O LECȚIE DE VIAȚĂ
Zilele trecute, ascultând un disc cu muzică clasică mi-am amintit de începutul vieții mele de dascăl la țară și de cel care mi-a fost Maestru în ale vieții: ”Ciocârlan”. De ce l-am botezat eu ”Ciocârlan”, când pe el îl chema Andrei? Pentru că avea, nu avea ce face, cânta. Dom’le, n- am mai auzit aşa ceva! Ca un rapsod... așa am gândit eu, la început, dar nu era chiar așa.
Cânta ”Ciocârlan” mai din toate cele - pe ce punea mâna, îl făcea să cânte: din pieptene, din frunză, din solz de peşte, din pană... da, da, din pană! Odată, s-a apucat să facă o vioară pentru un copil din sat. I-a făcut şi arcuş, i-a pus şi strune... Apoi, i-a dat ”vioara” copilului şi l-a învăţat să cânte. I-a promis că dacă ajunge să înveţe să cânte un cîntec pe care el să-l recunoască, îi va cumpăra o vioară adevărată de la târg. Şi i-a cumpărat-o, dom’le, că avea copilul ureche muzicală! A intrat la liceul de muzică din oraş și acum e la Conservator. Aşa era ”Ciocîrlan”!
Cunoştea omul din priviri de parcă avea inima lui în palmă...
De ce vorbesc de el la trecut? Păi, nu l-am mai văzut de multă vreme. Poate s-o fi întors acolo, în America, unde își trăise anii tinereții... Dar eu nu cred. Poate s-o fi dus în alte locuri să le facă şi acelor oameni bine. N-aș putea să spun... Mult bine a mai făcut aici, în satul ăsta prăpădit, după ce s-a întors din America. Nu, nu singur, cu noi, dar fără el poate nu am fi făcut nimic. Da, a stat câţiva ani pe aici și eu atunci l-am cunoscut. Am auzit că venise cu ceva vreme înainte de a veni eu – ştie mai bine Aron, primarul, că au fost buni prieteni. De fapt, cine nu a fost prieten cu ”Ciocîrlan”? Doar lichelele...
Eu am venit în sat într-o toamnă. Era încă luna august și plouase mai toată săptămâna în orașul în care locuiam. Terminasem facultatea și aveam o diplomă de licență în buzunar: profesor de istorie-geografie! Vai de mama ei de licenţă! Că pe la şcoală nu prea dădusem în ultimii doi ani. Deh! Avusesem și eu o iubită de care- mi plăcea... Las’ că mă şi prostise ea rău de tot. Examenele le-am trecut mai mult de milă, de silă, au mai împins şi ai mei câte ceva, am mai copiat şi eu... Ce făcusem, s-a văzut la examenul de titularizare: abia dacă am luat un cinci și câteva sutimi!
Însă când am văzut rezultatele, oricum, nu mi-a mai păsat. Eram supărat tare că-mi plecase iubita în Italia. Mi-a zis că ea nu stă cu un luzăr care nici nu ştie ce vrea de la viaţă. Avea dreptate în felul ei: nu prea ştiam ce vreau să fac cu viața mea, dar ştiam că nu aveam niciun chef să plec în Italia. Eu cu furatul nu mă ştiam, ai mei au fost oameni serioşi, profesori – vai de mama lor!
M-au crescut frumos, dar și de muncă... mă cam păziseră... Cum să merg, acum, în Italia, să car mortar cu roaba pe vreun șantier?! Gândul meu era altul: să ajung undeva într-un sat frumos şi curat și să fiu acolo profesor. Să le cânt copiilor din ghitară, să pictez cu ei, să facem un cerc de turism... chestii de astea. Ştiam că n-aș fi câștigat mare lucru, dar eu n-am iubit niciodată maşinile, ţoalele scumpe, luxul. Şi fătuca era şi ea profesoară de engleză – cred că ne-am fi descurcat amândoi, dar ea a vrut altceva: bani mulți, în primul rând.
Nici la repartiţia catedrelor nu mă trăgea inima să merg. Ce să caut pe-acolo cu nota mea? Dacă aş fi prins pe undeva, prin oraș, un post de suplinitor necalificat... nu prea ştiam ce să fac. Colegul meu de cameră din cămin m-a luat mai mult pe sus. Cine știe, mi-a zis el? Poate rămâne ceva și pentru noi. Noroc sau ghinion, n-a vrut nimeni Școala din Potoc, satul bunicilor lui. Cum, necum, ne-am trezit și eu, și Mircea că primim câte o catedră la Potoc - el la matematică, eu, la istorie și geografie. ”Mi-am petrecut acolo vacanțele când eram copil, îmi spusese Mircea înainte să semnăm hârtiile. Acum, nu m-aş mai duce nici picat cu ceară! De acolo nu se poate face naveta, trebuie să te muţi în sat. Poate găsim altceva, în toamnă... N-am găsit și, uite-așa, eu am venit, până la urmă, la Potoc.
Când am ajuns, ploua și acolo, de vreo trei săptămâni în șir, de-ți venea noroiul până aproape de glezne pe ulițele satului. M-am descălţat -deși era destul de rece afară- , mi-am legat adidaşii de gât şi am băgat şosetele în buzunarul de la hanorac. Până am ajuns în sat, patru kilometri de la stația finală de autobuz, eram ud până la piele.
În marginea satului, am văzut o colibă – casă nu-i puteam zice- și pe prispă stătea un bărbat cu picioarele încrucişate sub el și cânta dintr-un fluier mai gros. Eu am crezut că-i caval, deşi avea o tonalitate diferită. Nici muzica nu era ţărănească, mi se părea că o mai auzisem undeva–la radio sau pe Internet... Bărbatul nu mai era tînăr, purta plete din care se ițeau firele albe de păr și era destul de slăbuț. Avea iţari din stofă cafenie şi cămaşă albă, lungă, prinsă cu un chimir lat, din piele. Pe cap avea o pălărie de aceea cu boruri mari precum americanii, iar în picioare purta bocanci. Nu știu ce mi-a venit să-l întreb de ce nu poartă opinci. Şi-a luat fluierul de la buze şi mi-a zîmbit:
-Da, bună ziua. Cu opincile e mai greu prin noroi. Poftim la adăpost!
Am mormăit şi eu un „bună ziua” şi m-am prelins în singura cameră pe care o avea, am dat jos rucsacul, apoi hanoracul – erau ude. Cămaşa, mai puțin. M-am așezat pe patul uscat ce mirosea frumos a levănțică și a fân.
-Eşti rapsod?, l- am întrebat.
- Eu nu mă consider a fi. Îmi place să cânt și atâta tot.
- Ăsta ce e? Jazz?
- Seamănă a jazz?
-Nu seamănă a nimic. Eu sunt mai obișnuit cu folk-ul și cu rock-ul...
- Pe asta o ştii? Duse fluierul la gură şi îmi cântă câteva acorduri.
- Ştiu eu? Parcă am mai auzit-o.
- Aoleo! Voi ce ascultaţi? E Jethro Tull. Bouree.
- Ce înseamnă ”bure”?
- E un dans, o compoziţie a lui Bach, bătrânul.
- Şi ce cântai mai înainte, tot Bach? am întrebat eu puțin ironic.
- Nu, Haendel, mi-a răspuns el foarte serios.
A fost prima lecţie de muzică clasică din viața mea. Acum îmi place, cânt și eu, deseori, piese clasice la ghitară rece. Atunci l-am şi poreclit eu ”Ciocârlan”.
- N-am mai auzit pe nimeni cântând muzică clasică la fluier, i-am zis eu zâmbind.
- Nici nu e fluier, a râs el, fără să se supere. E blockflute. Îi mai spune „recorder”. Asta e alto, are un sunet puţin mai grav. Eu l-am făcut. Aşa erau flautele pe vremea lui Bach.
- Şi ce cauţi aici? De ce nu eşti şi tu ca oamenii, într-o casă mai acătării?
-Dar asta ce-i? De fapt, e mai mult un loc de refugiu atunci când vreau să fiu singur. Te aşteptam. Mi-a zis Oană (unchiul lui Mircea) că vii.
-De unde a ştiut că vin? Până azi dimineaţa, când mi-am pregătit rucsacul, nu ştiam nici eu!
-Ei, o să vezi, Oană ştie mai multe lucruri decât bănuieşte lumea.
-Chiar şi pe drum, era de vreo trei ori să mă întorc... Dacă nu ploua aşa. Eram ud, mi-era frig, mi-era foame...
-Păi, vezi de ce am stat eu pe prispa colibei ăsteia să te aştept? Mi-a zis Oană: vezi, bă, că vine pruncul ăla, noul profesor, şi i-o fi frig şi foame. M-aş duce să-l aștept la autobuz, dar am oarece treabă de terminat. Am luat eu ceva de- ale gurii, haine uscate şi am venit aici, la intrarea în sat, să te aştept. Nu aveai alt drum pe unde să treci. Dincolo de Custură, drumul e şi mai rău, dacă poţi crede aşa ceva...
-Şi atunci cum ajungem în sat?
-Te duc eu pe-o cărare prin pădure și ieşim drept în curte la Oană.
Mi-a dat o cămaşă uscată şi o haină de postav gros. M-am încălzit şi m-a luat somnul ascultând darabana ploii pe acoperișul colibei. M-a lăsat să dorm. Când m-am trezit, era spre seară, începuse să se întunece. Ploaia nu se oprise, dar parcă era mai molcomă. ”Ciocîrlan” cânta încetişor din ”fluierul” lui. Poate voise să mă trezesc. Sau poate mă trezise foamea.
-Tot Haendel?, l-am întrebat
- Nu, ăsta-i Vivaldi. Hai, să mănânci!
Niciodată nu am mîncat ceva atît de bun: slănină albă, sărată şi doar puţin afumată, cu ceapă roşie, brînză de burduf afumată și cu pîine albă, vîrtoasă, de vatră. La urmă, un măr și gata cina.
-Era bun un păhăruţ de rachiu, dar n-am. Ţi-o da Oană, el are.
-Eşti localnic?, am întrebat.
-Într-un fel... sunt de pe-aici. Te-ai săturat? Când vei ajunge la Oană o să te pună și el la masă că așa e obiceiul pe la noi. Uneori, când vorbea, mai scăpa ”Ciocârlan” câte un regionalism, dar altfel, vorbea ca pe la oraş. Și când am ajuns să-l cunosc mai bine, l-am surprins folosind chiar cuvinte şi expresii englezeşti. Mi-a spus Oană că trăise mulţi ani prin America, dar lui ”Ciocîrlan” nu-i plăcea să dea amănunte.
- Deci, o să fii profesor. Să fie într-un ceas bun!
-Mulţumesc. Nu ştiu cum o să fie. N-am experienţă. Şi, apoi, nu cred că o să am o catedră întreagă. Am înţeles că e şcoală mică și sunt puţini copii.
- Aşa e. Nu mai sunt copii în sat. Au desfiinţat şcoala, e închisă acum. Doar că peste deal e Ursari, un sat de ţigani. Acolo, sunt mulţi copii. Cei mai mulţi dintre ei abandonează școala prin clasa a şasea, a şaptea... Fetele se mărită de pe la paişpe ani.
-În Ursari?, întreb eu mirat Mi s-a spus că în Potoc e catedra...
-Da, aşa e. Cei câţiva profesori – de fapt, mai mult învăţători, au doar liceul, unul are un institut pedagogic – locuiesc în sat, sunt localnici. Nu se poate face naveta, ai văzut. Nici în Ursari, de altfel, acolo e chiar mai greu. Profesorii n-au vrut să se mute în satul lor. Pînă la urmă, s-a ajuns la un compromis: s-a făcut şcoală în fostul sediu al Ocolului silvic, aflat între Ursari și Potoc. Profesorii merg acolo din Potoc, iar copiii vin din Ursari. E mai greu iarna, dar oamenii sunt învăţaţi cu greutăţile.
-Şi ce nevoie aveau de un alt profesor.
-Ai jumătatea de normă de la istorie şi geografie... Cum te ai cu engleza?
-Ca toată lumea... Adică, mă descurc...
-Trebuie să pui mâna pe carte! Îţi dau eu câteva cărţi. Aş preda-o eu, dar nu am timp...
-Eşti şi tu profesor?
-Da’ ce nu sunt?, râse el înveselit. Deocamdată, mi-am pus în minte să aduc ceva oamenilor din sat de la mine. Pe unde am umblat, nu am reuşit să adun averi. Nici nu le-am dorit, dar pot să le dau câte ceva din ce am şi eu...
-Ce anume?, nu l-am înţeles.
-Speranţă!, a şoptit, privind scrutător în depărtare, în lumina tot mai puţină a zilei de toamnă.
Da, multe am învăţat de la ”Ciocîrlan”. Nu numai să cânt la tot felul de instrumente, ci şi să-mi formez o temeinică cultură muzicală. Şi să pictez, să modelez lutul, să cioplesc lemnul şi piatra... Apoi, i-am învățat și pe copii. El mi-a adus cărţi şi un laptop. Cu timpul, la şcoală, am făcut o sală de informatică... Însă cel mai important lucru pe care l-am învățat de la el a fost că dacă vreu ceva cu adevărat, e musai să se împlinească!
Nu aşa cum zic popii, că dacă ai credinţă cât un bob de muştar, poţi muta munţii. De ce să-i muţi? Să te admire oamenii? din fudulie? Ca să araţi cât de dibaci eşti? Ce, Dumnezeu n-ar putea muta munţii, dacă ar vrea? El de ce n-o face?
Asta e adevărata putere a omului: s-o ai și să ştii s-o foloseşti doar spre binele semenilor! Pentru mine asta a fost cea mai importantă lecție învățată de la ”Ciocârlan”: să-ţi foloseşti puterea doar la nevoie și să nu te laşi mânat de dorinţe şi patimi, ci doar de nevoile celorlalţi.
Comentarii