ȘUHANII

ȘUHANII

 

 

 

Mare supărare se abătuse asupra familiei Șuhani din Boianul  bucovinean –cei opt copii se împrăștiaseră prin lume și moartea începuse să-și arate colții în ograda bătrânului Gheorghe Șuhani, așezată lângă baltă. Războiul și lipsurile îi chinuiau sufletul neîmpăcat că nu plecase și el împreună cu fratele cel mare să-și facă altă viață peste Ocean, tocmai în Canada. Nu se îndurase de pământul primit de la bunii săi și chiar dacă el n-a vrut să-l înstrăineze, îi înstrăinaseră mai marii lumii cu tot cu Nordul Bucovinei făcându-i slugi la ruși.

Războiul îi luase pe toți cei patru băieți de acasă, fiind înrolați în armata română și rămăsese doar cu fetele. Bătrânul Șuhani îi ținuse pe toți la școală la Cernăuți și sperase să se bucure de ei la bătrânețe că-și crescuse cu mare greutate copiii.

Primul care s-a prăpădit a fost Ștefan, trimis acasă de pe front, plin de păduchi și bolnav de tifos. A adus doctor de la Cernăuți, dar n-a mai avut pe cine să salveze.

Al doilea, Petru, abia ieșise la pâinea lui. Fusese învățător în Boian.  Apucase să se însoare când a  fost luat pe front. N-a mai trăit bătrânul să afle că feciorul lui înalt ca bradul se întorsese jumatate de om de pe front și fusese internat în Spitalul din Brașov pentru Marii Mutilați de Război. Pierduse ambele picioare. Domnica, nevasta lui, a reușit să ajungă și ea la Brașov. O vreme l-a vizitat, dar nu s-a putut obișnui cu gândul că avea să trăiască toată viața lângă un bărbat mutilat și l-a abandonat.  A avut norocul s-o aibă aproape pe Raveca, ajunsă la Brașov după ce trecuse Golgota refugiului sub bombardamentul rușilor.

Raveca, mezina familiei, umblase la strâns fânul în toamna din urmă. S-a abătut atunci o ploaie mare și rece asupra Boianului și pentru că nu avusese unde să se adăpostească, a făcut aprindere la plămâni. Numai că  aprinderea la plămâni s-a dovedit a fi un ticălos de TBC și doctorul de la Cernăuți  a trimis-o la un sanatoriu, aproape de granița cu Polonia.  Când s-a rupt frontul, toți bolnavii din sanatoriu au fost suiți în căruțe și duși la Cernăuți spre a fi încărcați într-un tren care să-i ducă în țară. Chipurile, oficialitățile rusești, proaspăt instalate, le  dăduse voie să revină în Regat. Pe drum, trenul a fost bombardat de ruși, cine a mai putut a sărit din tren. Raveca avea cu ea doar o valijoară cu câteva schimburi. I-a alunecat din mână într-o râpă din apropierea căii ferate și a dat să fugă s-o prindă. Un bătrân a prins-o de mână, s-a trântit cu ea la pământ acoperind-o cu trupul lui ciolănos de tebecist. L-a simțit numai când s-a zbătut scurt: fusese atins la cap. Așa a scăpat Raveca cu zile, îmbrăcată doar într-o rochiță de vară și desculță. După ce a trecut granița, grupul de refugiați a fost preluat de autoritățile românești și dus la Turda, la un sanatoriu TBC. Un an de zile a stat Raveca în sanatoriu după care i s-a dat drumul și a fost ajutată să ajungă la Sibiu unde s-a angajat la Fabrica de ciorapi a unor sași. Aici, l-a cunoscut pe Gavrilă din Ideciul de Mureș, servant pe avion la aeroportul din Sibiu, trimis mai apoi să facă Academia Militară. Erau vremuri tulburi și instabile ca după Război  și o vreme au locuit la Miercurea Ciuc, apoi, au venit în Brașov. Aici, l-a găsit Raveca în Spitalul de Mari Mutilați de Război pe fratele mai mare, Petru, și l-a luat în grija ei după plecarea Domnicăi, nevasta lui.

Într-una din zile, a primit Raveca o scrisoare de la Gheorghe, înrolat și el în armata română și stabilit la Slobozia. Așa a scăpat Gheorghe de front. Când s-a terminat războiul, Gheorghe care avea școala de cantor de la Cernăuți, a venit în Iași la Biserica Trei Ierarhi unde a fost cantor până la sfârșitul vieții. S-a însurat cu o fată din Popricani și s-a mutat la ea acasă. De aici, de la Popricani a început să-și caute frații și surorile. Așa a aflat de Ștefan, de Petru și de Raveca. Cu Vasile, stabilit undeva într-un cătun din Basarabia n-a mai putut lua legătura. Acasă, la Boian, rămăseseră  trei surori: Leonora, Domnica și Măriuța. Dintre toate, cea mai cruntă soartă a avut-o Leonora. Era și cea mai frumoasă dintre fete și așa s-a măritat cu băiatul învățătorului Isopescu din Cernăuți, venit în vizită la rudele din Boian. La Cernăuți, Leonora s-a angajat ca bucătăreasă la un leagăn de copii și au dus viață tihnită până într-o noapte când au intrat rușii peste ei. Numele de Isopescu a fost capul de acuzarea pentru deportarea familiei, acuzată de trădare și de spionaj în favoarea armatei române. Toți românii din Bucovina de Nord care aveau nume terminate în ”–escu” au fost încadrați la trădători și spioni în favoarea armatei române și deportați în Siberia sau împușcați.

 Au mers vreo săptămână pe jos. Tănărul învățător Ștefan Isopescu a fost ridicat din pat cu tot cu nevastă și nu i s-a permis să ia absolut nimic cu el. Pe drum, i s-au rupt pantofii din picioare și o vreme a mers desculț. I s-au zdrelit picioarele, s-au umflat și oricât a încercat Leonora să i le protejeze cu niște obiele făcute din fusta ei, până la urmă, n-a mai putut merge. L-a luat în spate și l-a cărat cât a putut. Soldații care păzeau convoiul stăteau cu ochii pe cei care nu mai puteau merge și fără să clipească îi împușcau în cap și-i lăsau ca pe niște câini, abandonați pe marginea drumului. A mers Leonora cu bărbatul ei în spate până n-a mai avut aer și picioarele n-au mai vrut s-o asculte. L-a lăsat jos cu gândul să se odihnească, dar soldatul rus n-a întârziat și l-a împușcat în cap. Convoiul a mers pe jos câteva săptămâni până a ajuns la o gară unde au fost încărcați în vagoane de marfă cu destinația Siberia. Ce și cum a mai fost...?

Povestește Elena, nepoata Leonorei care a vizitat-o prin anii 70, la Boian. Se dezghețaseră relațiile cu URSS și românii din țară și cei din teritoriile ocupate aveau voie să țină legătura și să se viziteze. Am întrebat-o cum era mătușa Leonora după ce s-a întors din Siberia și cum arăta?

Cum arăta? Ca un sfinx, ca o stană de piatră. Pe chipul ei nu se mișca niciun mușchi, nu zâmbea, nu râdea, ochii lipsiți de orice licărire erau duși în fundul capului și numai te scrutau. Nu-i plăcea să povestească prin ce trecuse. Surorile ei n-o mai recunoscuseră când s-a întors din Siberia  prin 46. Se uitau la ea și se cruceau- din tânăra blondă și delicată cu purtare și cu vorbe alese (altfel cum ar fi încăput ea în familia învătătorilor  Isopescu  din Cernăuți?) se întorsese o hazaică îmbrăcată  cu pufoaică  și încălțată cu ciubote rusești care ”bea, înjura și se purta aidoma unui soldat rus”. S-a întors de mână cu un copil slăbuț și blond, cu ochii albaștri, pe care-l iubea ca pe ochii din cap. Era fructul unui viol, dar ei nu-i păsa.  Plecase cu un bărbat tânăr și frumos pe care îl iubise ca pe o icoană și pe care rușii îl împușcaseră în cap, nevinovat fiind. Se întorsese cu un prunc, la fel de nevinovat, pe care  tot rușii i-l dăduseră cu forța. Ascunse sunt căile Domnului, niciodată nu știi pe unde și cum îți poartă pașii. Frumusețea și hărnicia ei o ajutaseră să supraviețuiască în Siberia. La început a tăiat copaci și a cărat trunchiuri cot la cot cu bărbații. A remarcat-o comandantul lagărului și a adus-o servitoare în casa lui. Leonora era o bucătăreasă desăvârșită. După ce a născut, rusul a lăsat-o în pace, dar când a aflat că vrea să se întoarcă la Boian, a avertizat-o că acasă era foamete mare. N-a stat pe gânduri- foametea de acasă nu putea să fie mai grozavă ca foametea și frigul îndurat în Siberia. S-a înșelat. Moartea era stăpână în Boian și în întreaga Bucovină într-atât încât Siberia i se părea un rai și începuse să regrete că a plecat de acolo. O vreme au mâncat mălai amestecat cu rumeguș pentru că atât le mai rămăsese. Instinctul de supraviețuire a determinat-o să accepte cererea în căsătorie a nacealnicului din sat, rămas văduv și el. Cu toată suferința care o marcase, chipul Leonorei păstrase încă trăsăturile frumoase și încă era renumită în mahala ca fiind o bună gospodină.  I-a făcut nacealnicului trei copii și a continuată să trăiască crescându-și cei patru copii. Pe toți i-a dat la școală la Cernăuți și au făcut studii superioare. Numai ea a rămas ca o umbră. Când a vizitat-o Elena cu bărbatul ei, Leonora trăia singură și robotea din zori până noaptea târziu în aceeași muțenie.

-A doua seară ne-a invitat la ea să dormim, povestește Elena. Am băut împreună câte un păhărel de rachiu și mătușa Leonora s-a așezat pe un scaun, în penumbră și a început să ne povestească ceea ce nu făcuse altădată. Știam câte ceva din ce ne povestiseră ceilalți și mă gândeam că nu-i vine ușor să povestească, dar am lăsat-o în pace. A început cu o voce albă, puțin răgușită, de parcă nu era vocea ei, semn că se detașase de povestea ei. Privea într-un punct fix de parcă se afla acolo cineva, ținând cu mâna colțul basmalei ușor adus la gură:

 ”Un singur bărbat am iubit la viața mea: pe Ștefan. Și mi l-au împușcat rușii. Tot ei mi-au dat viața asta de chin. Eu n-am avut niciun drept de a –mi decide soarta.  Ei au hotărât ce și cum. Au hotărât că sunt trădătoare de neam deși eram o simplă îngrijitoare la Leagănul de copii din Cernăuți. Am ales să lucrez printre copiii abandonați tocmai pentru că i-am iubit și știam că le pot oferi dragostea mea. De la Ștefan n-am avut parte de un copil. Mi l-a dat rusul cu forța după ce m-a înfometat, m-a umilit, m-a bătut și a făcut ce-a vrut din mine. El era Dumnezeul lagărului. Cui să te plângi? După ce- am născut, m-a lăsat în pace. M-a ținut menajeră în familia lui și atât. Crezusem că nu mai pot iubi după toate prin câte am trecut. Ștefănel m-a trezit la viață și toată iubirea mea s-a revărsat asupra lui. A fost îngerul meu păzitor. Unii m-au judecat că nu l-am lepădat. Ce vină avea el să-l ucid? Nu era destul moarte în jur, destule crime? Să mai fac și eu una? Datorită lui m-am întors acasă, în Boian. Aici, am găsit iadul de pe pământ. Mi-aș fi luat copilul în brațe și m-aș fi întors a doua zi înapoi, în Siberia. Măcar acolo, aveam ce să mâncăm...”

La o bucată de noapte, obosiți de drumul lung și de toate întîlnirile cu rudele, îmi spune Elena, noi am adormit și mătușa Leonora a continuat să povestească.  Era în lumea ei și n-am îndrăznit s-o oprim. Dimineața, când ne-am trezit am rămas blocată: mătușa Leonora stătea pe același scaun, în aceeași poziție cu mâna adusă la gură și cu privirea fixă într-un loc și povestea cu vocea ei răgușită parcă venită din altă lume. A trecut ceva vreme până ne-a văzut, s-a ridicat de parcă nu se întâmplase nimic, s-a spălat, și-a făcut rugăciunea ca și cum atunci se trezise din somn și s-a apucat de roboteală. Cât am mai stat pe la ea a tăcut reintrând în lumea ei și a comunicat cu noi doar strictul necesar. Tăcerea i-a fost și i-a rămas lumea în care cuvintele nu mai puteau să cuprindă suferința unei ființe. Se spovedise asemeni sfinților direct lui Dumnezeu fără să-i pese de noi.

(La Boian, acum, n-a mai rămas niciun urmaș al  familiei Șuhani care-și avusese casa lângă baltă, aproape de ”birioska” (berărie). S-au risipit prin lume care cum și pe unde a apucat. O parte a familiei se află în Boianul canadian din statul Alberta, acolo unde au emigrat împreună cu mulți ucrainieni la începutul secolului trecut, croindu-și o nouă viață. Câțiva mai sunt pe la Cernăuți,  alții, prin Basarabia și o singură familie,  în România.) 

Cenaclu Literar: