Dinspre Răsărit, noaptea pâcloasă se rostogolea învăluind codrii abia bănuiţi în depărtare. Munţii ce se ridicau în față își pierduseră vechile forme, netezindu-se. Acum, păreau doar o masă de vălătuci care se înălța fantomatic înspre primele stele ce se aprindeau pe cerul întunecat. Spre apus, în spatele norilor joşi, mai scunzi decât piscul pe care îmi odihneam aripile, era o mare de sânge în care soarele deja se înecase. Umbra norilor făcea ca pădurile să se topească fără formă în masa întunecată, ca o sepie pe fundul unui canion marin, în clipe de teroare. Spre miazănoapte, întunericul se întinsese precum o hoardă de tătari ce ataca din fuga cailor, în timp ce, spre miazăzi, creasta acoperită cu gheţuri lucea palid în lumina roşiatică a morţii solare.

Ajunsesem și aici: istovit, bătrân și singur.

Eram ultimul Dragon de pe Pământ!

Piscul acesta era singurul loc pe care puteam să-l mai numesc „al meu”. Oriunde altundeva mă simțeam ca o pălărie stingheră aruncată într-un cuier părăsit. Agăţat de acest vârf de munte, departe de ochii altor vieţuitoare eram asemeni unui eremit ascuns în deşert de năvala păcatelor lumii: prea slab să le înfrunt, prea puternic să mă ascund sub o piatră, prea plin de speranţă în iluzoriul posibil destin al Lumii. Și destinul meu nu mai putea fi decât alături de frații mei uitaţi de lumea aflată într-o continuă prăbușire. Acolo, aș fi putut fi lângă zei, eroi, animale fantastice, vraci şi vrăjitoare, înţelepţi şi bufoni, zâne şi prinţi... Şi lângă alți Dragoni, desigur.

Eram ultimul Dragon și nu mai încăpeam în lumea asta plină de alpinişti, fotografi, avioane, maşini de teren, televizoare, computere atotștiutoare, lasere şi bombe atomice. Nu-mi mai găseam locul alături de copiii pragmatici, de părinţii dezabuzaţi, de bunicii plictisiţi şi materialişti, de afaceriştii malefici, de agenţii secreţi. Mă ucidea indiferenţa și nepăsarea lor!

Ajunsesem să mă simt ca un gândac de bucătărie strivit sub o mătură mânuită de o gospodină obosită, cu pleoapele grele, lăsate de lene şi plictis. Ştiinţa mă neagă, istoria nu mă mai pomeneşte, până şi literatura mă ocoleşte. A vorbi, astăzi, despre un Dragon e ca şi cum ai ţine un discurs în Hyde Park despre alchimie.

Nici nu mai ştie nimeni cum mă numesc. Unii îmi spun simplu ”dragon”. Alţii, ”zmeu”. Unii, chiar ”şarpe”, ”hydră”, ”zgripţor”, ”vîrcolac”... Puţini, însă, mai  ştiu că sunt un Dragon adevărat și mă confundă cu zmeul. Cu puţine excepţii, am fost considerat mereu un personaj malefic, distrugător, răpitor de frumuseţe şi bogăţii. Încă de la începutul veacurilor, mi s-au dat tot felul de nume de zei, am fost tăiat, decapitat, sfâşiat, îngropat pentru a salva lumea! Culmea, deseori, au refăcut lumea chiar din sângele, din carnea şi din oasele mele! Cine nu-şi aminteşte azi de Baal şi Tiamat, de Zeus şi Typhon, de Apollo şi Python, de Sigfried şi Fafnir, de Sfântul Gheorghe şi de Dragonul Fântânii? Ei, sigur, întrebarea e pur retorică.

Puținii dintre noi care au mai supraviețuit au ales să se mute pe un alt tărâm și sperau într-o Renaștere. Seamănă cumva cu Pământul. Este locuibil nu numai pentru noi, ci şi pentru oameni... Eram hotărâţi să schimbăm percepţia oamenilor faţă de bătrâna noastră rasă. Am venit și cu o ofertă de pace şi de Iubire. Însă oamenii ne-au răspuns cu cruzime și răutate folosind dragostea, pe care noi le-o adusesem, drept armă. Noi nu putem trăi fără comunitatea celorlalte fiinţe vii, mai ales, a celor înzestrate cu inteligenţă şi sentimente. Tot ce m-a ținut aici a fost Promisiunea, poate chiar Viziunea, Prororicirea că IUBIREA va reveni într-o zi printre oameni. Numai datorită ei și rasa noastră ar putea să renască. Singura mea speranţă a rămas în ajutorul Creatorului. Va decide El să fim și noi o specie dispărută, ca atâtea altele în Univers, sau va interveni în ultima clipă?

Privirea îmi coborî din înălţimi spre suprafaţa oceanului care lucea la picioarele mele precum pielea întinsă a unui caşalot plutind pe hula domoală. Mă aflam la peste o mie de metri deasupra suprafeţei mării şi mă întrebam ce impact va avea căderea mea în acea suprafaţă lucioasă de sub mine. Nu ştiu cum am ajuns aici. Nu-mi amintesc nimic din clipele anterioare. Poate a fost un simplu vis, sper  eu pentru o clipă. Sau... poate a fost ACCIDENTUL...

M-am ridicat încet, ameţit, dar fără niciun fel dureri. M-am mai cutremurat încă o dată sub tensiunea clipelor de groază precedente. Cum de-am ajuns aici? De ce? Și în timp ce-mi puneam zeci de întrebări în minte, am simţit o prezenţă şi am ridicat privirea. În lumina puţină, palidă, se întrevedea o siluetă. Stătea la câţiva paşi de mine. Trăsăturile îi erau ascunse de întunecimea de sub coroana copacilor. Ne-am privit în tăcere câteva momente, poate chiar un minut. Apoi, a făcut câţiva paşi înspre mine, mişcându-se graţios cu palmele întinse paşnic în faţă. S-a oprit lângă mine sub raza blândă de lumină care străpungea bolta. Buzele i s-au arcuit într-un surâs delicat, iar una dintre palme mi-a atins pieptul. Era un gest cât se poate de prietenos. Poate, gândii eu pe moment, n-am ajuns prea departe și sunt pe unul din continentele sudice ale Pămîntului... 

I-am imitat gestul, asigurându-o de prietenia și de bunele mele intenții. Când m-am apropiat de ea am văzut cât era de frumoasă. O bucurie imensă mi-a inundat tot corpul: fusese un veritabil ”coup de foudre”. Nivelul de serotonină a crescut la cote maxime.”Radarul psihic” a intrat în acțiune și am început să comunicăm telepatic. Am avut revelația faptului că ceea ce ne adusese pe aceeași frecvență era însăși IUBIREA, sentimentul pe care pornisem să-l caut cu ultimele puteri pe care le mai aveam. ”Latihan”, acea deschidere a minții în care noi, dragonii, fusesem inițiați încă de la naștere și care permitea energiilor divine să ne transforme simultan, începuse să acționeze. Prin minte mi-au trecut ca o fulgurație divină cuvintele poetului Wordsworth care scrisese oda ”Comunicare despre nemurire”: ”și sunt din nou puternic”. ”Eram amândoi puternici” în acest nou început de drum. Zâna mea bună m-a luat de mână și umăr lângă umăr, precum Frumoasa și Bestia din poveste, am pășit pe calea regăsită a IUBIRII.

-Te-am așteptat. Știam că vei veni într-o zi!, îmi spuse ea cu blândețe în timp ce mă privea drept în ochi cu încredere și loialitate.

Iar eu, ultimul Dragon, am devenit în acel moment Dragonul unui nou eon în care IUBIREA își reintra în drepturi.