Mă întâlnesc zilele trecute cu o bună prietenă și începem a ne povesti una, alta, din pățaniile care ne mai făcură umbră la vremurile astea atât de fierbinți. Printre altele, mă plâng și eu că orice-aș face nu prea reușesc să fiu ”diplomată” cu ceilalți și nu-mi trebuie prea mult să spun ce gândesc. Baiul mare este  că după aceea regret că  n-am ținut limba în spatele dinților. Prietena mea mă privește zâmbind pe sub gene și îmi spune drept încurajare:

-Povestea ta îmi amintește de ”mătușa Mărie di la Humor”, Dumnezeu s-o odihnească!, numai că ea nu avea niciodată păreri de rău când spunea câte ceva cuiva. A fost felcer de animale și a colindat dealurile Bucovinei până când a început  să-și piardă vederea și a trebuit să se pensioneze pe caz de boală. Așa a ajuns ea la ușa unui renumit oftalmolog din Câmpulung. Coadă mare la ușă, dar mătușa s-a așezat într-un colț și a început să privească și să asculte medicul   care tot ieșea din cabinet și își invita pacienții cu câte un ”hai, mamaie!” sau ”hai, tataie!”, după caz. A stat mătușa cuminte până i-a venit rândul și  a fost invitată tot cu un ”hai, mamaie!”. S-a supus la întreaga consultație, iar după ce s-a văzut cu toate hârtiile în mână, a ținut să-i mulțumească medicului. ”Da, am șeva pi suflet, domnule doctor, și trebuie să vă spun: l-ați văzut pi domnul cu dioptrii mari care a intrat înaintea me? O fost  mari colonel la grănișeri în tinerețe și tătă lumea îl respecta. Oare nu merita să-i spuneți  și dumneavoastră ”poftiți, domnule!”, nu ”tataie”? Apoi... doamna cu bluză crem. O fost învățătoarea me, a copiilor mei  ș-a nepoților... Nu-i așa că merita să-i spuneți ”poftiți, doamnă!”, nu ”mamaie”?” Și a mai spus ea despre câțiva pacienți după care i-a zis medicului  (care o privea cu ochii cât cepele)  cu vădită mândrie: ”și eu am fost oarece  la viața me!...”

După ce s-a pensionat pe caz de boală mătușa Mărie și-a găsit de lucru cu alți pensionari la fel de activi ca și ea – închiriau câte un autocar și se duceau după marfă peste Prut, pe la turci...cum erau vremurile atunci. Pe un astfel de drum lung, seara,  le iese în cale un grup de tineri care venea de la o petrecere.  Au făcut semne șoferului să-i ia și pe ei și  pentru că erau câteva locuri libere și toți s-au gândit că puteau fi nepoții lor, nici n-au stat pe gînduri și au fost de acord să oprească și să-i ia în autocar. Tinerii, aflați într-o  mare stare de veselie, când au dat cu ochii de ceilalți călători,  s-au pornit a râde și a glumi pe seama vârstei lor. Mătușa Mărie a răbdat cât a răbdat, apoi, le –a zis celor din preajmă: ”Voi să-mi ațineți spatele, că de față am eu grijă. Mă duc să le zic vreo două neisprăviților.” S-a dus în dreptul scaunelor celor tineri și i-a luat cu ușurelu: ”Sunteți tare tineri și frumoși! Nu-i  așa că vă bucurați că v-am primit în autocarul nostru? E închiriat de noi, deci, este al nostru. Dar... mari nacaz aveți voi, nu-i așa? Nu vă plac bătrânii și bătrânețea! Eu vă înțeleg și pot să vă dau un sfat: iaca, agiungeți acasă, ceva mai încolo îi pădure cât vezi cu ochii. Găsiți  și voi câte un copac și vă spânzurați! Așa  o să muriți în floarea vârstei, nu mai îmbătrâniți și nu și-or mai bate joc de voi niscai proști.” Le-a înghețat zâmbetul pe buze călătorilor de ocazie și până au coborât, o vorbă n-au mai scos.

Și cum ți-am spus, continuă prietena mea, mătușa Mărie (am voie s-o numesc așa că era soră cu tata,)  avea un obicei: la sărbători ieșea prin târg să se plimbe împreună  cu o prietenă. Nu se plimbau ele cât își plimbau hainele cu care se înnoiau  să crape rânza-n megieșe. Într-o sâmbătă dinaintea unei mari sărbători, o sună aceea să iasă a doua zi la plimbare: își luase o bluză nouă din dantelă și trebuia neapărat s-o poarte prin târg. Oricât s-a frăsuit mătușa, n-a găsit nicio soluție să se înnoiască și ea cu ceva, toate prăvăliile fiind închise la ora aceea.  Au apucat-o durerile de cap de la atâta supărare și s-a legat cu o basma pe sub fălci, privirea i-a devenit aprigă și toată lumea din casă  se ferea din calea ei să n-o supere. Dar,   când e să dea beleaua peste om, vorba lui Creangă, ori fuge, ori stă pe loc, îl ajunge din urmă. Taman atunci, unul de la firma distribuitoare de curent electric intră în curtea lor unde se afla plantat un stâlp de electricitate. Și, pentru că avea nevoie de oarece, fără să știe că pune talpa pe coada șarpelui, muncitorul strigă la mătușa Mărie de aude tot cartierul: ”mătușă, dă-mi un ciocan dacă ai!” Scoțând flăcări pe nas, mătușa pune mâna pe ciocan și zvrr! către nătărău, aproape să-l altoiască: ”ce strigi așa la mine măi prostane? Am păzit oile cu tac-tu pe dealuri? Îs sora lui sau a mumă-ti să-mi spui tu, mie, ”mătușă”?” A fugit ăla de nu i-a mai trebuit nimic. Așa era ”mătușa Mărie di la Humor”, cum îi spuneam noi, nepoții: zicea scurt ce avea de zis, în față, apoi, întorcea spatele și își vedea de ale ei, mulțumită ”că nu și-a încarcat sufletul cu pacati”.