EMIGRANTUL
Într-una din zile, hoinărind pe străzile curate și liniștite ale micuțului oraș canadian în care ajunsesem, mi-a atras atenția un pictor care își așezase șevaletul la capătul străduței, în apropierea Oceanului. Era înalt, bine făcut, cu barbă și cu plete aproape albe ce fluturau la adierea brizei ce venea dinspre ocean. Avea un halat ponosit plin de toate culorile din lume și niște bocanci ghintuiți care mi-au atras atenția. Am intrat în vorbă cu el și, spre surprinderea mea, am aflat că era român dintr-un orășel din apropiere de Dunăre. Am fost intrigat să aflu cum de ajunsese tocmai acolo. Și mai mult m-a mirat faptul că, între timp, a vândut turiștilor câteva tablouașe cu peisaje din natură. S-a arătat bucuros de atenția pe care i-am dat-o și am început să conversăm ca doi vechi prieteni.
-Păi ce să-ți povestesc despre mine?, m-a întrebat el c-o licărire de voioșie în priviri. Când eram tânăr, mi-am dorit să ajung muzician sau pictor... Muzician n-am ajuns, dar pictor am fost şi sunt, am pictat ori de câte ori am avut culori, pensule şi hârtie. Şi am studiat la Politehnică, nu la vreun Institut de Artă. Nu- mi plăcea să fiu inginer, dar din ceva trebuia să trăiesc, nu? Am fost un inginer bun, cred eu, că nu-mi place să fiu loază și mi-am făcut meseria cu pasiune, dar am părăsit-o cât de curând mi-am putut permite... Vezi, asta nu înţeleg eu. Cei mai mulţi muncesc fără pic de pasiune. Majoritatea nici nu ştie ce-ar putea să facă. Întrebat, un tânăr de azi ar răspunde că ar fi fericit să nu facă nimic. Să petreacă și să-și trăiască viaţa. Apoi, sunt cei pentru care cel mai important obiectiv și, de fapt, singurul, sunt banii. Cu cât mai mulţi bani, cu atât mai bine. Nici nu mai contează ce fac pentru a-i primi. Uneori, nici nu contează dacă fac ceva pentru a-i primi. Alții, în schimb, ar face orice pentru bani. Oameni şi oameni...
Sunt și mulți care își doresc o carieră. Mai mult decât salariul pentru ei important este potenţialul unei cariere. Chiar dacă ani de zile îi cară servieta șefului... Odată şi-odată, altul i-o va căra pe a lui. Poate să ajungă faimos și, vremelnic, poate ocupa o poziție însemnată într-o companie. Am cunoscut în țară un astfel de individ și l-am întrebat odată:
- Bre, eşti om serios, bun specialist, ce-ţi trebuie să aduni scamele de pe hainele șefilor? Știi ce mi-a răspuns?
- Aşa e lumea făcută. Trebuie să dai din coate dacă vrei mai mult...
- Şi tu vrei..., am zis eu.
-Da! Oh, da! vreau să fiu șef! Să am subalterni pe care să-i văd mişcându-se la ordinele mele ca puşi pe sârmă! Mentalitate de șef, îmi spune pictorul cu un zâmbet șugubăț în colțul gurii.
-Dar nu despre el e vorba, ci despre mine. Vorbeam despre meserie şi despre vocaţie. Este foarte important să-ţi descoperi de tânăr aptitudinile, pasiunile și să vrei să faci din ele meseria ta: să vrei să fii medic pentru că iubeşti oamenii şi i-ai vrea pe toţi sănătoşi; să devii preot din dragoste de Creator şi de oameni, să ai harul de a fi păstor de oameni; să fii profesor pentru că iubeşti copiii şi vrei să recunoşti după o viaţă de educator că ai contribuit și tu cu ceva la evoluția lor. Sigur, vorbe mari, dar asta înseamnă să ai vocaţie.
În țară fiind, mă trezesc într-o zi că-mi dispăruse motivaţia de a mai merge la muncă. Banii nu mă atraseseră prea mult niciodată, cariera, nici atât. Ceva nu-mi mai dădea pace, un gol, o lipsă începuse să mă roadă pe dinăuntru. Voiam mai mult timp să mă ocup de pictură, de muzică. Nu-mi mai ajungeau orele de după serviciu, iar ceea ce făceam în weekend era cel mult amatorism. Vedeam că nu pot evolua, dar îmi simţeam potenţialul. Până într-o zi când n-am mai putut rezista!
Și am decis ”să fug” din țară. Atunci, aşa se spunea: ”să fugi”. Nimeni nu pleca din România. Ba nu, erau unii care plecau, dar nu ştiu la ce compromisuri s-au pretat ca să plece. Eu nu eram pregătit de compromisuri – e drept, nici nu mi-a cerut nimeni să le fac. Aşa că... ”am fugit”.
M-a însoțit un prieten. Am făcut planurile împreună. Norocul nostru a fost că am dat, mai mult întâmplător peste altul şi ăla voia să fugă. Era mai bine pregătit decât noi, cumpărase de la „ghizi” informaţii. Nici el nu avusese curaj să se lase pe mâna acestora, deseori lucrau împreună cu grănicerii... Ştiam că trebuie să trecem Dunărea, dar depindea pe unde. Am luat-o pe ocolite și, probabil, de aceea am reuşit. Am mers vreo trei nopţi prin munţi şi păduri, dormind ziua pe unde apucam. Aveam nişte pânze de camuflaj străine, ne costaseră o avere!
Cînd am ajuns în Zonă, am luat-o târâş. O noaptea întreagă şi Dunărea nu se mai ivea. Am ajuns la un gard de sârmă. Am reuşit să ne târâm pe sub el săpând o gaură. Unul deschidea drumul și ceilalţi acopereau urmele. Fâşia era afânată, arată şi greblată, s-ar fi văzut urmele... Am avut noroc, încă lucea un capăt de lună şi am putut vedea ce faceam. Şi n-au trecut nici grănicerii. Dincolo, alt gard! Am continuat să ne târâm, deşi N (nu i-am ştiut niciodată numele adevărat şi e mai bine aşa!) zicea că o putem lua la picior sănu mai pierdemvremea. Mie, însă, îmi era frică de grănicerii sârbi. Nu o dată au dat înapoi fugari...
Şi s-a luminat de ziuă!
Aia a fost cea mai cumplită zi pentru mine. Am săpat o groapă şi ne-am pitit în ea ascunşi sub camuflaj. Au trecut şi grănicerii cu câinii. N-au observat nici locul pe unde trecusem fâşia. Am stat toată ziua, am mâncat pătrățele de glucoză şi am băut apă din ploscă. Ştiam că dacă ne simt, ne pot împuşca. Seara, am plecat mai departe tot pe coate şi genunchi. Am dat din nou de-un gard, de fâşie şi de alt gard.
Apoi, Dunărea! I-am simţit mai curând umezeala şi răsuflarea adâncă, abia pe urmă clipocitul... Când şi când, lumina reflectoarelor ştergea suprafaţa unduită a fluviului. Ne-am umflat colacii, am pus pe ei hainele, şi am luat între picioare tuburi cu oxigen. Am deschis robinetul şi am lăsat curentul jetului să ne mâne spre malul opus. Am ajuns eu şi prietenul meu, Cristian. N s-a pierdut, n-a mai ajuns. Nu ştiu dacă s-a înecat, dacă i s-a făcut frică şi s-a întors sau dacă l-au ucis grănicerii. La un moment dat, s-au aprins multe reflectoare, au tras rachete, au început să mişune bărci, dar nu s-a tras. Noi ajunsesem deja pe malul sârbesc.
Acolo am stat ascunşi aşteptând să vedem dacă vine și N. N-a venit și într-un târziu, am pornit spre interior. Nu am dat de fâşie, nici de gard de sârmă. Când s-a luminat, ne-am ascuns iarăşi într-o groapă şi am aşteptat să treacă ziua. Era a cincea. A venit a şasea noapte și am plecat mai departe. După trei ore de târâş, ne-am ridicat în picioare. Am mai mers, tot noaptea, ocolind satele şi oraşele până am ajuns la italieni. Abia aici ne-am predat.
Ne-au dus la Roma unde era un lagăr mai mare. Italienii nu s-au purtat rău cu noi. Am dat ceva declaraţii, apoi, ne-au lăsat în pace. Nici nu eram mulţi. Unii, ca mine, ne-am căutat de lucru. Alţii trăiau din furtişaguri, cerşit, înşelat oamenii. Acolo am văzut pentru prima dată Biluţa şi Alba-Neagra... Prietenul, Cristian, s-a apucat şi el, curînd, de „produs”, de făcut ”combinații”. Era mai simplu și ieșeau mai mulţi bani. Seara jucau barbut unde se câştigau şi se pierdeau mii de dolari – totul se socotea în dolari!
Nici nu ştiu ce aveau de gând, unii erau acolo de ani de zile. Nu erau toţi ţigani. De fapt, de mirare cât de puţini ţigani erau în lagăr. Erau români, foşti puşcăriaşi. Ei zicea că făcuseră puşcărie politică. Poate unii, dar nu prea discutau politică şi, în general, nu le păsa de comunişti, de Ceauşescu... Aminteau de ei numai când vorbeau cu autorităţile italiene sau de la UNHCR.
Eu mă hotărâsem să plec în Canada. Cei mai mulţi vroiau America, unii ar fi vrut Suedia şi chiar şi Australia. Cristian zicea ceva de America. Ar fi vrut în Elveţia, dar ştia că nu se poate... Oricum, nu se grăbea cu plecatul, nici cerere nu făcuse. Mie mi s-a răspuns după zece luni: mi se aprobase plecarea. Între timp, muncisem, adunasem câteva mii de dolari. Mi-am plătit taxele, biletul de avion și restul, în hârtii de-o sută i-am ascuns. Ştiam anumite chestii din Papillon...filmul... În noaptea dinaintea plecării, au sărit golanii pe mine. Mi-au cerut banii. Doar Cristian știuse de planurile mele Doar lui îi spusesem. A fost ultima dată când am încredinţat informaţii de viaţă şi de moarte unui prieten. Nici nu l-am mai văzut vreodată. Am auzit că a ajuns în America, dar a fost deportat după ce a făcut puşcărie. Ucisese pe cineva. Probabil, tot un „prieten”...
Am intrat în Canada cu exact şaptesprezece dolari şi optzeci şi doi de cenţi în buzunar. N-o să uit niciodată această sumă. E drept, dolari americani. Ajunsesem la aeroport cu un rucsăcel în care aveam doar câteva boarfe – noroc că venise primăvara că nu aveam haine de iarnă decît cele de pe mine şi cu un mic tablou pe care îl pictasem în lagăr. Nu vroiam să cerşesc, l-am oferit la vânzare. Cineva, până la urmă, mi-a dat douăzeci de dolari pe el. Mi-am luat ţigări şi un covrig.
Am stat în Canada aproape patru ani. Mi-am luat cetăţenia şi mi-am echivalat studiile urmând nişte cursuri şi dând examene. Am avut noroc, fără să ştiu. Canada avea un program de integrare a imigranţilor mult mai abordabil decît cel din State: asigurări sociale, costuri scăzute la universităţi, cursuri... Iar după trei ani, puteai să depui actele pentru cetăţenie. În schimb, piaţa muncii era mult mai slabă: mulţi şomeri, salarii mici... Pentru cineva sosit cu gânduri de căpătuială rapidă, exista o singură cale: o viaţă la marginea societăţii. Asta şi făceau cei mai mulţi români, mai ales, că mai toţi aveau „şcoala” lagărelor italiene: furturi de prin magazine, jafuri, furturi din buzunare, puţine droguri uşoare... În general, găinării. Acolo am avut o revelație: se pare că găinăreala este una din trăsăturile de caracter specifice românilor și nu că nu îndrăznim să avem planuri de anvergură...
Am avut tot felul de joburi. Se zice că şi Mark Twain a avut o groază de meserii, vreo cincizeci. Eu am avut mai puține. Să încerc să mi le amintesc: benzinar, spălător de maşini, instalator de sisteme de aer condiționat, tinichigiu, anticar, comis voiajor de cărţi, idem de aspiratoare, transportator de marfă, „femeie de serviciu” la o clădire cu birouri, aranjor de marfă într-o alimentară, vopsitor de garduri, zugrav, spălător de geamuri, tăietor de iarbă, grădinar, îngrijitor de piscină, bucătar şi şef bucătar, liftier, administrator de bloc, desenator tehnic, estimator, inginer electric... Am fost şi şofer când împărţeam ziare şi, mai târziu, când am dus pâine la magazine și îngrijitor la un teren de golf. Iar dacă socotesc că în ultimii ani de muncă de inginer – asta era deja în America – am făcut mai mult sisteme de iluminat, pot să spun că am practicat vreo douăzeci și cinci de meserii!
Jumătate din câte a avut Mark Twain!
Din fiecare am învăţat câte ceva. De la colegi, de la clienţi... Trebuie să recunosc, nu mi-a plăcut niciodată munca fizică. Am preferat să schimb joburile mai des și să ucenicesc pentru fiecare. Cel mai mult am stat ca administrator de bloc până mi-am echivalat studiile. Acolo, am folosit lucruri învăţate anterior pentru că trebuia să fac şi mici lucrări de reparaţie- dulgherie, lăcătuşerie, instalaţii, pus parchet, linoleum, faianţă, gresie, instalat mobilier de bucătărie...
Pe astea nu le-am mai socotit pentru că, oricum, n-am vrut să dobor vreun record. Plăcere am găsit doar în activităţile pe care le făceam sporadic, când aveam mai mult timp liber și mă ocupam de pictură, de scris şi citeam.
Până la urmă, nu le puteam avea pe toate: ori câştigam bani și–mi făceam o carieră, ori mă dedicam artei de care eram pasionat. Și într-o zi, am zis: That’s enough! Basta! E vremea să fac şi ceea ce doresc până nu e prea târziu. Altfel voi rămâne tot restul vieţii cu regretul că nu am îndrăznit. Și acum, iată-mă-s, am ajuns cunoscut în acest mic orășel canadian și picturile mele se vând destul de bine. Din când în când mai și scriu. Țin un jurnal, mai mult un fel de ghid despre pictura în acrilic. Ce vreau să spun la final? În viață e bine să-ți urmezi visul și să accepți, să-ți asumi orice sacrificiu îți cere. Am avut și noroc: fără job, dacă nu vindeam tablouri atât cât să-mi plătesc chiria și să am ce mânca- modest, nu cine știe ce festinuri - acum eram pe străzi, homeless. Viața e dură, nu te iartă!
Comentarii