un copil, apoi, se întâlnește cu spiritul lui Pessoa, și dispar împreună ”acolo unde se sfârșește  marea și pământul așteaptă:

”Am intrat, Doamne, pe această poartă.

 Am umblat, Doamne, pe această mare.

Am contemplat, Doamne, acest abis inevitabil.”

 ( Odes, Ricardo Reis, 13.12.1933)

 

 

 

HETERONIMII LUI PESSOA- ALVARO DE CAMPOS 

 

”Viața e o călătorie pe care unii o fac pe post de comis-voiajori, iar alții, ca mine, pe post de turiști. Cum sunt un bun turist, pentru mine totul e peisaj- câmpurile, orașele, casele, uzinele, luminile, barurile, femeile...Ca să pot profita de această călătorie, eu vreau să pun un număr cât mai mare de lucruri în cel mai mic spațiu de timp posibil. Să simt totul în toate felurile, să ating și să văd toate lucrurile, dar să nu le înșfac, să trec doar printre el fără să privesc în urmă- iată, cred eu, unicul destin demn de un poet.” (Alvaro de Campos către Alberto da Caeiro)

 

Alvaro de Campos s-a născut la 15 octombrie 1890 la ora 1 și 30  de minute și conform buletinului său măsoară 1 metru  și 75 de centimetri, e  brunet, slab, elegant, poartă un sacou cambrat și monoclu la ochiul drept.  A făcut studii de inginerie navală, dar  e cam leneș -”marele meu viciu este să nu fac nimic” și nu stă prea mult într-un loc de muncă. Campos este un poet excentric, angoasat, cosmopolit, ”pretențios și amoral”. Maestrul lui ca și al lui Ricardo Reis este Alberto Caeiro. Este opusul lui Ricardo Reis . Însă Reis îl admiră: ”în tot ceea ce spune - poezie sau proză- există idee și emoție, iar diferența între aceste forme este doar ritmul”. Campos, în schimb, îl consideră pe Reis ”prea exact” și îl critică „pentru că o emoție intensă nu încape în cuvânt: ar trebui să se coboare la nivelul strigătului sau să se înalțe la cel al sunetului”. Dispute pe tema poeziei are Campos și cu Pessoa pe care îl consideră ”un Walt Whitman înăuntrul căruia se află un poet grec”. Teresa Rita Lopes consideră că  atunci când l-a creat  pe Alvaro de Campos, ”Pessoa a dat formă umană fricilor și angoaselor sale. A îndrăznit prin intermediul lui de Campos, să facă gesturie , călătoriile și excesele pe care temperamentul lui abulic nu-i permitea să le trăiască”.

”N-am cunoscut pe nimeni care să fi mâncat bătaie.

Toate cunoștințele mele au fost campioni în toate domeniile,

Iar eu, de atâtea ori josnic, de atâtea ori porc, de atâtea ori nedemn,

Eu, de atâtea ori un parazit iresponsabil,

Cineva murdar și de nescuzat,

Eu, care de atâtea ori n-am avut răbdare  să fac o baie,

Eu, care de atâtea ori am fost ridicol, absurd,

Eu,  care mi-am împleticit în mod public picioarele în covoarele atâtor etichete,

Care am fost grotesc, meschin, supus și arogant,

Care am suferit afronturi și am tăcut,

 Care atunci când nu am tăcut am fost și mai ridicol,

Eu, cel de care râdeau cameristele de hotel,

Eu, cel care simțeam glumele ce le făceau pe seama mea băieții de comisioane,

Eu, care m-am dedat la grosolane afaceri financiare, și am împrumutat fără să dau înapoi,

Eu, care atunci când se cerea o lovitură de pumn m-am eschivat

De la orice posibilitate de a lovi;

Eu, care am suferit angoasa micilor lucruri ridicole,

Eu, îmi dau seama că nu e altul ca mine pe lume,

Niciunul dintre cei pe care-i cunosc și care vorbesc cu mine

N-a comis niciodată vreun act ridicol, n-a suferit niciodată afronturi,

Cu toții au fost niște prinți- fiecare în parte un prinț- în viață...

Ce n-aș da să aud vocea omenească a cuiva

Care ar mărturisi nu un păcat, ci o infamie,

Care ar povesti nu o violență, ci o lașitate.

Nici vorbă, cu toții sunt Idealul, de-i auzi când îmi vorbesc

Cine din lumea asta mare ar recunoaște pe față că a fost cândva un mârșav?

O, prinților, frații mei,

Destul, m-am săturat de atâția semizei!

Unde mai găsești oameni pe lumea asta?

Să fiu eu singurul ticălos și singurul greșit conceput pe lume?

Li se putea întâmpla să nu-i iubească femeile,

Li se putea întâmpla să fie trădați- dar ridicoli, niciodată!

Iar eu care am fost ridicol  fără să fi fost trădat,

Cum să le pot vorbi eu superiorilor mei fără să mă bâlbâi?

 Eu, care am fost josnic, cu adevărat josnic

Josnic în sensul meschin și infam al josniciei.”

(Alvaro de Campos, Poem în linie dreaptă, trad: Dinu Flămând)

Alvaro de  Campos îi este foarte necesar lui Pessoa  după ce o cunoaște pe Ofelia, prin el exprimându-și preferințele sexuale, de multe ori substituindu-l chiar la întâlnirile cu ea. Fiind ”cel mai complex dintre heteronimi și cel mai franc și mai ocult, cel mai exteriorizat și cel mai secretos, cel mai apropiat de natura umană și cel mai apropiat de natura divină ” (Antonio Quadros) Alvaro de Campos va scrie un volum de poezie din care amintesc celebrul poem ”Tutungeria”, scris în 1927. În opinia lui Remy Hourcade  este ”cel mai frumos poem din lume”, iar a lui  Brechon, ”o epopee a eșecului absolut”.  Mulți s-au întrebat care este tutungeria din realitate?  Au existat mai multe presupuneri ale biografilor săi și,  în cele din urmă,  s-a ajuns la concluzia că era Havaneza dos Retroseiros  aflată chiar în fața biroului său, acolo  unde își dactilografia poetul, noaptea, după terminarea lucrului, versurile. În poemul impregnat  de toate  angoasele, patimile și  visele poetului mai  sunt cinci personaje, în afară de Pessoa.

Fiind consumator de opiu, Alvaro de Campos își intitulase primul poem pe care i-l dedicase lui Pessoa, ”Opiarium”. După  o perioadă de efervescență poetică în care scrie cele mai frumoase poeme, Alvaro de Camps tace. ”Opiarium” era din 1 martie 1914, ”Oda triumfală” din iunie 1914, ”Oda maritimă” din 1915, iar ”Salutare Walt Whitman”  din 11 iunie 1915. Obsosit și scârbit, se  va retrage în părintele său, Pessoa: ”duceți-vă la dracu fără mine sau lăsați-mă singur să mă duc la dracu”! În  nuvela ”Ultimele zile ale lui Fernando Pessoa” Antonio Tabucchi își imaginează o ultimă întâlnire între Pessoa- aflat pe patul de spital -și heteronimul său, Alvaro de Campos, în care își mărturisesc  toate secretele: ”Eu nu o să-ți supraviețuiesc, îi spune Campos, o să plec cu tine.”

 

”Nu sunt nimic.
Nu voi fi niciodată nimic.
Nu pot să vreau să fiu nimic.
În rest, strâng în mine toate visurile lumii.
Ferestre ale odăii mele,
Ale odăii unuia dintre milioanele de inşi din această lume despre care nimeni
nu ştie cine este
(Iar dacă ar şti cine este, ce anume ar şti?),
Voi daţi spre misterul unei străzi cu un permanent du-te-vino de oameni,
Spre o stradă inaccesibilă tuturor gândurilor,
Reală, imposibil de reală, evidentă, atât de evidentă încât nu o poţi cunoaşte,
Cu misterul lucrurilor aflat sub pietre şi sub fiinţe,
Cu moartea ce întinde mucegaiul pe ziduri şi albeşte pletele oamenilor,
Cu Destinul ce mână carul totului pe drumul nimicului.
Astăzi mă dau învins, de parcă aş fi aflat adevărul.
Astăzi sunt lucid, ca un muribund,
Iar cu lucrurile nu aş mai împărţi altă fraternitate
Decât o despărţire, iar casa şi această parte a străzii
Ar deveni un şir de vagoane de tren, iar semnalul de plecare
L-ar da un şuierat din lăuntrul ţestei mele,
Cu un zvâcnet al nervilor mei şi un scrâşnet în oasele mele.
Rămân azi perplex, asemeni cuiva care a meditat şi a aflat, iar apoi a uitat.
Mă împart astăzi între fidelitatea pe care o datorez
Tutungeriei de peste drum, ca lucru real în exterior,
Şi senzaţia că totul e vis, ca lucru real în interior.
Am ratat totul.
Dar cum nu aveam mari ambiţii, poate că totul era nimic.
Educaţia ce mi s-a dat
Am gonit-o pe fereastra din spatele casei.
Am fugit la ţară croind planuri măreţe.
Doar că acolo n-am găsit decât iarbă şi copaci,
Iar când dădeam de oameni, ei erau ca toţi ceilalţi.
Acum plec de la fereastră, mă aşez pe un scaun. La ce să mă mai gândesc?
Ce ştiu eu despre ceea ce voi fi, eu care nu ştiu nici cine sunt?
Voi fi cel la care mă gândesc? Dar mă gândesc să fiu în atâtea feluri!
Şi nenumăraţi alţii gândesc să devină acelaşi lucru, încât ar fi imposibil
să fie atâţia!
Geniu? În această clipă
O sută de mii de creiere visează să fie ca mine genii,
Iar istoria nu-l va reţine, cine ştie?, poate pe nici unul,
Şi numai fum se va alege din atâtea cuceriri viitoare.
Nu, nu cred în mine.
În toate ospiciile există atâţia nebuni care au atâtea certitudini!
Iar eu, care n-am nici o certitudine, sunt eu oare mai cert sau mai puţin cert?
Nu, nici în mine...
În câte mansarde şi ne-mansarde pe lumea asta
Nu există, acum, tot soiul de genii-pentru-ei-înşişi care visează?
Câte aspiraţii înalte şi nobile şi lucide -
Da, cu adevărat înalte şi nobile şi lucide -,
Şi cine ştie, poate că realizabile,
Nu vor vedea nicicând lumina soarelui real, nici nu vor găsi la cineva ascultare?
Lumea e făcută pentru cel născut să o cucerească,
Şi nu pentru cel care visează că o poate cuceri, chiar de are dreptate.
Am visat mai mult decât a făcut Napoleon vreodată.
La pieptul meu ipotetic am strâns mai multă umanitate decât Cristos.
Am elaborat în taină sisteme filozofice pe care nici un Kant nu le-a scris.
Dar eu sunt, şi probabil am să rămân aşa pentru totdeauna, omul de la mansardă,
Chiar dacă nu locuieşte acolo;
Totdeauna voi fi cel nenăscut pentru aşa ceva;
Totdeauna voi fi numai cineva cu multe calităţi;
Totdeauna cel care aştepta dinaintea unui perete fără uşă să i se deschidă,
Cel care cânta cântecul Infinitului într-un coteţ de găini,
Şi auzea vocea lui Dumnezeu din adâncul unui puţ astupat.
Oare să cred în mine? Nu, nu mai mult decât în tot restul.
Fie ca Natura să-şi verse peste căpăţâna mea înfierbântată
Dogoarea soarelui, ploaia şi vântul ce-mi răvăşeşte părul,
În rest, fie ce-o fi, dacă va fi să fie, sau să nu fie.
Sclavi cardiaci ai stelelor,
Am cucerit lumea întreagă înainte să ne săltăm din aşternut;
Însă ne trezim şi constatăm că ea este opacă,
Ne ridicăm şi iată că aparţine altuia,
Ieşim din casă şi vedem că este întreg pământul,
Plus sistemul solar şi Calea Lactee şi Indefinitul.
(Tu mănânci ciocolată, puştoaico;
Mănânc-o!
Ai să ajungi să vezi că nu există pe lume altă metafizică decât ciocolata.
Şi că toate religiile nu te învaţă mai mult decât patiseria.
Mănâncă, micuţa mea murdară, mănâncă!
Ce n-aş da să pot eu mânca ciocolată cu tot atâta autenticitate!
Însă eu sunt din cei care gândesc şi, desfăcând hârtia argintată,
Arunc totul pe jos, cum am făcut şi cu viaţa mea.)
Doar că din amărăciunea unui destin neîmplinit cel puţin rămâne
Rapida caligrafie a versurilor de faţă,
Portic dând spre Imposibil.
Cel puţin mă tratez pe mine însumi cu un dispreţ fără lacrimi,
Nobil măcar prin gestul larg cu care arunc,
Fără să fi făcut o listă, rufăria murdară care sunt eu, în curgerea lucrurilor,
Şi rămân încuiat în casă fără cămaşă.
(Tu, consolatoareo, inexistentă şi tocmai prin asta consolatoare,
Zeiţă elină concepută ca o statuie vie,
Patriciană din Roma, imposibil de nobilă şi nefastă,
Prinţesă a trubadurilor, extrem de graţioasă şi colorată,
Sau marchiză din veacul al optsprezecelea, decoltată şi arogantă,
Sau cocotă celebră pe vremea taţilor noştri,
Şi nu mai ştiu ce din categoria modernă - nici nu-mi imaginez ce anume -,
Fii toate astea, oricare dintre ele, şi inspiră-mă dacă poţi inspira!
Sufletul meu e o găleată răsturnată.
Precum cei ce invocă spiritele, invocă spiritele, mă invoc
Pe mine însumi şi nu găsesc nimic.
Mă îndrept din nou spre fereastră şi văd strada cât se poate de clar.
Văd magazinele, trotuarele, văd maşinile care trec,
Văd fiinţe vii şi îmbrăcate care se intersectează,
Văd şi câinii care şi ei există,
Iar toate acestea mă apasă ca o condamnare la surghiun,
Şi toate îmi sunt străine, cum îmi este de altfel totul.)
Am trăit, studiat, iubit şi chiar am crezut,
Dar azi nu e cerşetor pe care să nu-l invidiez că nu sunt eu el.
Îi văd fiecăruia zdrenţele şi plăgile şi minciuna,
Şi mă gândesc: poate niciodată n-ai trăit, nici studiat, nici iubit,
şi nici n-ai crezut
(Căci e posibil să faci realitate din toate astea fără să faci nimic din ele);
Poate abia dacă ai existat, ca o şopârlă căreia i-au tăiat coada,
Iar din şopârlă acum numai această coadă tăiată continuă să se zbată.
Am făcut din mine numai ceea ce n-aş fi ştiut,
Iar ceea ce puteam să fac cu mine n-am făcut.
Costumul de bal mascat pe care l-am îmbrăcat nu era cel potrivit.
Imediat am fost luat drept altul, n-am dezminţit, iar acum sunt pierdut.
Când am vrut să-mi scot masca,
Ea mi se lipise de obraz.
Când am tras de ea şi m-am văzut în oglindă,
Deja eram bătrân.
Eram beat, nu mai ştiam cum să-mi pun din nou costumul pe care
nu-l scosesem.
Mi-am zvârlit masca şi m-am culcat în vestiar
Ca un câine tolerat de administraţie
Pentru caracterul lui inofensiv,
Iar acum voi scrie această poveste spre a dovedi cât sunt de sublim.
Esenţă muzicală a versurilor mele inutile,
Ce-aş mai vrea să te găsesc ca pe un lucru făcut de mine,
În loc să stau peste drum de Tutungeria de peste drum,
Frământând cu picioarele conştiinţa de a fi existent
Ca pe un covor de care se împiedică un beţiv
Sau ca pe o rogojină furată de ţigani, ce nu merita doi bani.
Iată că Patronul Tutungeriei a ieşit în uşă şi a rămas acolo.
Îl privesc cu disconfortul dat de poziţia capului meu răsucit
Şi cu disconfortul sufletului care nu prea înţelege.
De murit, şi el şi eu vom muri.
El va lăsa în urma lui firma, eu - câteva versuri.
După o vreme, va muri şi firma, vor muri şi versurile mele.
Ceva mai târziu va muri şi strada pe care se afla respectiva firmă,
Precum şi limba în care au fost scrise versurile.
Va muri apoi şi această planetă rotitoare unde s-au întâmplat toate astea.
Iar pe alţi sateliţi din alte sisteme ceva asemănător oamenilor
Va continua să producă ceva asemănător cu versurile şi să trăiască sub lucruri
asemănătoare cu firmele,
Totdeauna un lucru în faţa celuilalt,
Totdeauna la fel de inutile şi unul şi altul,
Totdeauna imposibilul la fel de stupid ca realul,
Totdeauna misterul din adânc la fel de evident ca somnul misterului
de la suprafaţă,
Totdeauna unul sau altul sau nici unul, nici altul.
Dar acum a intrat un om în Tutungerie (oare să-şi cumpere tutun?)
Iar realitatea plauzibilă mi-a căzut brusc în cap.
Mă ridic un pic, dar energic, convins, uman,
Şi mă voi decide să scriu aceste versuri în care afirm contrariul.
Îmi aprind o ţigară gândindu-mă că le scriu
Şi trag din ea eliberarea de toate gândurile.
Urmăresc cu privirile fumul cum îţi urmezi drumul pe care ai luat-o,
Şi mă bucur, brusc asaltat de sensibilitate şi competenţă,
Că m-am eliberat de toate speculaţiile,
Şi că metafizica e consecinţa unei proaste dispoziţii.
Apoi mă răstorn pe scaun
Şi continui să fumez.
Cât timp Destinul o să-mi îngăduie, voi continua să fumez.
(Dacă m-aş însura cu fata spălătoresei,
Poate că aş fi fericit.)
Ajuns aici, mă ridic de pe scaun. Mă duc la fereastră.
Omul a ieşit din Tutungerie (strecurându-şi mărunţişul în buzunarul
de la pantaloni?)
Ah, păi îl cunosc: e Esteves cel-fără-de-metafizică.
(Patronul Tutungeriei a reapărut la uşă.)
Călăuzit parcă de un instinct divin, Esteves şi-a întors capul şi m-a zărit.
Mi-a făcut semn cu mâna, iar eu am strigat Salut Esteves! şi universul
Mi s-a reconstituit lipsit de ideal şi speranţă, iar Patronul Tutungeriei a surâs.

(Alvaro de Campos, Tutungeria, trad: Dinu Flămând)

 

 

 

 

 

 

 

HETERONIMII LUI FERNANDO PESSOA - BERNARDO SOARES

 

”Totul în mine este neliniștire mereu în creștere și mereu egală cu sine”

( Bernardo Soares, Cartea neliniștirii)

 

În aceeași scrisoare din 13 ianuarie 1935, Fernando Pessoa îi scria lui Casais Moneiro că Bernardo Soares este un ”semi-heteronim”,  care apare ”de fiecare dată când sunt obosit sau somnolent”. Este o mutilare a personalității lui Pessoa. Prea multe nu se știu despre el, doar că are o cultură franceză, fumează ”tutun ieftin” ca Pessoa, suferă de insomnii și are o profesie asemănătoare, contabil într-o casă comercială. Este un om banal care reprezintă însăși banalitateaa vieții. De statură mijlocie, vânjos, grosolan, rareori capabil de afecțiune, viclean, franc cam repezit și capabil de glume cel mult nesărate. Soares locuiește pe strada Douradores  având un apartament sărăcăcios la etajul patru ” ce dă spre infinit”.

În adâncul sufletului său, Bernardo Soares este însuși Fernando Pessoa: ”Am zărit oglinda din camera mea și mi-am zărit țeasta de biet cerșetor, care nu e complet calic, după care oglinda s-a întors brusc pe partea cealaltă șimi-a apărutdinainte un spectru: era Rua dos Douradores”. Masa lui de lucru este în fața unor ferestre nespălate care dau spre o stradă tristă. La ora șase seara pleca de la lucru și revenea în odaia sa liniștită simțind o teribilă oboseală ”geamănă cu neliniștirea”. Acolo, ”scriu cuvinte ca și cum aș dori să-mi salvez sufletul și de pe munți înalți și vaști mă împodobesc cu aurul unui imposibil apus de soare”.

”Cartea neliniștirii” s-a numit la început ”Zvon sau Neliniștire” și primele însemnări datează din 1910. A fost  în mare parte scrisă cu pana (70%) și restul dactilografiat la mașină, prea puține fragmente fiind publicate în reviste în timpul vieții. La început  Bernardo Soares dorește să scrie poezie, dar considerând că nu are talent, noteză reflecții asupra vieții sale. La final, iese cea mai tristă carte care s-a scris vreodată în Portugalia:

”Uneori mă simt atins, nu ştiu de ce, de o presimţire a morţii… Fie că i vorba de o durere indefinită ce nu se materializează în durere şi tinde astfel spre un sfârşit spiritual, fie că este o oboseală ce necesită un somn atât de profund încât nu s ar îndestula cu simplul fapt de a adormi – sigur este că am impresia de a fi devenit un bolnav a cărui stare se agravează şi care, în ultima clipă, îşi desface fără violenţă şi regrete pumnii slăbiţi cu care strângea cuvertura. Mă întreb atunci ce înseamnă lucrul căruia îi spunem moarte. Nu vreau să spun misterul morţii, pe care nu l pătrund, ci senzaţia fizică de a înceta să mai trăieşti. Oamenii în general se tem de moarte, dar la modul incert; omul normal se bate bine în luptă, omul normal, bătrân sau bolnav, rareori priveşte îngrozit abisul nimicului pe care el îl atribuie acestui abis. Toate acestea înseamnă lipsă de imaginaţie. Şi este la fel de nedemn să crezi că moartea ar fi un vis. De ce să fie vis dacă nu i seamănă deloc somnului? Esenţa somnului vine din faptul că te trezeşti din el, în timp ce din moarte s ar părea că nimeni nu se trezeşte. Iar dacă moartea seamănă cu somnul, ar trebui să avem noţiunea că ne putem trezi din ea. Or nici un om normal nu şi imaginează aşa ceva; îşi imaginează moartea proprie ca pe un somn din care nu se essoa care îl va însoți de-a lungul vieții și cartea rămâne nivelul cel mai înalt al operei sale. mai trezeşte, ceea ce nu spune nimic. Moartea, spun eu, nu seamănă cu somnul, căci în somn eşti viu şi adormit; şi mă întreb cum de putem compara moartea cu orice altceva, neavând nici experienţa morţii, nici pe cea a unui lucru cu care ea ar putea fi comparată.
Mie, când văd un mort, moartea îmi apare ca o plecare. Un cadavru îmi dă impresia unui costum de care te debarasezi. Cineva a plecat fără să simtă nevoia să ia cu el singurul costum pe care l îmbracă.” ( fragmentul 40)

Asemeni lui Alvaro de Campos, în ultimii ani ai vieții lui Pessoa, Bernardo Soares încetează să mai scrie. Unii critici literari au considerat ”Cartea neliniștirii” o operă minoră, un fel de jurnal ca oricare altul;   pentru alții, ar fi punctul cel mai înalt al literaturii atingând sublimul. Până la urmă, Bernardo Soares  rămâne alter-ego-ul lui Pessoa care îl va însoți de-a lungul vieții și cartea rămâne ”gradul superior”  al operei sale.

  ”Eu plâng deasupra paginilor mele imperfecte, însă generaţiile viitoare, dacă le vor citi, vor fi mai impresionate de lacrimile mele decât de perfecţiunea lor, dacă voi fi capabil să ating perfecţiunea, căci în acest caz ea m-ar împiedica să plâng şi în consecinţă chiar şi să scriu. Ceea ce e perfect nu se manifestă. Sfântul plânge, şi este uman. Dumnezeu tace. Iată de ce îl putem iubi pe sfânt, dar nu-l putem iubi pe Dumnezeu”.

 

„Nu plâng pierderea copilăriei mele, plâng fiindcă toate, iar între ele şi copilăria (mea), se pierd. E fuga abstractă a timpului meu, cea care mă doare în creierul fizic prin recurenţa repetată, involuntară, a gamelor de la pianul aflat cândva deasupra, teribil de anonim şi îndepărtat. E tot misterul faptului că nimic nu durează dintre cele care pisează neîncetat anumite doruri, în adâncul absurd al amintirii mele”.

 

„Când ajungem sus pe înălţimile singuratice ale munţilor naturali avem senzaţia unui privilegiu. Iată-ne, cu statura noastră, mai înalţi decât toţi munţii din jur. Tot ceea ce are Natura mai înalt se află, cel puţin în acel loc, sub tălpile noastre. Graţie poziţiei noastre devenim regi peste toată lumea vizibilă (…) Tot ce se află în noi e accident şi răutate, iar înălţimea la care am ajuns de fapt nu o avem: ajunşi acolo sus nu suntem deloc mai înalţi decât înălţimea pe care o aveam înainte. Ne înalţă tocmai ceea ce călcăm în picioare şi ne situăm mai sus tocmai graţie celor care ne-au ajutat să ajungem mai sus”.

”Dorm și dezdorm. De partea cealaltă a mea, mult mai departe de locul unde zac, liniștea casei atinge infinitul. Ascult căderea timpului, picături cu picătură, și nici un bob ce cade nu se aude căzând. Memoria îmi apasă fizic inima mea fizică, memoria redusă la nimic, amintirea tuturor celor câte au fost sau a tot ceea ce eu am fost. Îmi simt țeasta culcușită materialmente pe o pernă în care ea a scobit o mică vale. Pielea feței de pernă și pielea feței mele se ating cum ar intra în contact doi oameni în penumbră. Chiar și urechea, pe care mă reazem, își gravează matematic sunetele direct pe creier. Pleoapele mi se zbat de oboseală și scot un mic sunet, imperceptibil, pe delicata albeață a pernei frământate. Respir, suspinând, dar respirația mea este ceva ce se-ntâmplă – nu-mi aparține. Sufăr fără să simt, fără să gândesc.”

”Literatura — care este arta căsătorită cu gândirea și realizarea imaculată a realității – mi se pare a fi țelul spre care ar trebui să tindă orice efort uman, dacă este cu adevărat uman, și nu ceva animalic superfluu. Eu cred că a numi un lucru înseamnă a-i con- serva virtutea și a-i smulge puterile înfricoșătoare. (…) A te mișca înseamnă a viețui, a te rosti înseamnă a supraviețui.”

(Fernando Pessoa,Cartea neliniștirii)

 

 

 

ARTA CULINARĂ ÎN TEXTELE LUI PESSOA

 

 

 

 

 

 

„O, mari oameni ai momentului! (...)

Faceți-vă un nume și îmbuibați-vă,

Căci ziua de mâine aparține nebunilor de azi! ”

(„Fapt divers”, Alvaro de Campos)

 

Prima carte de bucate din Portugalia datează din 1680, „Arte de cozinha” („Arta bucătăriei”) de Domingos Rodrigues, bucătarul regelui Don Pedro al II-lea. La distanță de o sută de ani apare „O cozinheiro moderno” („Bucătarul modern”) de Lucas Rigaud, un francez venit în Portugalia pentru a fi bucătarul reginei Dona Maria I. În niciuna din aceste cărți nu era menționată cantitatea ingredientelor. În 1870, Alexandre Dumas-tatăl lansează monumentalul ”Grande dicionario de culinaria” („Marele dicționar culinar”) care ajunge una din cele mai importante cărți ale sale, alături de „Contele de Monte Cristo” (care nu era conte) și de „Cei trei mușchetari” (care erau patru).  Începând cu „Lusiada” lui Camões (în care erau specificate multele provizii care erau îmbarcate pe navele flotei) toate operele în care se face vorbire despre invențiile culinare și artistice specifice locului, sunt secundare în preferințele lui Pessoa. Era adeptul rețetelor simple pentru că „în cazul meu, ritualul acesta al gustului este mai puțin solemn.”

Se născuse într-o miercuri, pe 13 iunie 1888, „zi lentă și suavă”, în plină fumăraie, de ziua Sfântului Anton, când străzile Lisabonei erau mai animate ca oricând și clopotele bisericilor băteau mai des, împletindu-se cu zgomotele orașului. Pe jarul micuțelor grătare înșirate pe străzi sfârâiau cârnați, mușchi de porc, dar și sardine grase pe care oamenii le mâncau pe felii de pâine. Tăvile erau pline cu prăjituri, fâșii de „bacalhau” prăjit, orez cu lapte, biscuiți de Lapa,  lângă care se lăfăiau carafe colorate pline cu  vin roșu, cu lichior, cu sangria cu bucăți de gheață și lămâie verde plutind deasupra. Petrecerile de acest fel nu erau prea dese și pentru că poetul va călători încă de la vârsta de șapte ani nu i se vor întipări în minte aceste mirosuri. Ca orice copil era mare amator de ciocolată. Gusturile nu-i rămân nici din Africa unde locuise o vreme cu părinții. De pe acel nou continent se știe că îi plăcea foarte mult curry-ul, în Portugalia cunoscut drept „caril”, un amestec de condimente amestecate într-un mojar. Fiecare familie avea propria metodă de preparare a curry-ului, de obicei fiind nevoie de șofran, scorțișoară, cardamon, cuișoare, curcuma, foi de orez, foaie de dafin, masala, nucșoară, semințe de coriandru, chimion, fenicul, muștar, susan. Pe lângă aceste ingrediente se mai adăugau ienibahar și piper roșu sau negru măcinat, toate aduse din coloniile Portugaliei. Dintre felurile de mâncare cu curry pe care Pessoa le agrea, se remarcă „cocoșul cu orez în curry”, rețetă la care se foloseau următoarele ingrediente: 1 cocoș potrivit, 1 nucă de cocos, 2 ardei mici iuți, 2 lingurițe de curry, 1 linguriță de ghimbir, 2 lingurițe de chimion, 20 gr. de coriandru, 150 gr. pulpă de roșii, 1 ceapă mare, 4 căței de usturoi , 500 gr. orez, sare și piper după gust. Modul de preparare să-l caute cititorul prin cărțile de bucate.

În familie, meniul era destul de variat, poetul amintindu-și cu drag, de fiecare dată de mesele de acasă: „Masa pusă cu scaune multe, cu vesela cu desene frumoase, cu mai multe pahare, bufetul cu multe lucruri - dulciuri, fructe, restul acoperit sub tăblie - mătușile bătrâne, verii.” La loc de cinste era pepenele galben de Almeirim sau piele-de-broască, crud, cu jambon și multe prăjituri între care „Bolo-Rei”, o prăjitură care are în mijloc un bob de fasole și un cadou care-i garanta celui care-l găsea împlinirea unei dorințe.

„Să te trezești în orașul Lisabona, mai târziu decât ceilalți, să te trezești pe Rua do Ouro, să te trezești în Rocio, la ușile cafenelelor.” Pessoa își începea ziua cu o cafea, mâncând brânză de Alverca și de Azeitao, plus un pahar mare de vin. La cină, când avea cu ce plăti, cumpăra un pachet de la cantinele din apropiere. Se întâmpla să rămână și fără bani și atunci se culca flămând, mulțumindu-se cu paharul de vin de peste zi, băut în cine știe ce împrejurare. Prânzul  îl lua de cele mai multe ori la Berăria „Jansen” - pe Rua do Alecrim, punctul de întâlnire al poeților moderniști, acolo unde s-a discutat, începând cu octombrie 1914, înființarea revistei „Orpheu”. Îi plăcea foarte mult „friptura à la Jansen”. Apoi mai frecventa „Leão D’ouro”, unde se găseau mereu artiști plastici, cunoscuți drept „Grupul de la Leão”, funcționari de la Teatrul Național și clienții obișnuiți. În zilele noastre, „Leão D’ouro”s-a mutat la adresa originală pe Rua 1 de Dezembro și se mai păstrează încă salonul vechi cu pereții de piatră și grinzile de lemn, cu masa la care poetul venea altădată. Una din specialitățile localului care-i plăcea și poetului sunt creveții. Proprietarul arată cu mândrie oricărui oaspete locul rămas neatins în care poetul lua prânzul. Cina, luată deseori acasă, avea un ritual și sfârșea de fiecare dată cu o țigară. Servită de obicei la ora 7, cina consta dintr-o supă  numită „caldo verde”.

Câteodată se mai ducea la „Café Martinho”, în vechiul Largo Camões, cunoscut pe atunci ca Martinho do Camões, unde se întâlnea cu prietenii. Acolo au discutat despre înființarea Editurii Solucao. Tot acolo, Almada Negreiros, urcat pe o masă, a recitat pentru prima dată Manifestul său „anti-Dantas”, manifest care marchează începuturile futurismului în Portugalia  și protestul  împotriva unei generații artistice și intelectuale învechite, reticente față de noile curente, așa cum era Júlio Dantas. „Café Martinho” era la vremea aceea localul cel mai luxos și mai elegant din Lisabona.

O dată pe săptămână, Pessoa lua masa cu vărul său Mário  Nogueira de Freitas, sau mergea la câte un unchi. Felul lui de mâncare preferat era „bacalhau”, măruntaie gătite după rețeta de la Porto. Acest fel de mâncare mai este cunoscut și cu denumirea de „tripas a moda do Porto”,  de aceea locuitorilor orașului Porto li se mai spune și „tripeiros”. Cei din Lisabona sunt porecliți „alfacinhas”, diminutiv de la „alface” (salată). Apropo de legenda întemeierii orașului Lisabona de către eroul grec Ulisse, se spune că în Atena femeile semănau salata pe acoperișuri pentru a asigura bogăția recoltelor. Alții dau o altă explicație expresiei, cum că ar face referire la primul cartier al orașului în zona portului Alfama, unde înflorea comerțul cu mărunțișuri și mișmașuri.

Restaurantele și cafenelele preferate ale lui Pessoa erau cele unde exista un mezanin cu aspect de bodegă decentă. În același timp frecventa și „cărbunarii”, restaurante simple specializate în „pasteis de bacalhau”, bodegi modeste. La cafeneaua „Gibraltar” se întâlnea cu Almada Negreiros și cu oameni politici de toate culorile. „De pe terasa acelei cafenele privesc tremurător spre viață.”

La „Brasileiro” din Chiado, pe Rua Garett 120-122,  Pessoa primea din partea casei o cafea gratuită. Acolo s-a născut expresia tipică pentru cafenelele din Lisabona „tirar uma bica” (a bea o ceașcă de cafea). Doar că restul trebuia plătit. Cafeneaua „Martinho” din Terreiro do Paco nr.3, colț cu Rua da Alfandega era cea mai veche cafenea din Lisabona, inaugurată la 7 ianuarie 1782 cu numele de „Casa da Neve” pentru că aparținuse lui Martinho Bartolomeu, furnizorul oficial de gheață al Lisabonei. Potrivit lui Luís Machado era „un loc de conspirații, oprirea obișnuită pentru iacobini, liberali, masoni, anarhiști și republicani. La mesele ei se discutau regimuri, se contestau politici, s-au demontat revoluții.” Cafeneaua avea iz de secolul al XVII-lea, „timpul acela uitat când invadatorii francezi ai lui Junot (1807) veneau pe aici să târâie săbiile și să alunge plictiseala.” Pessoa ședea la o masă înaltă de marmură pe care fumega eterna țigară portugheză. Pierre Hourcade evocă figura poetului: „Mă căznesc să uit imaginea și am ochi doar pentru apariția magicului. Îl credeam mic, melancolic oacheș,  prizonier vrăjii funeste a dorului cu care se intoxică întreaga lui rasă - și mă izbesc brusc de cea mai vie privire, un surâs ferm și malițios, un chip mustind de viață secretă... Inima mea bătea mai tare, atenția mea concentrată peste măsură era confuză, ca și cum aerul respirat în jurul lui Fernando Pessoa ar fi fost mai bogat în oxigen, în semiîntunericul de la Martinho da Arcada.”

Aici, cea mai celebră e „supa Juliana”. Cafeneaua „Martinho” e cafeneaua pe care poetul o frecventează până în lunile dinaintea morții. „E ca și cum aș aștepta pe vecie atent/ Sosirea ta sigură și planificată/ În orașul de jos la cafeneaua Martinho de sub aracadă/ Unde aproape sfârșește acest continent.” (Sá-Carneiro, Fernando Pessoa)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

IREZISTIBILA PASIUNE PENTRU ALCOOL A LUI PESSOA

 

 

„Beția duce uneori

La o luciditate înspăimântătoare”

(Fără titlu, 1931, Fernando Pessoa)

 

João Gaspar Simões, unul dintre biografii lui Pessoa, adoptă versiunea căreia poetul era un alcoolic inveterat, pentru că ar fi băut mai mult decât ar fi fost rezonabil. Mai târziu, Augusto Ferreira Gomes se indignează asupra acestei afirmații: „Nu vreau, nici pe departe, să vă spun acum că Fernando Pessoa era un abstinent candid și pur... Bea sănătos, ba chiar în ultimii ani un pic mai mult decât ar fi trebuit. Și totuși, de acolo până la decăderea totală cum ar vrea biograful său (Gaspar Simões), care poate regretă că n-a sfârșit într-un șanț ca Poe,.. Dumnezeule, ce diferență!”

Și totuși, adevărul era pe undeva pe la mijloc. În forul său interior, Pessoa considera că această plăcere merită: „Fiecare are alcoolul său. Găsesc suficient alcool în faptul că exist. Îmbătat de propria-mi simțire, hoinăresc și merg la țintă.”

Sora lui, Teca, își amintește mai târziu că la ora prânzului ședea la fereastră și-l aștepta să vină la masă: „De îndată ce mă vedea, începea să se prefacă beat: mergea în zigzag, se împiedica, își arunca pălăria către lampă. Îi spuneam, vai, ce rușine, te crede lumea nebun” În „Îmbătați-vă” (din „Mici poeme în proză”), Baudelaire a scris: „E necesar să fii mereu beat. Totul se reduce la asta: iată singura problemă. Dar cu ce? Cu vin, cu poezie, sau cu virtute, cum găsiți de cuviință. Atâta timp cât vă îmbătați.” Se pare că Pessoa a trăit întreaga viață de parcă ar fi avut continuu în minte cuvintele acestea. Cert este că nici vecinii, nici cunoscuții nu l-au văzut niciodată beat. Uneori, când familia primea musafiri la cină, el se retrăgea în camera lui, cerând să-i scuze absența și să spună că-i beat.

 Se știe că aprecia mult așa numitele vinuri de Lisabona, albe - Bucelas și Gaeiras sau roșii, în special, Colare, din zona de sud a Estramadurei, preparat dintr-un strugure muscatel. „Cu mâna muritoare duc la muritoarea gură într-o fragilă cupă, vinul trecător și nu dau vinului, de care nu mă lipsesc, numele de aliment sau de necesitate vitală”. Însă vinul lui preferat era vinul de Porto. Încearcă și absintul, dar îl abandonează repede din cauza problemelor gastrice pe care i le provoacă. Apreciază mult coniacul (Macieira), în Portugalia cunoscut mai ales ca brandy. Însă mai mult decât orice îi place „bagaceira”, echivalentul „grappei” italiene, al „eau-de-vie” franceze și al rachiului din struguri românesc. Preferabil marca Aguia Real. „Ah! Bea! Viața nu-i bună sau rea.” Poezia și alcoolul în cazul lui Pessoa, au fost într-o bună conviețuire. „Bețivul cădea de beat ce era/ Și eu care treceam,/ Nu l-am ajutat, întrucât el cădea de beat ce era,/ Iar eu doar treceam./ Bețivul a căzut de beat ce era/ În mijlocul străzii./ Iar eu nu m-am întors, dar am auzit. Eu beat/  Și căderea lui pe stradă./Bețivul a căzut de beat ce era/Pe strada vieții./ Doamne! Și eu am căzut de beat ce eram/ Doamne.” (Fără titlu, Fernando Pessoa)

Într-o scrisoare către Ofélia îi spunea să nu se mire dacă scrisul lui era mai ciudat: găsise în casă o sticlă de Porto și se omenise puțin. Iar biata Ofélia se plângea că uneori îl prefera pe Abel persoanei ei, Abel fiind „Casa Abel Pereira da Fonseca”, cunoscută și drept „Crama Val do Rio”. Se pare că, la tinerețe, toate aceste aluzii la alcool, în scrisorile ori în convorbirile cu prietenii, țin mai degrabă de măștile pe care poetului îi plăcea să le tot schimbe, de stilul lui de viață  de boem din categoria celor care lasă viața să le treacă printre degete. Așa cum sugerează și José Blanco, nu trebuia să fie luat în serios, pentru el fiind deseori doar simple glume. „Dacă un ins nu scrie bine decât atunci când e beat, scrie Pessoa, atunci îi spun: îmbată-te. Iar dacă îmi spune că ficatul lui suferă din pricina aceasta, răspund: ce înseamnă ficatul dumitale? E ceva mort ce trăiește atâta timp cât trăiești dumneata, iar poeziile pe care le vei scrie trăiesc fără soroc.”

Și ca unul care nu duce paharul la ureche, Pessoa s-a indignat și a protestat împotriva Prohibiției din Statele Unite, considerând legea drept un amestec intolerabil în viața cetățenilor, ceea ce perturbă libertatea economică. În 1933, când președintele Roosevelt a revocat legea, Pessoa și-a arătat recunoștința prin versuri. Prietenul său Martins da Hora mărturisea mai târziu că atunci când nu era de găsit exista o singură cale să iei legătura cu Pessoa - să i se lase mesaje la „Abel Pereira da Fonseca”, acolo unde mergea în mod regulat.

 În scrierile medicale băutorii sunt împărțiți în trei grupuri distincte: băutorii sociali (care n-au probleme psihice), băutorii problemă (au oarece manifestări în urma excesului de alcool) și băutorii cronici care au grave manifestări. Alcoolicii nu funcționează în lipsa alcoolului și beau dimineața pentru a elimina tremurul produs de băutură. Așa au fost dependenți de alcool scriitorii: Charles Bukovski, E.A. Poe, Emily Dickinson, Ernest Hemingway, Eugen O’Neill, Henry Thoreu, Lilian Hellmann, Mark Twain, Mary McCarthy, Nerval, Verlaine, F. Scott Fitzgerald, Tom Wolfe, Truman Capote, William Faulkner. Pessoa nu prezenta semnele fizice sau psihice comune alcoolicilor cronici, calitatea scrisului său neavând de suferit absolut deloc.

Totuși, președintele Mário Soares, care în 1985 era prim-ministru al Portugaliei, a povestit biografului lui Pessoa că la comemorarea a 50 de ani, pe 15 octombrie, a dispus mutarea rămășițelor sale pământești la Mănăstirea Jeronimos. Conform exigențelor birocratice, sicriul a fost desfăcut pentru colectarea oaselor, însă corpul era intact de parcă ar fi fost îmbălsămat. Concluzia celor prezenți  a fost că în locul  formolului folosit în procesele de mumificare, alcoolul folosit în timpul vieții îi îmbibase trupul, conservându-l. Această versiune a fost susținută și de scriitorul Emiliano Monge. Unul din membrii comisiei afirma: „Nu voi uita niciodată uluirea pe care mi-a provocat-o acea viziune neașteptată, parcă m-aș fi aflat în fața aceluiași om pe care-l văzusem de atâtea ori în copilăria mea, de parcă aș fi avut în față fotografia sa.”

Cu timpul, dependența de alcool se agravează. Unul din heteronimii săi,  Abílio Quaresma suferă chiar de delirium tremens. La Pessoa consumul de alcool a fost un fel de sinucidere lentă, făcută în mod conștient. „Azi sunt învins, de parcă aș ști adevărul.” „Iar eu urăsc viața cu sfială, mă tem de moarte cu fascinație.” Și totuși, nu există un consens între specialiști. Unii afirmă că nu a avut nici pe departe intenția de a se sinucide prin intermediul alcoolului, că depresia l-a mistuit, îmbibat în alcool, folosit drept anestezic. Chiar dacă în „Cartea neliniștirii” spune că „sinuciderea înseamnă lașitate”, Pessoa a preferat să-și scurteze bătrânețea, să nu suporte umilința decrepitudinii. „Astfel mi-am trăit viața, astfel mi-am murit viața, calme sunt cerurile cele mute.” ”Să intrăm în moarte plini de bucurie! La dracu!” „Consolatoare a celor fără de consolare, lacrimi ale celor care nu plâng niciodată, orologiu care nu mai sună - eliberează-mă de bucurie și de fericire”

„Înțelept cel care se mulțumește cu spectacolul lumii,/ Și când bea nici nu-și amintește/ Că a mai băut în viața lui,/ Pentru el totul este nou/ Și veșnic neofilit.”

 („Ode”, 19.06.1914, Ricardo Reis)

 

Și-a luat rămas-bun de la lumea prin care s-a strecurat precum o umbră, sfâșiat de chinurile lui Tantal, așa numai cum  numai un geniu precum a fost Fernando Pessoa putea s-o facă:

„Munca e încheiată. Ciocanul a fost aruncat. Îi salut pe toți cei care mă vor citi și las scrisă în această carte imaginea planului meu mort. Farewell,  farewell  forever.  Rămas-bun pentru totdeauna, regină a filelor. Las din mână pana, îmi închei peregrinarea solitară. Viața e un interval între ce s-a întâmplat și ce se va întâmpla, interval mort între Moarte și Moarte. Eu am trăit viața întreagă. Suntem cu toții muritori,  pe o durată potrivită, niciodată prea mare sau prea mică.”

„Unii mor imediat ce mor, alții mai trăiesc o vreme în amintirea celor ce i-au văzut și i-au iubit; alții rămân în memoria națiunii căreia i-au aparținut. Dar pe toți îi înconjoară abisul timpului, ca să-i strângă laolaltă. De ce scriu această carte? Scriu această carte ca să mă mint pe mine însumi. Să căutăm întotdeauna imposibilul, pentru că aceasta este Soarta noastră. Tu, care mă auzi și abia dacă mă asculți, nu știi ce înseamnă tragedia aceasta! Ce n-aș da ca din mine să nu rămână decât o frază, ceva spus despre care să se spună Bine lucrat! Dar nimeni nu reușește. Vei avea parte de consolare, pentru că vei avea parte de speranță; vei avea parte de uitare, pentru că nu vei avea parte de dorință; vei avea parte de odihnă, pentru că nu vei avea parte de viață. Iar mai apoi după apoi, se va face ziuă, dar va fi târziu, ca întotdeauna. După ce m-am luptat atâta vreme cu umbrele, m-am prefăcut și eu într-o umbră. Și mi-e dor de mine.

What is fame after death? A life that’s not a life my dearest boy. Vin amintirile, cu dorul sau cu speranța lor, și cu un surâs fermecat. Tot ceea ce sunt, sau ceea ce am fost, sau ceea ce gândesc despre ceea ce sunt sau nu am fost, totul se pierde brusc - secretul, adevărul, poate și soarta. Death-What is death? Moartea e triumful vieții. Totul e mort, doică, totul e mort. Roagă-te pentru mine. Simt că același soare aurește și câmpiile unde nu mă aflu. Cât de multă, cât de multă singurătate! Roagă-te pentru mine, doică!

Am isprăvit. L’heure est a Nous! Combattons! Mâine voi deveni și eu cel care a încetat să mai treacă pe străzile de aici, cel pe care ceilalți îl vor evoca vag cu un oare ce s-o fi ales de el? Nu moartea mi-o doresc, nici viața; ci acel altceva ce strălucește în străfundul neliniștii ca un diamant posibil. Cer nemărginit, cer albastru, cer apropiat de misterul îngerilor. Lasă-mă să dorm, lasă-mă să uit, stăpână a Proiectelor Incerte. Restul e ca Destinul. Viitorul... Da, viitorul... Fiindcă din spatele înfrângerii apare, curată, singurătatea neagră și necruțătoaare a cerului pustiu. Și strălucește, mică, în depărtare, prima stea. Sfârșit!”

 („Mică antologie de texte”, Fernando Pessoa)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

PĂSTORUL ÎNDRĂGOSTIT (DIMIDIUM MEAE)

 

 

 

„Să stăm unul în fața celuilalt

ca doi oameni care se cunosc din copilătie

și care, pe atunci, s-au iubit puțin”

 

În noiembrie 1919, Ofélia Maria Queirós avea să intre în viața lui Fernando Pessoa ca un vânt de primăvară care va lăsa urme adânci. Ofélia, botezată astfel pentru că sora și nașa sa tocmai citea „Hamlet” când s-a născut ea pe 14 iunie 1900. Catolică, așa cum se cuvenea unei descendente de dos Santos de Jesus, cu rădăcini în Algarve ca și Pessoa, făcea parte dintr-o familie destul de modestă. Cultă, bună vorbitoare de franceză și de engleză, știa să bată la bine la mașină și decide să-și caute de lucru. Are un chip frumos așa cum se vede în fotografiile de la 19 ani: slabă, măruntă, cu păr și ochi negri, cu „brațe și picioare rotunde”, așa cum se descrie ea, și cu o privire ce emană demnitate. „...eram veselă, plină de energie, independentă și, împotriva voinței părinților mei și a familiei, am hotărât să mă angajez.” Nu era într-o situație materială precară, mai ales că era și cea mai mică dintre cei opt copii, era  iubită de toți și foarte alintată.

Așadar, la început de noiembrie, 1919, Ofélia merge la „biroul de comisioane, consignații și afaceri personale” care aparținea lui José Damião Félix, Fernando Valladas Vieira și Mário Nogueira de Freitas, unde lucra și Pessoa. Scrisese la o agenție de plasare a forței de muncă și a primit o invitație pentru un interviu de la această firmă. Ajunge puțin mai devreme și, pentru că nu era nimeni, se așază în anticameră împreună cu servitoarea surorii ei care o însoțise. Atunci urcă scările Pessoa pentru că biroul se afla la etajul al doilea: „L-am văzut urcând scara, scrie Ofélia în jurnalul ei, un domn îmbrăcat complet în negru (am aflat mai târziu că era în doliu după tatăl său vitreg), ochelari și eșarfă la gât. Mergând, părea că nu calcă pe pământ. Și își purta pantalonii în jampiere. Nu știu de ce dar acest lucru m-a făcut să râd teribil.” Pessoa se îndrăgostește de ea la prima vedere: „Când te-am văzut te iubeam deja, m-am născut pentru tine înainte ca lumea să existe”, îi scrie el mai târziu. Așa începe o poveste de dragoste profundă și complicată,  în același timp, pentru amândoi.

Ofélia era la acea vreme prietena pictorului Eduardo Cunha și, cu toate acestea, Pessoa găsește curajul, pe care nici nu bănuia că-l are, și îi scrie primele versuri. pe care i le trimite pe 28 noiembrie:

 

„Pe vremea când nu te aveam

Iubeam Natura așa cum pe Cristos îl iubește liniștitul călugăr...

Iar acum iubesc Natura

Ca un călugăr liniștit pe Fecioara Maria

Tu ai adus Natura aproape de mine...

Tu mi-ai schimbat Natura...

Fiindcă tu exiști, eu o văd mai bine, dar e aceeași.

Fiindcă tu mă iubești, o iubesc în același fel, dar mai mult,

Fiindcă tu mă alegi pe mine sprea a te avea și pentru a te iubi...”

(Alberto Caeiro, „Păstorul îndrăgostit”)

 

Fără să se fi descurajat pentru că nu primise răspuns, iată-l pe 22 ianuarie 1920, când rămân amândoi singuri la firmă și chiar înainte să plece de la serviciu, Pessoa se așază pe scaunul din fața ei și începe să  declame: „Oh, dragă Ophelia! Nu îmi meșteșugesc bine versurile; îmi lipsește arta pe măsura suspinelor mele; dar te iubesc enorm, crede-mă!” Erau exact cuvintele pe care Shakespeare le pusese în gura lui Hamlet când și-a declarat iubirea Ofeliei. Neobișnuit să curteze pe cineva, a făcut și el ce s-a priceput mai bine - a recurs la literatură. Ea stătea în picioare cu haina pe umeri și părea că nu pricepe ce i se întâmplă. „Atunci, dintr-odată, fără ca eu să mă aștept, povestește Ofélia, m-a luat de talie, m-a îmbrățișat și, fără să spună nimic, m-a sărutat, m-a sărutat pasional, ca un nebun.” Ea i-a răspuns la fel, ca și cum se știau de când lumea și, de astă dată, el rămâne perplex, nevenindu-i a crede că Ofélia fusese capabilă de un astfel de gest. Emoțiile amândurora se dezlănțuiseră și-o luaseră pe de-a dreptul surprinzându-i la fel de mult. Ofélia pleacă în fugă acasă, însă chiar de-a doua zi găsește câte un poem de-ale lui „rătăcit” printre hârtiile de pe birou.

Bietul Fernando era într-o continuă stare de surescitare - când ar fi luat-o în brațe și-ar fi iubit-o,  când ar fi fugit de-ar fi mâncat pământul, cât mai departe de ea, fiindu-i teamă să iubească.

Nici iubitul oficial al Oféliei nu stă cu mâinile în sân când aceasta îi dezvăluie noua ei pasiune și-i cere să se despartă. Chinuit de amintiri, Eduardo va continua s-o asalteze pe Ofélia ani de zile, deși ea începuse să vadă în el un inamic, deoarece o amenința și o hărțuia cu speranța s-o recucerească. Ofélia schimbă câteva locuri de muncă și astfel începe între ea și Pessoa o lungă corespondență. Amândoi se trezesc luați de val fără să înțeleagă bine ce  li se întâmplă. „Cea mai mare dragoste nu este aceea pe care cuvântul suav în mod pur o exprimă. Nici aceea pe care privirea o exprimă, nici aceea pe care mâna o arată atingând altă mână. Este aceea care atunci când două ființe sunt împreună, fără să se privească și fără să se atingă, le învăluie ca un nor.  Această dragoste nu trebuie nici spusă, nici revelată. Nu se poate vorbi despre ea,” nota Pessoa.

Și chiar așa era. Îi trimite Oféliei zilnic poezii, flori, mici cadouri, merg împreună la petreceri, în vizite. Pe zi ce trece, el devine tot mai gelos, nu suportă nici măcar s-o vadă că privește către alt bărbat și nu-i mai dă voie să poarte decolteuri. Ofélia e răsfățata lui. De la Pessoa au rămas 51 de scrisori mărturie a acestei iubiri. Aproape întotdeauna încep cu „bebe”, „bebe îngeraș”, „bebe mic”, „bebelușul meu mic și ștrengar”. Scrisori de la un orphelin către Ophelina sa.

De la ea au rămas 230, din care 110 au fost deja publicate. Și Ofélia îi scria alintându-l „Frumosul meu stăpân”, „Brunetul meu”, „Ninișor”, „Ninișor adorat”. Purtătorul acestor misive era un mic curier de la primul loc de muncă.

Relația dintre cei doi este mai mult spirituală, familia Oféliei stând continuu cu ochii pe ei. El avea treizeci și doi de ani, ea, nouăsprezece, și chiar își făceau planuri de căsătorie. Mai mult, Ofélia, fiind fata tipică a acelor vremuri, vedea în căsătorie o mare realizare a vieții. Dar teama lui de a-și asuma rolul de soț începe să fie vizibilă și relația dintre ei se răcește, iar în cele din urmă ia sfârșit.

Peste zece ani, pe 2 septembrie 1929, Pessoa îi dă poetului Carlos Quieroz o fotografie cu dedicație: „Ăsta sunt eu la Abel, adică aproape de paradisul terestru, de fapt pierdut.” Nu știa că era  nepotul Oféliei. Aceasta vede fotografia și-i cere nepotului o copie cu dedicație, însă Fernando îi trimite o mărturie „în flagrant de litru” cu Bachus. Își dau întâlnire într-o stație de autobuz și reîncep relația, de astă dată sub auspiciile prieteniei. El o iubește în felul lui - cu intermitențe - când o caută plin de pasiune, când nu vine la întâlniri și nu-i scrie.

 „Fernando avea niște explozii de pasiune care mă speriau, notează Ofélia în jurnal. Într-unul din aceste atacuri spontane, eram doar noi în stația de tramvai de pe Strada São Bento, m-a împins în casa unei scări. M-a prins cu toată forța și m-a sărutat cu un sărut enorm”

Dar Pessoa pe care-l cunoscuse în urmă cu zece ani nu mai era același, devenise tot mai preocupat de opera lui. Ea l-a iubit enorm și de aceea nici nu s-a căsătorit decât târziu, după moartea lui, tot sperând că vor fi împreună. Unii dintre prietenii lui au mărturisit că, pur și simplu, n-a avut bani să se căsătorească și nu și-a putut asuma responsabilitatea unei familii, dar nu-i exclus ca lui să-i fi fost doar teamă de-a trăi împreună cu cineva, structural  fiind un singuratic.

Cert este că fiecare în parte a fost un vis pentru celălalt. Relația lor a continuat prin scrisori și prin telegrame. Ofélia i-a fost fidelă până la moarte, chiar dacă între ei n-a mai fost nicio relație. Întotdeauna a refuzat să mărturisească cuiva sau în public despre relația ei cu Pessoa. Știa sigur că lui nu i-ar fi plăcut. Nici el n-a vorbit prietenilor despre relația lui cu Ofélia și n-a mai avut o altă iubită. Au fost două suflete pereche care s-au iubit în felul lor. Mai târziu, după moartea lui, ea va marturisi că a făcut tot ce i-a stat în putință și atât cât i-a permis el, să-l facă fericit.

În 1936, Ofélia s-a căsătorit, totuși, cu omul de teatru, Augusto Eduardo Soares, mare admirator al poetului. Pe 6 februarie 1955, rămâne văduvă și continuă să trăiască până la 18 iulie 1991, după ce împlinise 91 de ani.

„E para ti, ó Morte, vá a nossa alma e a nossa crença, a nossa esperança e a nossa saudação!

Senhora das Últimas Coisas, Nome Carnal do Mistério e do Abismo - alenta e consola quem te busca, sem te ousar procurar!

Senhora da Consolação (...)

Virgem-Mãe do Mundo absurdo, forma do Caos incompreendido, alastra e estende o teu reino sobre todas as coisas - sobre as flores que pressentem que murcham, sobre as feras que estremecem de velhas, sobre as almas que nasceram para te amar - entre o erro e a ilusão da vida!

Lago ao luar dormindo entre rochedos, longe da lama e da poluição da Vida!

A vida, espiral do Nada, infinitamente ansiosa por o que não pode haver.” (Bernardo Soares, „O Livro do Desassossego”)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

FERNANDO PESSOA – OPERA ANTUMĂ

 

 

„N-au purces ele, Doamne, ale tale nave să călătorească mai devreme decât ceea ce gândul meu, prin dezastrul acestei cărți, a obținut.”

(„Cartea neliniștirii”, Bernardo Soares)

Fernando Pessoa a scris mult atât în portugheză, limba lui maternă, cât și în engleză, nutrind în sinea lui, ca orice mare scriitor, dorința  de a primi Premiul Nobel. În 13.01.1935, îi scria lui Casais Montero: „Nu mă gândesc nicidecum la Caeiro, la Ricardo Reis sau la Álvaro de Campos. Nu voi face nimic din toate astea, în sensul de a publica, cu excepția cazului în care mi s-ar da Premiul Nobel. Și când te gândești, dragul meu Casais Monteiro, că toți aceștia trebuie să fie, în practica publicațiilor întrecuți de Fernando Pessoa.”

Poetul era un bun vorbitor de limbă engleză, propunea chiar „să transformăm engleza în latina lumii întregi”, dar chiar având un bun control asupra limbii, poeziile scrise în engleză nu au aceeași naturalețe ca cele scrise în portugheză. În 1932, recunoaște singur în prefața de la „Alma errante”, cartea lui Eliezer Kamenezky: „Nu e portughez, așadar, nici nu ne putem aștepta să mânuiască cu o iscusință intimă una din cele mai complexe, mai subtile și mai opulente limbi din lume.”

Din păcate, opera lui Fernando Pessoa n-a fost suficient cunoscută în timpul vieții și poetul n-a avut privilegiul de a fi nominalizat la Premiul Nobel. Totodată, avea conștiința artistului de geniu că anii dați lui pe acest pământ nu vor fi destul de mulți:

„Dacă voi muri tânăr,

Fără să reușesc să public nicio carte,

Fără să văd cum arată versurile mele în literatura tipărită,

Cer, în cazul când cineva s-ar necăji din pricina mea,

Să nu-și facă nimeni griji.

Dacă se va întâmpla așa, așa era să fie

Chiar de nu vor fi niciodată tipărite

Versurile mele își vor păstra frumusețea dacă au fost frumoase.

Însă ele nu pot să rămână frumoase dacă nu au fost tipărite,

Căci dacă rădăcinile pot trăi sub pământ,

Florile înfloresc doar în aer liber și la vedere

E obligatoriu să fie așa.

Nimic nu se poate împotrivi. ”

(Alberto Caeiro, „Poeme desperecheate”)

În 1929, Pessoa presimte că sfârșitul se apropie și începe să-și dactilografieze textele. Viața lui fusese însăși opera, iar opera era o întreagă viață și este conștient că „timpul pierdut prin cele pe care le-am înfăptuit nu l-am câștigat poate decât în iluzia, acum destrămată, că merită să le fac.”  Cei din redacția revistei „Presenca” îi cer un manuscris cu poeziile lui pentru a i le publica și le promite „Paznicul turmelor”, dar le cere să publice un volum pe care i l-ar fi dat prietenul lui Sá-Carneiro, înainte să moară, „Indicios de Ouro”. Cert este că Pessoa, așa cum îi scria prietenului său Casais Monteiro, intenționa să-i adune pe toți heteronimii într-un singur volum și așa cu toți adunați laolaltă „să mă întorc la mine. Timp de câțiva ani am călătorit ca să adun feluri de a simți. Acum că am văzut tot și am simțit tot, e de datoria mea să mă închid în casă în spiritul meu și să lucrez, cât pot și la ce pot, pentru progresul civilizației și lărgirea conștiinței umanității.”

 Balansând între dorința de a publica și între reticența de-a încredința hârtiei orice superficialitate, Pessoa a publicat puține cărți în timpul vieții. „Unele lucrări mor fiindcă nu valorează nimic. Altele au parte de ziua scurtă pe care le-o conferă spiritul trecător. Altele coexistă cu o întreagă epocă. Iar altele, mai mult, durează cât durează civilizația respectivă. Doar că altele durează și mai mult de atât. Ele ating acea maturitate a vieții care e la fel de mortală ca Zeii.”

„Ultimatum”,  primul text publicat în volum, a fost destinat, inițial, revistei portugheze „Portugal Futurista” pentru a fi publicat împreună cu alte manifeste avangardiste, însă revista  a avut trista soartă de a fi confiscată de poliție imediat după ce a apărut pe piață. Manifestul, publicat autonom câțiva ani mai târziu,  avea același stil cu manifestele lui Marinetti, însă, din punct de vedere al conținutului, era un protest împotriva umilirii și a micimii care invadase Portugalia. „Teoria mea estetică și socială în „Ultimatum”, scrie Pessoa în numărul 2 al revistei „Athena”, se rezumă la atât: la iraționalizarea activităților care nu pot fi (cel puțin nu încă) raționalizate. Așa cum metafizica este o știință virtuală, iar sociologia e alta, propun iraționalizarea amândurora - adică, metafizica transformată în artă și sociologia doar în politică. Pe scurt, asta susțin în „Ultimatum”-ul meu.”

Al doilea volum publicat în timpul vieții de către Pessoa cuprinde poeziile scrise între 1908 și 1912 și se intitulează „35 Sonnets, by Fernando Pessoa”. Sonetele, scrise în limba engleză, după modelul shakespearian – 12 versuri consecutive cu rime ABAB CDCD EFEF plus încă două puțin spre dreapta cu rimă CG se dorește a fi o adaptare modernă a scriitorului englez. Deși a intenționat să mai adauge până la 80 de sonete, sonetul XXXV  are sensul final al cărții. Iată primul sonet cu care se deschide volumul:

„Indiferent că scriem, că citim, sau doar privim,

Rămânem veșnic inaparenti. Ființa

Nu putem s-o transpunem în verb sau în carte

Sufletul nostru e infinit departe de noi.

Oricât ne-am strădui să impunem voința gândirii noastre

Sau să ne îndreptăm sufletul spre arte și exprimare

Ceea ce avem în inimă tot incomunicabil este

Noi ignorăm ceea ce noi înșine arătăm.

Abisul unui suflet nu poate fi traversat de alt suflet

Cât ar fi ea de vicleană sau de perspicace gândirea noastră.

Rămânem reduși doar la adevărul din propriul nostru eu

Și doar anunțăm gândirii ceea ce suntem

Nu scăpăm din somnul despre noi înșine, suflete plăpânde

Și fiecare visându-l pe fiecare vis în visele visurilor fiind.”

( Fernando Pessoa, „Sonet I”)

Tot la Editura Monteiro & Co unde îi apăruse volumul de sonete apare „Antinous, A Poem” by Fernando Pessoa (1918) ce cuprinde poezii în limba engleză. Apoi, urmează „English Poems I-II”, by Fernando Pessoa (1918)  și „English III”, by Fernando Pessoa, publicate la Editura Olisipo și, după cum spune poetul, trebuie să știi foarte bine engleza pentru a pătrunde sensul poeziilor lui. Redau „Poemul 82” a cărui temă este eternul joc dintre viață și moarte:

„Toți acești oameni și toată lumea mi-s dragi fiindcă

N-am de  iubit multă vreme. Deși nu cred

Că am fi muritori, întrucât depindem de legi majore

Dar faptul că pierdem această lume nu pot nega

Lumina mării ce se sparge în luminițe

Sau suavele brize abia simțite ar putea fi

Date în schimbul unor lumini divine, ale unor brize

Și mai adevărate, dar pe cele de aici categoric le pierdem

Ca un ciudat scâncet mocnit de copil bolnav

Dar care încă mai are copilărie, după lumea asta deja eu plâng

Poate că undeva departe într-o lume sublimă și-nțepenită încă

Se mai află și copilăria mea niciodată uitată.

Nu, nicidecum nu plâng jocul simțurilor - nici oamenii, nici lumea asta-

Le îndrăgesc azi fiindcă sunt prezente și le voi îndrăgi pierzându-le.”

(Fernando Pessoa, „Poem 82”)

În 1932, apare o carte bizară intitulată „Suflet rătăcitor” al cărei autor este emigrantul rus-evreu Eliezer Kamenezky, cu o prefață de Fernando Pessoa. După îndelungi cercetări s-a ajuns la concluzia că, de fapt, îi aparține tot lui Pessoa. Cartea a fost publicată la Lisabona de Oficinas Graficas da Empresa do Anuario Comercial și are în interior chipul autorului desenat de José  Malhoa cu numele scris în alfabet ebraic (idiș).

„Eliezer e un evreu rus, un rătăcitor oprit temporar, idealist și romantic cum sunt toți evreii, atunci când nu sunt opusul”, scrie Pessoa în prefața volumului. Eliezer s-a născut în 1888 (anul în care s-a născut Pessoa) în orașul Bachmut (Artemivsk, Ucraina) și la vârsta de 15 ani s-a suit clandestin pe un vas în portul Odessa fără să știe măcar destinația navei. Așa, a ajuns în Brazilia, iar în 1917 vizitează Portugalia și decide să rămână în Lisabona. Cu o barbă de Rasputin, cu părul vâlvoi, încălțat tot timpul în sandale, era o apariție stranie în oraș. A ajuns să interpreteze și câteva roluri secundare în filme portugheze, dar fiind vegetarian, ca să supraviețuiască, a început să țină prelegeri despre  alimentația naturală și despre o viață cât mai aproape de primitivism. Mai târziu începe să se ocupe de comerțul cu antichități și astfel ajunge să-l cunoscă pe Pessoa. Acest personaj bizar n-a știut să vorbească decât limba rusă, iar Pessoa mergea la magazinul lui și-i traducea în portugheză tot ceea ce scria el în rusește. O serie de indicii din „Suflet rătăcitor” dovedește fără niciun dubiu că este vorba de un alt heteronim pessoan: referințe la preferințele muzicale ale lui Eliezer – care erau ale lui Pessoa - faptul că folosea majuscule la jumătatea textelor când scria anumite cuvinte, trimiteri la unele poezii și citarea unor versuri. „Suflet rătăcitor” poate o aluzie vagă a „sufletelor moarte” ale lui Gogol, este o nouă ipostază în care se surprinde Fernando Pessoa. Multe dintre negațiile la adresa personalității lui Eliezer par a fi ascunse cu dibăcie în text tocmai cu scopul de-a fi descoperite: „Niciun evreu, oricât de mare poet ar fi, nu ar fi capabil să pună în scriere... mișcarea profund logică a odei grecești; ori să scrie ca Eschil”. Ba bine că nu! Poetul cu sânge sefard a trecut cameleonic  și cu genialitate prin toate speciile liricii, sub măștile celor 127 de heteronimi pe care i-a creat, printre care și rusul-evreu Eliezer Kamenezky.

Un alt text la fel de misterios precum „Suflet rătăcitor” a fost ghidul Lisabonei scris de Pessoa în engleză, „What the Tourist should see”, dactilografiat  în 1925 și publicat abia în 2006, la 71 de ani distanță de anul morții poetului. Fără să aibă vreo valoare literară, ghidul este doar o schiță pe care poetul ar fi dorit s-o utilizeze în textele lui patriotice.

Fernando Pessoa a avut multe proiecte în ceea ce privește publicarea operei sale, dar prea puține s-au materializat. A trimis chiar unul dintre manuscrise („The mad Fiddler”) spre publicare la Londra, la Editura Constable &Co care i-a răspuns pe 6 iunie 1917 că nu au nicio posibilitate să i le publice și, astfel, manuscrisul a rămas alături de celelalte de 27 453 texte în cufărul în care au fost găsite. Iată una dintre poezii:

„Îngerii au venit și au căutat-o

Și au aflat-o stând lângă mine,

Aici unde tot ei o aduseseră pe aripile

Cu care au sosit atunci și mi-au luat-o

Își lăsase căminul, ziua luminoasă de Domnul dată

Și venise să locuiască împreună cu mine.

 

Ea mă iubea întrucât iubirea

Iubește doar imperfectele lucruri

De sus din cer au sosit atunci îngerii

Și mi-au luat-o s-o ducă foarte departe.

Au luat-o pentru totdeauna au transportat-o

Între luminoasele lor aripe.

 

E drept că era oarecum sora lor

Și la fel apropiată de Dumnezeu ca ei

Dar ea pe mine mă iubea totuși

Întrucât nu avea nicio soră inima mea.

Ei au luat-o pe sus și au dus-o departe.

Iar asta e tot ce s-a întâmplat.”

(Fernando Pessoa, „Nimic”)

 

 

Bibliografie:

Fernando Pessoa, „Opera poetică”, Humanitas Fiction, București, 2011, 2012

Fernando Pessoa, „Cartea neliniștirii”, Humanitas Fiction, București, 2009, 2010, 2011

José Paulo Cavalcanti Filho, „Fernando Pessoa (o cvasi autobiografie)”, Editura Eikon, București, 2015

Fernando Pessoa, „Ultimatum și alte manifeste”, Humanitas Fiction, București, 2012

 

 

 

AUTOR: Maria Sava