MOARTEA LUI SOCRATE

MOARTEA LUI SOCRATE

 

 

„Când lebedele simt că au să moară, cântă mai des și mai puternic decât au cântat vreodată. Numai că oamenii aruncă asupra lebedelor urâta bănuială că acest ultim cânt al lor este unul de jale,  fără să se gândească la faptul că nu este pasăre care să cânte când suferă de foame sau de frig sau de altceva. Lebedele, păsările lui Apollo, au darul prevestirii și știind bine dinainte fericirile din lumea lui Hades, cântă în ziua morții cu o bucurile mai mare decât orice bucurie în viață. Cât despre mine, eu mă cred închinat aceluiași zeu ca și lebedele și slujindu-l deopotrivă cu ele și, prin harul lui, nu mai prevestitor decât aceste păsări și nu mai trist, la despărțirea de viață, decât ele”, spune Socrate în dialogul lui Platon, „Phaidon”, înainte să fie ucis. 

Socrate fusese, într-adevăr, o lebădă, un prevestitor, chiar dacă felul lui de-a fi nu părea să fie al unei sybile. Pentru faptul că umbla pe străzile Atenei însoțit de elita tineretului atenian îndemnându-i pe tineri să gândească cu mintea lor, să se îndoiască de orice - chiar și de spusele autorităților - și să nu se lase duși de nas de cei care se credeau aristocrația cetății, devenise un pericol. Tocmai pe aceștia, pe cei mai respectați politicieni, intelectuali, artiști, pe ei avea Socrate marea plăcere să-i pună în încurcătură în fața discipolilor săi. Prefăcându-se neștiutor, făcea din toți infatuații parveniți victime sigure ale lipsei de măsură și de logică, în tot ceea ce susțineau și apareau ceea ce erau cu adevărat. Și iată că până la urmă fruntașii Atenei s-au săturat de lipsa de respect a lui Socrate și l-au acuzat pentru  „coruperea tineretului cetății”, precum și pentru „lipsa de respect față de zei”. Sigur că aceste acuzații erau niște exagerări ticăloase și, probabil, că acuzatorii se așteptau ca Socrate să fugă din Atena și să nu le mai stea în cale. Chiar dacă discipolii lui i-au aranjat evadarea, Socrate a refuzat și pe bună dreptate: era un mare gânditor, un filozof, un intelectual care susținea o cauză și nu un criminal de rând care merita să fie pedepsit. Nedreptatea era flagrantă așa cum va fi veacuri la rând pentru toți cei care s-au angajat în lupta de idei și n-au mers cu turma, nu s-au supus dictaturilor și au susținut cu tărie dreptul la libertatea de-a avea o altă opinie.

A fost  acuzarea și moartea lui Socrate o acțiune politică, un act al puterii democratice ateniene îndreptat împotriva unui adversar care avea și o mulțime de discipoli? Se pare că da, lucru pe care-l susține și Nicolae Steinhardt într-unul din eseurile lui critice despre cartea jurnalistului american I.F. Stone, „Procesul lui Socrate”. Istoricul american, intrigat de toată literatura scrisă pe seama morții lui Socrate, a învățat greaca veche la senectute (avea 80 de ani!) și a citit toate referințele legate de procesul filozofului, în original. În principal, a studiat dialogurile lui Platon, dar și „Apologia lui Socrate” a lui Xenofon. În volumul care a văzut lumina tiparului în 1988, I.F.Stone trage concluzia că Socrate a fost condamnat la moarte după ce Atena trecuse în 404 î.e.n prin preluarea puterii de către „cei treizeci”, iar în 411 î.e.n.  de către „cei patru sute”. Oligarhia „celor treizeci” fusese condusă de Critias, discipol al lui Socrate, iar Charmides și Alcibiade, alți discipoli ai lui, făceau parte din clanul celor ce disprețuiau ideologia populară. Pentru Socrate și discipolii săi, adepți ai unei oligarhii aristocratice, „polisul” și „cetățenii” erau simple eufemisme cu care era denumită o „ciurdă”, „o gloată de nepricepuți” pusă la conducerea treburilor publice. „Drept care și învinuirea de „corupere a tineretului” unde substantivul la nominativ nu se referă la un delict de moravuri, ci la orientarea politică, la denigrarea organizației statale, la propovăduirea disprețului pentru legile cetății.”(N. Steinhardt)

Acuzația care i se aduce lui Socrate  devine ridicolă în însăși esența ei: un stat democratic îl acuză ( cu 280 voturi pentru, din 500) și îl condamnă la moarte (cu 360 de voturi pentru din 500) pe cetățeanul care își exercitase tocmai acest drept al libertății de opinie. Cu siguranță, au sperat că „inculpatul” va evada și că sentința nu va fi pusă în aplicare. Dar ți-ai găsit! Socrate a rămas Socrate până la capăt - ironic, detașat, pus pe glume și a recomandat tribunalului să-i dea o amendă modică, anume să-i înfurie mai tare. „Socrate a fost dintr-aceia care, când absurdul istoriei se încrâncenează asupră-le, preferă să se retragă, să părăsească scena.(...) pentru că Socrate a fost dascălul unui tineret elitist, sofisticat și prin urmare potrivnic declarat al partidului popular din Atena.” (N. Steinhardt) 

Istoricul I.F. Stone demontează întreg procesul folosind sursele originale,  demascând dedesubturile și scoțând în evidență faptul că moartea lui Socrate a fost o crimă a Puterii împotriva propriului cetățean. „...niciodată, oricare ar fi împrejurările, motivările, dedesubturile, condamnarea unui om numai pentru că într-un anume fel, propriu lui, și-a exprimat opiniile fără înconjur nu-și poate găsi justificarea. Ea rămâne odioasă și profund respingătoare (de ne sunt ori nu ne sunt simpatice respectivele opinii). E, aceasta, o lege irefragabilă a omenirii.” (N. Steinhardt)

Socrate a fost și rămâne un model de curaj prin sfidarea vremelniciei unei guvernări și a reprezentanților ei. „Ceea ce nu au înțeles (oare?) acuzatorii și judecătorii lui este că semenul nostru are dreptul să fie altfel decât noi; neidentitatea de păreri, gusturi și obiceiuri și moduri de a raționa nu constituie un temei pentru o sentință capitală. Și acei care nu-s ca noi au dreptul la viață. Aceasta-i lecția procesului intentat lui Socrate. Ea mai poate fi formulată și în acest chip: oamenii au dreptul la diversitate. Dacă ne arogăm dreptul de a ucide, cu sau fără forme legale, pe cei a căror vină este că au altă perspectivă și viziune a vieții decât noi, s-a zis cu civilizația. Și cu organizația socială care tolerează asemenea soluții a diferendelor de concepție. Cheronea (338î.e.n) este consecința directă a sentinței dată cu șaizeci de ani înainte.” (N. Steinhardt)

 Când Hermogene, fiul lui Hiponic, îi cere lui Socrate să-și pregătească apărarea și să nu cedeze în fața acuzațiilor ce i se aduc, Socrate îi spune că toată viața și-a pregătit această apărare prin însuși felul lui de-a fi, prin faptul că de la o zi la alta a devenit tot mai bun. Martori ai devenirii lui, ai ceea ce era el în realitate, erau numeroșii discipoli și prieteni. „Dacă mor pe nedrept, spune Socrate, o să fie o rușine pentru cei care mă vor fi dat morții pe nedrept; căci  dacă nedreptatea este o rușine, de ce n-ar fi o rușine și fapta nedreaptă? Ce sunt eu vinovat că alții n-au putut să-și deschidă ochii în fața dreptății, și să se poarte drept față de mine? Văd că străbunii noștri au lăsat urmașilor o faimă deosebită după cum au fost pricinuitorii sau jertfele nedreptății; mai știu că dacă mor azi, amintirea despre mine va rămâne în sufletul oamenilor, care vor gândi despre mine altfel decât cei care mă trimit azi la moarte; întotdeauna îmi vor da mărturie că n-am făcut niciodată rău nimănui, că nu numai n-am dus pe calea pierzării pe cei care trăiau alături de mine, ci m-am silit întodeauna să-i fac mai buni.”  (Xenofon, „Apologia lui Socrate”)

Xenofon  încheie portretul marelui mucenic atenian invitându-i pe cei care îndrăznesc să pună la îndoială faptele și geniul acestui mare gânditor să-i găsească egalul: „Dacă crede cineva că n-am dreptate, să puie alături caracterul altora de al lui Socrate și atunci să-l judece.” Peste ani, omenirea va cunoaște o altă crimă la fel de nedreaptă, de infamă și de cutremurătoare, dar nu cu nedureroasa cucută, ci prin batjocoritoarea răstignire. Ce-i apropie pe cei doi? Seninătatea și noblețea cu care și-au primit moartea. Ce-i desparte? Dacă Socrate a murit înconjurat de prieteni, iubit până la capăt, privit cu evlavie de discipolii săi, Iisus a murit hulit, batjocorit, trădat, părăsit de toți, strigând: „Eli Eli, Lama Sabachthani!”

 

 

Autor: Maria Sava

Cenaclu Literar: