Dacă ceva mă enervează foarte tare când ies pe Internet,  acel lucru sunt reclamele, care mai de care mai imbecile. Parcă realizatorii au dat startul în concursul celor mai proaste reclame posibile. N-am fost  curioasă niciodată să aflu cine atinge linia de sosire… Dar  printre atâtea gogomănii mi-a atras atenția, cu ani în urmă,  o reclamă a unei fundaţii, făcută pe undeva prin America. În spotul publicitar era o fetiţă de vreo 10 ani, aşezată pe un scaun în  bucătărie. Era blonduță,  pieptănată frumos cu codițe și îmbrăcată simplu (așa ca la americani), fără sclipiciuri și gablonțuri cum își mai ”pedepsesc” mămicile românce fetițele. Bucătăria sclipea de curățenie și la fereastră se afla un ghiveci cu flori de un roșu aprins.

La un moment dat, o voce lipsită de emoție, într-o tonalitate liniară a spus de parcă trăgea concluzia unui raport statistic:  “ce-ar fi dacă…?” şi a continuat “ţi s-ar lua lumina?” Poza fetiţei s-a schimbat imperceptabil: au dispărut spoturile şi reflectoarele. Toată lumina  care venea de la fereastra, din spatele ei, a fost umbrită de ghiveci. Şi vocea  a continuat: “Ţi s-ar lua mediul înconjurător...”. Din încăperea întunecată au dispărut mobilele, ustensilele, podeaua şi-a pierdut strălucirea. “Ţi s-ar lua hainele…” Hainuțele  simple, dar curate au fost înlocuite cu zdrenţe, sandalele au dispărut. “Ţi s-ar lua apa să te speli…” Părul a devenit zburlit, zoios. Faţa şi mîinile au căpătat urme de murdărie, picioarele s-au înnegrit. “Mîncarea…” Faţa pămîntie a copilei a devenit colţuroasă, ridată, îmbătrînită. Genunchii supradimensionaţi, ciolănoşi, ritmau cu subţirimea braţelor rahitice și cu burta ieșită în relief. “Educaţia…” Ochii plini de viaţă a fetiţei și-au pierdut strălucirea devenind opaci și trişti,  adunînd în ei toată durerea acestei lumi. Mesajul spotului era unul pentru sensibilizarea societății americane cu scopul de a strânge donații pentru copiii defavorizați din lumea a treia.

O succesiune de fotografii (prima color, următoarele sepia) care arătau diferenţa dintre un copil normal care trăiește  într-o lume normală şi un copil la fel de  normal, dar silit de destin să trăiască într-o țară anormală, săracă. Privind reclama, gândul m-a dus mai departe, către miile, zecile de mii de copii din România, sinistru numită ”România educată”. Diferența era uriașă între acel copil american și cei pe care îi vedem prin satele sărace românești.

Imaginile recente de la zonele calamitate de inundaţii mi-au readus în memorie acea reclamă. Pe lîngă casele pe-o rînă, săpate la temelie de şuvoaie (fiind construite multe în albia râurilor), vedeam imaginea mobilelor scoase de ape din locuinţe. Bulendre, mobile vechi, urâte, poate de generaţii în posesia ţăranilor respectivi, cărate de ape şi amestecate în noroiul curţii. Geamuri mici, inestetice, care mai mult obturau lumina decît îi dădeau drumul în casă. Ţărani rufoşi, slabi, ştirbi, plini de noroi – nu pentru că s-ar fi luptat cu viitura,  ei doar  stăteau  și așteptau să-i salveze careva pe ulițele neasfaltate, transformate acum în făgașe de mîl. O imagine de secol al XVIII-lea, întărită de faptul că localnicii ieşiseră cu căciula în mînă să-l întîmpine pe Vodă şi boierii lui veniți în campanie electorală. ( Nu mă refer la ficusul de la Cotroceni care nu mai prididește cu sforăriile să-și asigure o bătrânețe de vis  cu tot cu ”răvășitoarea ”lui)

Mi-am imaginat şi eu un clip: tot cu poze. Prima poză: imaginea unei încăperi dintr-o casă românească de la țară. A doua: un pas în spate  și cerdacul. Casa: mică, povârnită pe-o parte, cu gunoaie pe lângă ea, cu o curte prin care scurmă câteva orătănii. Încă un pas: curtea, cu garduri din nuiele şi leaţuri putrede, ici-colo. Încă unul: satul pârjolit de seceta din vară și răscolit, acum,   de ploaie. Încă un pas: o imagine a României, din satelit. Globul pământesc – color.

Apoi, zoom-in: America  din satelit într-o zonă obișnuită din Preerie, alta, un sat (oraş de 150  locuitori, fermieri, tipic cîmpiilor americane).

Zoom in: o curte. Cu peluză verde, gard viu între proprietăţi, alei cu pietriş (sau terrazzo), ghivece rotunde cu flori, cîţiva copăcei verzi (tuia, pin, holly).

 În spate, acareturi: garajul, poate o cuşcă cu iepuri sau alte animăluțe. Casa, în general, fără cerdac, cu sidding, ferestre mari şi uşă cu plasă de sîrmă.

Zoom in: bucătăria. Dulăpioare pe pereți, counter de jur împrejur, aragaz, frigider, apă curentă, ustensile şi aparate electrice. De tavan atârnă spoturi şi bare cu reflectoare care aruncă străluciri pe toate suprafeţele. Sub fereastra mare, un ghiveci cu flori. Podeaua din gresie  sau din lemn lăcuit. Poate fi şi un taburet – pe care, eventual, ar putea sta o fetiţă. Şi o voce liniară, seacă spunînd: “ce-ar fi dacă…?”

Ceea ce mă doare pe mine nu este atît spiritul de turmă al românilor care îi face să regrete Tătucii comunişti şi să-i voteze pe urmaşii lor de 34 de ani încoace, ci fatalismul cu care îşi acceptă soarta:“Domnul a dat, Domnul a luat”… “Așa a fost să fie”…. “Ne-om descurca cumva”…

 Diferenţa între situaţia dintr-o țară cu o veche democrație  și România se datorează tocmai acestui fatalism. Românii nu vor să înţeleagă că atât timp nu vor fi ca “ceilalţi” pe care acum îi detestă  vor rămâne ei înşişi.

 Nu în sensul bun, păstrându-şi tradiţiile, ci rămânând în situaţia fatală a neschimbării odată cu timpul. Dacă vrei să trăieşti în anii 2024 ca în anii 1800, nimeni nu va face nimic să te schimbe.

Cu atât mai puţin “ceilalţi”. Ei îţi pot arăta ce ar trebui să faci, te pot şi ajuta – dar, dacă nu te ajuţi singur, nu te ajută nici D-zeu.

El îţi dă supravieţuirea – dar nu mai mult de atât. O dă şi animalelor.

Aşteptând de la clasa politică să vină această schimbare, rămâi cu promisiunile şi, eventual, cu oarece pomană. Nu multă, pentru că sunt şi ei oameni, îşi dau mai întâi lor şi familiilor  lor. Şi de ce-ar da, dacă ştiu că data viitoare tot ei vor fi votaţi, în optica fatalistă că ”toţi sunt la fel”?

Americanii au o vorbă: „drumul care nu duce în sus, duce în afară”. Românii se vor duşi în  “sus” de alţii, preferă să stea să aştepte, dar asta îi  va duce tot  în “afară”.

Afară din Europa, afară din secolul XXI, afară dintr-o societate normală în care un copil  să aibă o copilărie normală.

Un singur lucru nu  se potrivește între cele două clipuri: cel real și cel imaginat de mine. Dacă în America sau oriunde în Occident  întrebarea poate fi:  “Ce-ar fi dacă ţi s-ar lua…?”, în România  nu –și mai are rostul.  Românilor nu prea mai ai ce să le iei!

 Se pare că până şi bruma de libertate şi democraţie căpătată acum 34 de ani sunt gata să le dea degeaba, votându-i pe toți potlogarii care   le-a băgat frica în oase de opresiunea americanilor și a Occidentului, dar nu și de ciubota rusească.