Leonardo da Vinci- primul mare avangardist al lumii
”Orgoliul se naște din puțină știință, căci adevărata știință îl duce pe om la modestie. Știința puțină îi face pe oameni prezumțioși, în timp ce știința multă îi face modești, așa cum spicele goale își înalță spre cer capetele lor trufașe, în timp ce spicele pline se apleacă spre pământ, muma lor.”
(Leonardo da Vinci)
I
”La 23 aprilie 1519, când Leonardo se stinge ”în brațele” lui Francisc I, regele Franței, conform afirmației lui Vassari ”infinitatea volumelor” manuscrise, văzute de Antonio de Beatis în 1517, moștenite de fidelul nobil artist Francesco Melzi, sunt înghesuite în atâtea cutii încât au umplut uriașa căruță care le-a adus din nou în Italia Aproximativ 13 000 de pagini de însemnări dublate de desene ce semnificau uimitoarele preocupări ale lui Leonardo, de la ”mașina cu foale pentru ridicarea apei” (cca 1480, ”Codex Atlanticus”) până la ”proiecte de mașini” (”Codex Madrid”), ”studii pentru verificarea forței necesare pentru mișcarea aripii la mașina de zbor”(1487-1490), Manuscrisul B și ”studii privind plutirea” cu tuburi de respirație pentru scafandru (1508, Codex Arundel), de la ”schițele pentru pălării, măști pentru ochi” și alte articole de vestimentație pentru carnaval (cca 1494 Codex Forster II) până la ”studii asupra mușchilor trunchiului și coapsei (1510, Colecția Windsor), ”anatomia venelor de pe suprafața inimii (cca. 1513 Colecția Windsor), ”poziționarea organelor femeii”(1508-1509, Colecția Windsor) și ”evoluția fetusului în uter” (1510-1512, Colecția Windsor), de la ”desenele cu notițe privind Soarele, Luna și iluminarea Pământului”(1506-1508, Codex Hammer) până la multele ”studii de biserici cu plan central (cca 1487- 1490, Codex Atlanticus). Toate au fost depozitate la vechea reședință a lui Melzi de la Vaprio d Adda, din apropiere de Milano”. (Constantino D Orazio, Secretul lui Leonardo)
Și toată această comoară o lasă Leonardo moștenire tovarășului său de nedespărțit Francesco Melzi, nobil și artist, care i-a stat alături până în ultima clipă. Zdrobit de durere, Melzi pleacă de la castelul lui Francisc I al Franței de la Cloux și ia cu sine o căruță de cutii cu manuscrise, tablouri, modele de lemn și de metal. Se retrage la vechea lui reședință din Vaprio, din apropiere de Milano unde intenționează să facă un catalog al tuturor lucrărilor lui Leonardo da Vinci. Din tot ceea ce și-a propus, Melzi nu reușește să lase adunate într-o carte decât notele despre pictură cunoscute mai târziu sub numele de ”Tratatul despre pictură”. Melzi moare în 1570 și întreaga colecție a lui Leonardo rămâne moștenire fiului său, Orazio, care n-avea nici urmă de interes să continue munca tatălui. Adună toate hârtiile într-o ladă mare pe care o suie în podul casei, însă unele persoane din preajma sa, precum mentorul său Lelio Gavardi, îl convinge să vândă 13 volume de însemnări Marelui Duce de Toscana. Un călugăr îl convinge pe duce să restituie manuscrisele familiei Melzi, dar Orazio le refuză, ba mai mult începe să împrăștie comoara pe care o deținea diverșilor vânători de rarități. Astfel, o parte ajung în colecția familiei regale de la Windsor, altele prin bibliotecile nobililor și pontifilor de prin Italia, Franța, Spania. Din cele 13 000 de pagini, lui Melzi îi rămân cam 7000. Cea mai vestită colecție, Codex Leicester (numită Codex Hammer), va fi achiziționată în 1994 de Bill Gates pentru suma de 30 de milioane de dolari.
Scriitorul german, Jean Paul Richter, un meticulos și răbdător cercetător al operei lui da Vinci va face în aprilie 1883 o colecție din notele aflate în Codex Atlanticus, Codex Arundel și Codex Leicester și va întocmi un volum intitulat: ”Leonardo da Vinci, Jurnal, voi dăinui...”, publicat la Aldo Press în 2013 în traducerea Dianei Gabor. În prefața volumului Jean Paul Richter afirmă: ”Ar mai fi multe de spus însă doar cuvintele înscrise pe monumentul lui Alexander von Humboldt din Berlin ar putea fi cele mai potrivite pentru a rezuma aprecierea noastră față de geniul lui Leonardo: ”Majestati naturae par ingenium”. (”Geniul poate egala măreția naturii.” (Londra, aprilie, 1883)
Expresia ”om al Renașterii” a devenit azi un clișeu, dar, poate, singura personalitate din istoria omenirii căreia să i se potrivescă cel mai bine definiția a fost Leonardo da Vinci. Sigur, au mai fost Leon Battista Alberti, Pico della Mirandola, Filippo Brunelleschi, însă Leonardo a fost unic prin geniul său polivalent- artist expermintator, proiectant, inginer. Prima biografie a lui Leonardo a fost scrisă de Giorgio Vasari. ”Natura fusese atât de binevoitoare cu el, încât, oriunde își îndrepta gândul ori simțirea și în orice făcea, se arăta atât de divin încât nimeni nu l-a întrecut vreodată în ce privește desăvârșita spontaneitate, vioiciunea, frumusețea gingășia, grația.” (Viețile pictorilor, sculptorilor și arhitecților, 1568)
Printre dealurile acoperite cu vii și plantații de măslini, în partea de miazănoapte a văii Amurului se află satul Vinci. La marginea satului, pe drumul ce duce către Muntele Albano se afla casa notarului, a lui Ser Antonio (1372-1468). Și tatăl și bunicul lui Ser Antonio fuseseră notari și membri ai corporației oamenilor de legi din Florența. Tradiția trebuia să fie respectată astfel că și Ser Piero (1426-1504), fiul lui Ser Antonio îmbrățișează profesia de notar. Devenise chiar un notar foarte cunoscut la Florența, având relații cu familia Medici și fiind bun prieten cu Andrea del Verrocchio.
În vara anului 1451, Ser Piero care avea doar 23 de ani o întâlnește pe tânăra și frumoasa Caterina țărancă săracă după spusele unor biografi, sclavă circaziană după alte păreri.
Așa cum reiese dintr-un document descoperit la Arhivele de Stat din Florența, Caterina ar fi fost fiica prințului Yacob conducător al unuia din regatele de pe platourile montane din nordul Caucazului. După ce a fost răpită de tătari a fost făcută sclavă și vândută negustorilor venețieni. Profesorul Carlo Vecce, filolog și istoric al Renașterii, profesor la Universitatea ”L’Orientale” din Napoli dezvăluie detaliile noii identităţi a mamei geniului Renașterii, care se pare că ar fi fost doar pe jumătate italiană. ”Opinie împărtășită şi de istoricul Paolo Galluzzi. Mai mult, profesorul Vecce a prezentat presei internaționale o avanpremieră a primului său roman, ”Surasul Caterinei, mama lui Leonardo da Vinci”.
”Este o docuficțiune bazată pe o poveste adevărată, unde numele personajelor menționate sunt cele reale, aşa cum le-am găsit în manuscrisele pe care le-am consultat” spune profesorul Vecce. El a descoperit în Arhivele din Florența actul de eliberare a Caterinei ”filia Jacobi eius schiava seu serva de partibus Circassie”, semnat de tatăl lui Leonardo, Piero da Vinci, notar din zona rurală florentină. Actul a fost întocmit la data de 2 noiembrie 1452, la aproximativ șase luni după nașterea lui Leonardo, la cererea proprietarului sclavului, o anume Ginevra d’Antonio Redditi, soția lui Donato di Filippo din Salvestro Nati. Conform reconstituirii lui Carlo Vecce, Caterina a călătorit cu lanțuri la mâini din munții Caucaz până la Azov, antica Tana, la gura râului Don, de unde a fost dusă, în 1439 la Constantinopol. Aici a ajuns în mâinile negustorilor venețieni, care în anul următor, au transferat-o în laguna Veneției, iar în 1442, în jurul vârstei de 15 ani a ajuns la Florența unde a fost servitoare și doică în casa Ginevra. Aici, Caterina l-a cunoscut pe Piero da Vinci, notarul cu care și-a conceput fiul nelegitim născut la 15 aprilie 1452, în Anchiano, un mic sat din municipiul Vinci.
Un personaj important din viața lui Leonardo a fost unchiul Francesco (1436-1507) care s-a ocupat îndeaproape de creșterea și educația copilului până în 1476. La moartea sa îl va desemna drept unic moștenitor .
Apariția pe lume a lui Leonardo da Vinci se datorează unui păcat al tinereții când Piero da Vinci, tânărul și senzualul vlăstar al familiei care abia împlinise 23 de ani. Cetățeni de vază ai localității Vinci, proprietari de pământ, unii dintre ei notari sau având alte funcții respectabile, membrii familiei da Vinci aparțineau unei adevărate dinastii cu vecime și cu tradiție. Din când în când, câte unul dintre ei încălca cutumele rangului, așa precum făcuse tatăl lui Leonardo, prilej de-a mai împrospăta sângele neamului. Astfel, Leonardo da Vinci a fost rodul unei iubiri întâmplătoare. Ca să-l țină departe de alte năzbâtii pe tânărul notar, familia a decis să- l însoare chiar în anul în care s-a născut acest copil din flori, în anul 1452.
Frumoasa Caterina a adus pe lume un băiețel blond, sănătos și voinic, dar s-a ales și cu oprobriul comunității. Mulți ani mai târziu, a reușit să se căsătorească cu un plugar din Vinci. Soarta a făcut ca soția lui Ser Piero să nu poată aduce pe lume un prunc și familia da Vinci l-a luat pe micul Leonardo când a împlinit cinci ani. La recensământul din 1457, tânărul vlăstar este înregistrat ca ”fiu nelegitim” al lui Ser Piero, ceea ce pe vremea aceea era cât se poate de normal. Mulți bastarzi vestiți au urcat pe tronuri ducând mai departe succesul unor dinastii. Tânăra mamă vitregă, în vârstă de 21 de ani, s-a ocupat cum a știut ea mai bine de Leonardo, iar cu fratele ei, Alessandro Amadori copilul a legat o tandră prietenie. Însă cel care-i va fi cel mai apropiat acestui suflet luat de lângă mamă la o vârstă atât de fragedă va fi fratele tatălui său, unchiul Francesco. Cu toate acestea, despărțirea de mamă îl va marca pentru totdeauna - orice i se va oferi în casa tatălui său nu va putea substitui dragostea de mamă.
Leonardo și Freud
Într-una din evocările sale de mai târziu, Leonardo va consemna o frază care i-a determinat pe majoritatea biografilor să considere că ar fi fost homosexual: ”Stând în leagănul meu, mi se păru că umbra unui ”vultur” (”nibio”) se aruncă spre mine, îmi deschide gura cu coada, vârându-mi-o printre buze.” Cel de la care pornește această afirmație arbitrară n-a fost altul decât Freud care traducând în mod greșit numele păsării, își construiește psihanaliza personajului Leonardo da Vinci. În 1923, istoricul artelor Eric Maclagan dezvăluie greșeala lui Freud, numele pasării despre care era vorba fusese o ”nibio” (nibbio) o gaie. Freud a folosit ca sursă romanul lui D.S Merejkovski, ”Romanul lui Leonardo da Vinci sau Invierea zeilor”. În limba rusă, cuvântul ”korshun” desemnează atât vulturul cât și gaia.
Ce afirmă Freud? Conform psihanalizei, primii ani de viață ai copilăriei sunt marcanți pentru personalitatea de mai târziu a copilului, iar faptul că Leonardo ar fi stat în primul an de viață doar cu mama sa i-ar fi influențat înclinațiile homosexuale. În mitologia egipteană, spune Freud, vulturul era o pasăre specială, egiptenii crezând că nu există decât păsări femele care se reproduceau fiind fecundate de vânt. Evocarea lui Leonardo, traducerea greșită a cuvântului ”nibio” și faptul că în primele șase luni de viață, Leonardo a fost doar cu mama sa, l-au determinat pe Freud să afirme că a fost decisiv pentru ca tânărul să aibă înclinații homosexuale.
Psihologul Han Israels a scris un articol pe această temă: ”Omul cu vulturul: Freud și Leonardo da Vinci”(Cartea neagră a psihanalizei Să trăim, să gândim și să o ducem mai bine fără Freud, Coordonator: Catherine Meyer, Editura Sedcom Libris , Iași, 2012) în care demontează întreaga aberație a lui Freud. Pentru o documentare mai bună recomand și articolul lui Meyer Shapiro, ”Leonard and Freud: an art-hystorical study” din Journal of the History of Ideas, nr.17, 1956, p.147-178. https://www.jstor.org/stable/2707740
Copilăria
Leonardo va fi un copil sensibil, apropiat mai mult de natura pe care o iubește cu patimă. Învață să scrie și să citească mai mult singur și capătă doar cunoștințe elementare de latină și matematică neavând cine să se ocupe de el, tatăl său fiind mai tot timpul plecat la Florența. Avea o neostoită sete de cunoaștere, natura îi oferea atâtea enigme greu de dezlegat încât, în cele din urmă, simți nevoia să reproducă tot ceea ce vedea. Desenează flori, scoici, micile vietăți pe care le descoperă prin cele mai sălbatice locuri și pe care le aduce în odaia lui în care nimeni nu avea voie să pătrundă.
Într-una din zile, un țăran îi aduce tatălui său un disc mare de lemn, decupat dintr-un trunchi de smochin, rugându-l pe notar să-l ducă la Florența și să i-l picteze un artist. Ser Piero îi promite că îi va face acest serviciu, dar uită o vreme și, între timp, lemnul se usucă și începe să se crape. În starea asta îl găsește Leonardo și începe să-l șlefuiască, îi dă lustru până obține o suprafață bună de pictat pe ea. Ser Piero se amuză de munca îndârjită a fiului și chiar îl tachinează crezând că-i doar o joacă de-a lui. Leonardo pictează pe bucata de lemn imaginea întunecată a unei peșteri care îi dăduse fiori într-una din peregrinările lui și, undeva în umbră, un balaur ca-n basme cu ochii de jar care vărsa flăcări pe nări.
Pregătește pictura s-o arate tatălui: într-un decor bine studiat astfel ca tabloul aflat pe un șevalet să apară în penumbră și să dea impresia de real, îl invită pe Ser Piero care, trage o sperietură pe cinste. Conștient că înfricoșătorul tablou are valoare, îl ia și, fără știrea fiului, îl vinde pe 8 ducați unui negustor florentin, care, la rândul său, îl vinde ducelui de Milano pe 300 de ducați.
Așa s-a vândut prima lucrare de artă a celui ce avea să devină un geniu incontestabil secole la rând, Leonardo da Vinci. Dându-și seama de talentul fiului, Ser Piero cere părerea maestrului Andrea del Verrocchio care îi era prieten și decide să lase la o parte tradiția de notari a familiei și îl trimite ucenic la pictorul Andrea di Cione.
Mulți dintre pictorii și sculptorii contemporani cu el, precum Ghirlandaio, Pollaiolo, Botticelli, Verrocchio au început ca ucenici de argintari. Era vremea când încă se credea că un tânăr de rang nobil nu are ce căuta în tagma pictorilor. Andrea di Cione, maestrul la care și-a făcut Leonardo ucenicia, a luat numele maestrului său, argintarul Verrocchio ceea ce semnifica trecerea de la artizanat la arta pură.
Messer Andrea va fi omul providențial pentru impulsul inițial pe care l-a dat tânărului Leonardo. ”Era un gânditor și un artist cu vederi perfect fundamentate teoretic”, afirmă Goethe. El socotea că matematica e temelia atât a științei cât și a artei , iar geometria –”mama desenului, care este părintele tuturor artelor.” L-a învățat să aibă întotdeauna un carnet cu el în care să noteze și să schițeze tot ce observă și i se pare interesant. Messer Andrea a vea un ochi sigur (occhio vero) și l-a trimis la vestitul matematician și astronom Toscanelli după un tom gros de geometrie pentru a-l învăța să studieze perspectiva.
În atelierul lui Andrea Verrocchio, unde va intra puțin mai târziu, Leonardo l-a cunoscut pe Perugino, mai în vârstă decât el cu șase ani. Perugino își plătise cu sânge, cu mari privațiuni, cu foame și chiar cu lipsa unui adăpost drumul către succesul la care avea să ajungă mai târziu. Își pusese în cap să devină pictor și nicio problemă ivită în calea lui nu l-a mai oprit. Mai mult sau mai puțin talentați toți ucenicii lui Andrea del Verrocchio munceau cu sârg.
Abia aici și acum începe să conștientizeze Leonardo marile lui lacune în ceea ce privește studiul matematicii, al geometriei, al legilor spațiului care dominau preocupările artistice ale epocii. Era începutul erei florentine plină de efervescență, de inovații, de creativitate în care mulți dintre marii învățați ai timpului se vor refugia de la Constantinopol la Florența. În această epocă l-a cunoscut Leonardo pe Benedetto Aritmetico, strălucit cunoscător în domeniul mecanicii, lucru care va înrâuri mult studiile lui de mai târziu.
Însă omul care a avut o influență hotărâtoare asupra gândirii lui Leonardo a fost Paolo del Pozzo Toscanelli, filozof, medic, om de știină și matematician. Bătrânul Toscanelli, ajuns la venerabila vârstă de 70 de ani, îl îndemna pe Leonardo să-și înalțe privirea către cer explicându-i pe îndelete alcătuirea corpurilor cerești și legile imuabile care conduc universul. Entuziasmat de toate aceste cunoștințe, Leonardo își dorea să pătrundă mai adânc în cunoașterea universului și împrumută de la prieteni diferite instrumente cu care să pătrundă fascinantele secrete ale astrelor. ”Nu ne lipsesc nici mijloacele, nici căile pentru măsurarea zilelor noastre amărâte. Trebuie să ne căznim să nu le risipim și nici să le lăsăm să se scurgă în zadar, fără glorie sau fără a lăsa vreo urmă în cugetul muritorilor. Astfel ca drumul nostru amărât să nu fi fost făcut în zadar”, nota tânărul Leonardo în agonia existențială pe care o traversa asemeni multor artiști contemporani lui. Bătrânul savant Paolo Toscanelli ursuz și neprietenos cu oricine îi trecea pragul a prins drag de tânărul avid de curiozitate cu un simț înnăscut al unor idei de avangardă și îl chema seara la el să-i vorbească despre îndepărtatul trecut al pământului și viețuitoarelor, despre corpurile cerești și despre legile universului. Va rămâne dascălul lui cel mai iubit în ale științelor.
Între timp, familia se îndepărtează de el și încetează să-i mai ofere mijloace de trai câtă vreme era încă în ucenicie la maestrul Andrea, care îl găzduia în ciuda faptului că și el se zbătea în lipsuri mari. Deși nu se păstrează nici un portret al artistului la tinerețe se pare că era un bărbat frumos, zvelt, cu umerii largi cu fruntea boltită sub claia buclelor arămii cu ochi mari și luminoși care se remarcau prin privirea directă și iscoditoare, cu un zâmbet continuu și șăalnic pe buze. ”Era cel mai frumos chip din lume”, nota istoricul Paolo Giovio, iar Vasari, la rândul lui, amintea despre zâmbetul enigmatic care-i flutura pe buze și că ”prin splendoarea înfățișării sale, însenina orice suflet mâhnit”. Lipsa tandreței din anii copilăriei va fi compensată prin numărul mare de prieteni, tineri de familie bună, pe care îi frecventa și cu care participa la diferite jocuri, farse, dar avea bunul-simț de-a se ține departe de excese. Năzuia continuu către o viață simplă, curată, ordonată semn al bunelor deprinderi transmise de înaintașii săi, generații întregi de juriști cu obiceiuri îmbibate de solemnitate și pedanterie.
Era meticulos și cât se poate de riguros în tot ceea ce făcea. Însă bunătatea și deschiderea lui sufletească i-au adus și prejudicii - în cercul prietenilor lui apropiați pătrunseseră și câțiva indivizi suspecți, gata oricând să facă un rău gratuit.
În Florența acelor vremuri era obiceiul delațiunilor anonime făcute la poliția de moravuri prin intermediul unei cutii de scrisori pusă la Palazzo Vechio în care oricine putea să pună o plângere. Un oarecare Jacopo Saltarelli în vârstă de 17 ani, model al mai multor artiști, este învinuit de sodomie. Printre cei cu care chipurile s-ar fi întâlnit este trecut și Leonardo da Vinci. Vestea ajunge și la urechea tatălui său care îi reproșează că ar fi întinat onoarea familiei.
Își dă seama că nimeni și nimic nu se poate opune calomniei și clevetirilor invidioase și va păstra în suflet pentru totdeauna teama față de josnicia omenească: ”Gura ucide mai mulți oameni decât cuțitul”, îi scrie el unui prieten.
Dezarmat în fața mizeriei umane, tânărul simte și neîncrederea multor prieteni ca un fier înroșit care-i sfredelește inima, dar spre norocul lui, poliția face o cercetare minuțioasă a cazului și dă verdictul de achitare constatând minciuna.
Anul 1476. Maestrul Andrea del Verrocchio obține un mare succes când statuia lui David creată de el este ridicată la Palazzo Vecchio deși arta lui se îndepărtase cu mult de fumusețea și gingășia primelor lucrări care îi aduseseră faimă. Între maestru și discipolul său exista o legătură dintre cele mai ciudate - își hrăneau reciproc talentul și creativitatea și foarte elocvent în acest sens este tabloul ”Botezul lui Cristos” în care îngerul este pictat de Leonardo. Este considerat primul tablou pictat de el.
Anul 1480 aduce cu sine pacea și un dar nesperat pentru Leonardo. Călugării de la mănăstirea San Donato moștenesc o proprietate în Valdelsa și cu această ocazie îi comandă un tablou pentru altarul lor. Îi cedează lui Leonardo o treime din domeniul primit ca donație de la Lisabeta, nepoata unui anume negustor Simone din Valdela. În actul de donație călugării prevăd că proprietatea să nu poată fi vândută mai devreme de trei ani, iar pictorul se obliga să cumpere din banii lui toate materialele necesare pictării tabloului comandat și pe care trebuia să-l execute în termen de 30 de luni. Și acest contract fusese încheiat sub atenta supraveghere a lui Ser Piero, tată lui Leonardo. La început, Leonardo alege să picteze Adorația Magilor, dar, cu timpul, tema nu-l mai atrage și încearcă o Cină pe care o abandonează oprindu-se la altă temă frecventă în epocă: ”Închinarea Magilor”.
Spre deosebire de contemporanii lui, Leonardo încearcă să desprindă înțelesul acestui mare eveniment, felul în care el se răsfrânge în adâncul sufletului creștinilor, ci nu doar un alai pestriț. Meditează îndelung, studiază fiecare detaliu cu multă râvnă, face schițe peste schițe și, în timp, capătă acea siguranță doar lui specifică. Însă acest mod greoi de-a lucra îi face pe călugări să-și piardă răbdarea. Abia după un an de studiu, Leonardo începe să acopere pânza cu primul strat de vopsea și pentru a serba evenimentul călugării îi trimit un butoi cu vin roșu și câțiva saci cu grâu. Tabloul începe să capete contur, în partea centrală se află Fecioara cu Pruncul înconjurată de o lumină cu nuanțe de chihlimbar. La picioarele ei, unul dintre Regii Magi îngenuncheat se înclină până la pământ aproape atingându-l cu barba. În primul plan, se mai desprind două personaje neclintite ca două stânci în mijlocul valurilor vijelioase.
Tabloul este un veritabil vis al treziei, uimitor prin compoziția savantă alcătuită din elemente calculate cu o precizie matematică: două diagonale mari se întretaie în creștetul Fecioarei dând tabloului un recul înspre infinit; una din linii coboară pe brațul Pruncului și pe spatele Regelui Mag, cealaltă urmează linia luminoasă a umărului Maicii Domnului înconjurând capul Regelui Mag. Scara din fund reia traseul diagonalei spre a-l purta la stânga tabloului unde se văd caii în galop. Fiecare motiv din tablou pare să aibă o viață de sine stătătoare, care, în final se adună într-un focar în centrul tabloului, acolo unde se află Fecioara cu Pruncul. Este prima mare lucrare a lui Leonardo, dar și prima tragedie a vieții artistului aflat în căutarea absolutului care se lovește de piedicile materiale. Toată această înfruntare îl va urmări pe parcursul întregii vieți.
Tabloul rămâne neterminat din motive necunoscute. Încă o dată viața este ingrată cu artistul. În vreme ce el trăia din mila călugărilor de la San Donato, confrații lui florentini erau însărcinați cu grandioasa lucrare a epocii - frescele Vaticanului. Din nefericire, nici din partea marelui Mecena al epocii, Lorenzo Magnificul, nu vine nici o comandă, în jurul lui fiind toți pedanții umaniști care nu admiteau în cercul lor pe unul ca Leonardo lipsit de instrucția livrescă.
Există tot din perioada (1480-1490), când se afla la San Donato, un alt tablou neterminat al lui Leonardo da Vinci: ”Sfântul Ieronim”. Atâta suferință, atâta scârbă de viață n-a mai fost niciodată zugrăvită așa cum a fost zugrăvită pe chipul acestui sfânt ce stă la gura unei peșteri și își lovește pieptul costeliv cu o piatră. Trupul batrânului ascetizat este bine conturat, dar straiele abia dacă se desprind din câteva tușe. Chipul scofâlcit, capul pleșuv, îl fac să semene cu o mumie mai degrabă. Asemeni personajului din tabloul lui Munch, chipul bătrânului, copleșit de o smerită suferință respiră doar prin acel țipăt de durere. Trupul uscat stă rezemat de peretele grotei, diagonala brațului îndepărtat de trup este subliniată de paralela spinării unui leu culcat în prim plan. Capul leului tăiat de diagonală, fruntea sfântului și linia cotului îndepărata alcătuiește un triunghi. Ochiul privitorului se îndreaptă fără să vrea către străfundurile întunecate ale grotei care par să păstreze tainele sfântului. Și tot tabloul este invadat de o imensă singurătate în care se risipește fără ecou țipătul său de deznădejde. Bătrânul ascet nu mai are niciun fel de dorințe, rămâne în fața lumii doar el cu propria suferință.
Colegi de breaslă
Anii 60 și 70 din secolul al XV-lea au fost, în Florența, anii de glorie ai maestrului Andrea Verrocchio (1435-1488). În atelierul lui în care se făceau de toate -pictură, sculptură, arhitectură, veșminte de paradă- s-au format cei mai importanți artiști ai Renașterii florentine: Perugino, Boticelli, Ghirlandaio, Luca Signorelli, Bartolomeo della Gatta, Lorenzo de Credi și Leonardo da Vinci. Lui Leonardo, cei mai apropiați ucenici din atelierul lui Verrocchio i-au fost Perugino (1448-1523) și Sandro Botticelli (1445-1510). Botticelli a fost și artistul cel mai apreciat în cercul intelectual al familiei Medici. Elevul lui Botticelli, Filippino Lippi îl înlocuia deseori pe Leonardo la lucrările pe care nu le ducea la bun sfârșit.
Nobili protectori
Lorenzo de Medici, zis Magnificul (1449-1492), a fost caracterizat de istorici drept un intelectual rafinat, lider charismatic și om politic extraordinar. A transformat Florența într-un pol internațional de putere, însă cea mai mare realizare a lui a fost înființarea unei academii a intelectualilor și poeților. Fiul său, Piero, nu va reuși după moartea sa să-i continue opera.
Un alt protector al lui Leonardo a fost Ludovico Sforza, zis il Moro (1452-1508) care a guvernat Milano după familia Visconti. După ce ajunge duce de Milano va încerca să-l imite pe Lorenzo Magnificul aducându-l pe Leonardo la curtea sa ca artist oficial.
În cel de-al doilea an al șederii la curtea din Milano, Leonardo primește împreună cu Ambrogio de Predis comanda pentru altarul bisericii San Francisco, lucrarea ”Fecioara între stânci”. Va fi unul dintre puținele tablouri terminate lăsate posterității. Tema fusese tratată în zeci de poziții convenționale care urmau tipicul tradiției religioase. Leonardo pictează o scenă perfect umană de o naturalețe și o gingășie desăvârșite. În câteva însemnări deosebit de subtile, artistul atrage atenția asupra faptului că orice pictor trebuie să fie conștient de mesajul pe care îl transmnite , să proiecteze ceva din personalitatea sa asupra chipurilor pe care le pictează astfel încât opera să devină oglinda sufletului artistului.
Pier Sonderini (1452-1522) gonfalonierul pe viață al Republicii florentine este promotorul lucrărilor de decorarea a Salonului celor Cinci Sute de la PalazzoVecchio pentru care Leonardo a executat Bătălia de la Anghiari,iar Michelangelo, Bătălia de la Cascina.
Cesare Borgia (1475-1507), fiul natural al papei Alexandru al VI-lea și frate cu Lucrezia Borgia îi încredințează lui Leonardo lucrările de execuție ale fortărețelor localităților cucerite și elaborarea planurilor urbanistice ale acestora.
”Războiul este cea mai bestială nebunie”, notează Leonardo în timp ce primește comanda să decoreze sala Marelui Consiliu cu fresce care să evoce momente din trecutul Florenței. Este însărcinat să picteze aici o scenă din bătălia de la Anghiari unde, în1440,florentinii obținuseră o faimoasă victorie împotriva milanezilor. Deși lupta fusese mai degrabă un turnir,descrierea, schițele pregătitoare și desenul evidențiază intenția pictorului, viziunea lui asupra temei războiului considerat de el ca fiind o pazzia bestialissima, nebunia cea mai sălbatică cu toată furia ei turbată. Pentru el războiul nu putea fi reprezentat ca o paradă decorativă cu mișcări elegante ale cailor și călăreților, ci la modul cel mai realist în toată oroarea lui.
Charles d Amboise (1473-1511), tânărul conte de Chaumont și guvernator al Milanului îl primește ca pe un prieten și îl găzduiește în casa sa. Este primul său adevărat protector care îl copleșește cu bunăvoința. La rândul său,contele care visa la plăceri materiale și spirituale e foarte fericit aă aibă aproape o minte atât de luminată. Aici, va termina tabloul rămas înistorie cu titlul de Gioconda. Despre această pictură s-au scris cărți și articole nenumărate. Giorgio Vassari va nota: ”Se poate spune că aceasta a fost pictată într-o manieră care să-l facă pe orice meșter să tremure și să se teamă”. Relevant mi se pare acest citat din Iastoria secretă a lumii a lui Jonathan Black: ”Cea mai misterioasă, probabil, dintre capodoperele Renaşterii italiene este Mona Lisa. Cine îi poate explica puterea? Marele critic de artă şi ezoterist din secolul al XIX-lea Walter Pater scria despre ea: „Al ei este capul asupra căruia toate ”sfârşiturile lumii au venit”, iar pleoapele îi sunt puţin obosite. Este o frumuseţe făurită din interior asupra cărnii,
depunerea înceată, celulă cu celulă, a unor gânduri stranii şi fantastice reverii şi sublime pasiuni. … Este mai bătrână decât stâncile printre care şade … a fost de multe ori moartă şi a învăţat secretele mormântului şi s-a cufundat în mările adânci şi păstrează asupra ei ziua decăzută.” Pater face trimitere, poate, la ceea ce ştie. Mona Lisa este, într-adevăr, mai bătrână decât zeii. Am văzut anterior cum Luna s-a separat de Pământ pentru a reflecta lumina Soarelui spre el şi a face astfel posibilă reflecţia umană. Am văzut şi cum, în 13000 Î. C., Isis s-a retras de pe Pământ pe Lună pentru a deveni stăpâna acestui proces de reflecţie. Acum, la începutul secolului al XV-lea, după ce cosmosul petrecuse o veşnicie creând condiţiile necesare pentru a face posibilă reflecţia în sensul în care o înţelegem astăzi, lucrul aşteptat s-a petrecut în sfârşit. Capodopera lui Leonardo da Vinci este un jalon al istoriei umane fiindcă a capturat în sine clipa în care a avut loc acest pas în evoluţia conştiinţei.
Pe chipul Monei Lisa vedem pentru prima dată profunda bucurie a celui care îşi explorează viaţa interioară. Ea este liberă să se detaşeze de lumea simţurilor care o încorsetează şi o frământă. Ea are ceea ce J. R. R. Tolkien numea într-un alt context „o privire interioară nestânjenită, mobilă, detaşată”. Prin urmare, Mona Lisa făureşte un spaţiu magic în care spiritul lui Isis poate sălăşlui. Fireşte că, în zilele noastre, este aproape imposibil să rămâi singur în sala de muzeu cu ea, dar la fel ca Lohan de la British Museum, Mona Lisa a fost astfel creată încât, dacă intri în comuniune cu ea, îţi va vorbi”, scria Jonathan Black în Istoria secretă a lumii.
”Ea vine din timpuri mai vechi
decât stâncile printre care șade.
Ca vampirul
ea a fost moartă de multe ori.
Ea a învățat secretele mormintelor.
În ape adânci s-a scufundat
și ține în preajma ei ziua scăzută a mării
Ea se târguia pentru țesături străine
cu negustorii sosiți din Răsărit.
Și, ca Leda,
ea a fost mama Elenei din Troia.
Și, ca Sfânta Ana
ea a fost mama Măriei.
Și toate acestea fost-au pentru ea
Ca sunetul de liră și flaut.
Ea trăiște
numai din gingășia
cu care-i sunt alcătuite trăsăturile
și colorate pleoapele” (Walter Pater, Mona Lisa, trad: Lucian Blaga)
Ultimul mare protector al lui Leonardo a fost Francisc I de Valois (1494-1547) care, după ce este ales rege al Franței, îl invită la curtea sa și îi oferă spre folosință castelul Clos-Luce, pe Loira. Conform biografiei lui Vasari, artistul își dă ultima suflare chiar în brațele lui.
În toamna anului 1516, o caravană mică de măgari și oameni își croia drum spre Franța ducându-l pe Leonardo da Vinci în vârstă de 64 de ani la curtea lui Francisc I care îl va numi ”prim pictor arhitect și inginer al regelui.” Își luase cu el tablourile ”Fecioara și Pruncul cu Sfânta Ana”, ”Sfântul Ioan Botezătorul”și ”Mona Lisa”.
Poetul și soldatul florentin, Benvenuto Cellini care lucra la Fontainebleau, nota în 1540: ”Regele Franței era într-atât de îndrăgostit de marile talente ale lui Leonardo și îi plăcea atât de mult să îl audă vorbind încât se lipsea de compania lui doar câtevazile pe an...Nu mă pot abține să nu repet cuvintele, pe care l-am auzit pe rege rostindu-le despre el, în prezența Cardinalului de Lorraine și a Regelui Navarrei. El a zis că nu credea să se fi născut vreodată un om care să știe atât de multe ca Leonardo, nu doar în sfera picturii, a sculpturii, a arhitecturii, dar că era, de asemenea, și un mare filozof.”
Leonardo da Vinci a avut și câțiva discipoli dintre care doar Boltraffio, Marco d Oggiono și Cesare da Sesto s-au remarcat. Gian Giacomo Caprotti, Tommaso Masini și Francesco Melzi nu s-au remarcat prin nimic. Melzi va fi ales moștenitorul al artistului.
Enigmele ascunse ale operei lui Leonardo da Vinci
"Cel ce intră în contact cu Leonardo da Vinci își asumă riscul de a se rătăci într-un labirint. Tot acel hățiș de enigme insidioase ascunse în operele sale și, mai ales, uimitoarea încâlceală de semne marcate în faimoasele sale coduri exercită de secole bune o fascinație irezistibilă. Un vălmășag de cuvinte scrise de la coadă la cap, notițe, desene, schițe, ghicitori, proiecte și portrete, toate lăsate în voia sorții, acumulând haotic un total de aproximativ 13000 de file. Pagini pe care Leonardo le folosește în mod repetat în diferite momente ale vieții, pastrandu- le apoi pliate, prin buzunare, pentru a le scoate din nou la lumină atunci când se întrevede câte o idee noua. Petice de hârtie unde o caricatura coabitează cu invenția vreunui incredibil mecanism, sau pe care o diagramă euclidiană se suprapune cu o listă de cumpărături. Da Vinci ar trebui să li se prezinte cumpărătorilor drept un artist foarte deslușit și clar în gândire, dacă ar fi să judecăm după dimensiunile megalitice ale materialului de studiu lăsat posterității. În realitate însă, lucrurile stau exact invers, întrucât este într- atât de reticent și contradictoriu atunci când scrie sau pictează , încât suntem în orice moment expuși pericolului de a- l înțelege greșit. Când ai de- a face cu el ai toate șansele să deviezi de la subiect , ajungând să bați câmpii. Oricine a încercat să stabilească o ordine în cadrul incredibilului său tezaur de exerciții și descoperiri a trebuit până la urmă să se recunoască învins." ( Constantino d Orazio, Secretul lui Leonardo)
Tablourile lui Leonardo da Vinci constitue punctul de plecare și de sosire pentru cercetările din toate domeniile, sunt o formă de verificare a descoperirilor sale. Fiecare tablou reprezintă o ertapă în itinerariul său către studierea Cosmosului și a lumii care îl populează: ”Gioconda”, ”Cina cea de taină”, ”Doamna cu hermina” sunt doar câteva dintre ele. Trebuie remarcat la el curajul intelectual și puternica ambiție de a aborda cele mai uluitoare teme de studiu, avangardismul lui din toate domeniile. Aparent era o fire instabilă și schimbătoare, dar adevărul este că scruta în profunzime, cu tenacitate orice domeniu care îl pasiona. De asemenea, tebuie remarcat faptul că toate cercetările sale erau interconectate găsindu-și punctul de convergență în picturile lui. Astfel, nota el: ”Eu spun că azuriul în care ni se înfățișează aerul nu este întocmai culoarea acestuia, ci ea este cauza de umiditate caldă, evaporată în minuscule și insesizabile diviziuni.”
Celebra lui tehnică ”sfumato” este rezultatul observării unui fenomen atmosferic. Leonardo a fost primul mare intelectual pentru care imaginea a avut un rol mult mai important decât cuvântul- desenele sale sunt mult mai detaliate decât diversele comentarii anagramate și misterioase. El nu folosea scrierea reflexivă de la cap la coadă pentru a-i pune pe ceilalți în încurcătură, ci pentru că de mic copil fusese stângaci și nimeni nu-l corectase. Cu timpul scrierea în oglindă a devenit un sistem de notare.
O altă legendă despre el a fost sobrietatea și comportamentul refractar. Dimpotrivă. Era un tânăr frumos, bine proporționat, plin de grație și plăcut la înfățișare, se îmbrăca și se purta excentric conștient de valoarea lui de artist și îi plăcea să se înconjoare de tineri care îi țineau companie în aventurile lui intelectuale. Personaje insolite precum Zoroastro, Salaino sau Fanfoia reprezentau adevărata lui forță.
Trecând de la un tablou la altul vom constatat că viața lui Leonardo se traduce printr-o călătorie aventuroasă prin Italia renascentistă în care cunoaște zeci de provocări.
Primul tablou în care se recunoaște tușa de penel a tanărului pictor în atelierul maestrului Verocchio este ”Botezul lui Hristos”, comanda mănăstirii San Salvo din Vallombrosa de lângă Florența. Respectând tradiția iconografică a Antichității, când îngerii erau zugrăviți simplu ca niște efebi, Leonardo nu se limitează doar la ea, ci aplică tot ce învățase în atelier și adaugă o nouă viziune asupra volumelor și mișcării corpurilor. În plus, Messer Verrocchio era legat de tradiția lucrului în tempera, iar Leonardo stăpânește foarte bine tehnica picturii în ulei. Uluit de talentul elevului, maestrul hotărăște să renunțe la pictură.
Tehnica picturii în ulei a fost experimentată încă de pe vremea lui Vitruvius și a lui Pliniu cel Bătrân și câteva sute de ani mai târziu, pictorii flamanzi sunt cei care obțin rezultate mulțumitoare. De la ei o împerumută și pictorii florentini. Da Vinci devine maestru al tehnicii în glasiuri care constă în suprapunerea mai multor straturi de culoare fără riscul ca acestea să se amestece între ele, până când tonalitatea, consistența și luminozitatea dau efectul dorit de artist.
Giulgiul din Torino
În cartea sa, ”Patimile după Leonardo”, Vittoria Haziel, ajunge la concluzia că există încă o istorisire a Patimilor lui Iisus (Evanghelie), cea realizată de Leonardo da Vinci. Și această Evanghelie este Giulgiul de la Torino realizată prin imagini și nu prin cuvinte. Amprenta de pe pânza de la Torino este negativul perfect al unei imagini. Când avocatul Secondo Pia l-a fotografiat în 1898, pe placa negativului a apărut pozitivul, adică, matrița imaginii. În 1931, Giuseppe Erie a făcut alte fotografii prin metode mai avansate - pelicule ortocromatice și filtre galbene și imaginea a ieșit ca un veritabil portret ascuns . ”Toți copiștii, inclusiv Albrecht Durer, nu au surprins nici măcar parțial funcția exactă a clarobscurului amprentelor, pentru că neavând încă noțiunea de negativ fotografic, nu puteau bănui nicidecum că trebuie să ajungă la asemănări ale chipuluiprin intermediul inversiunii”. Tot Giuseppe Erie face trimitere către Maestrul da Vinci, cel care fusese preocupat de ”scrierea inversărealizase în cazul Giulgiului de la Torino, ”imaginea inversa”. Apoi, Leonardo excela în ceea ce privește clarobscurul în artă.
O altă caracteristică a amprentei de pe giulgiu este tridimensionalitatea sa: intensitatea imaginii variază în funcție de distanța dintre corpul care a produs-o și pânză, iar raportul matematic este atât de precis încât oamenii de știință au putut să reconstituie imaginea Omului de pe giulgiu. Și sugestia imaginii tridimensionale este realizată prin tehnica numită ”sfumato” pe care Leonardo o stăpânea. Intenția pictorului a fost de a face ca o suprafață plană să dea impresia unui corp în relief ieșit din plan.
În sângele de pe giulgiu a fost descoperită bilirubină, semn cel de la care fusese luat fusese traumatizat înainte de a muri. Se știe că Leonardo folosea pentru studiile sale cadavre ale celor care fuseseră executați. Petele de sânge de pe giulgiu au fost localizate corespunzând venelor si arterelor. Prin felul în care a localizat petele de sânge de pe giulgiu a reconstituit agonia Celui răstignit atât de apropiată de realitate cum numai un bun cunoscător al medicinei legale ar fi reușit s-o facă. Din punctul lui de vedere, arta trebuia să ajungă la privitor și să-l cutremure să-i dea o stare ca și cum el însuși ar participa la acțiunile înfățișate într-un tablou. ”Dacă nu ajungi la asta, să știi, o pictore, că toate strădaniile tale au fost inutile”. Și tot el afirma: ”Figura nu va fi demnă de laudă, dacă nu reiese din eapatima sufletului.” Și tocmai acest lucru a fost materializat în perfecțiunea imaginii lui Iisus de pe giulgiu.
Despre Cina cea de taină păstrată la Biserica Santa Maria delle Grazie din Milano, nici azi nu se știe ce tehnică picturală a folosit. Se spune că a folosit culori atât de fin măcinate încât granulele nu au putut fi distinse nici cu microscopul optic.
Giorgio Vasari îi face un portret lui Leonardo asemănându-l cu o divinitate pe pământ:
”Așa l-au văzut oamenii pe Leonardo da Vinci, în care mai presus de frumusețea corpului, niciodată îndeajuns lăudată, era grația maimult decât nemărginită în orice acțiune a sa (...) virtutea (...) forța (...) sufletul și valoarea întotdeauna regală și generoasă (...). Și într-adevăr Cerul ne trimite câteodată pe câte cineva care nu reprezintă numai umanitatea, ci divinitatea însăși, pornind de la acest model, imitându-l, ne putem apropia cu sufletul și cu excelența intelectului de cele mai înalte culmi ale cerului (...). El cu splendoarea aerului său care era foarte frumos,însenina orice suflet mohorât.”
Printre multele portrete care i s-au făcut lui Leonardo da Vinci de către erudiții săi contemporani este și acela în care este asemuit filozofului Platon, ”filozoful principilor și principe al filozofilor”. Însă nu de puține ori Maestrul toscan a fost asemuit cu Maestrul său din Galileea pe care contemporanii îl vedeau drept reîncarnarea marilor profeți. La senectute, Leonardo da Vinci avea chipul unui profet cu plete și barbă albe fluturând în vânt. Oriunde se ducea, ”nu putea să treacă neobservat pentru că nu semăna cu nimeni” (D. Merejkovski)
Gândirea religioasă a lui Leonardo
Se știe că Leonardo da Vinci a fost obsedat de matematică și știință până la sfârșitul vieții. În ce credea Leonardo? Doar în Dumnezeu pe care îl consideră ”Primul Motor” pe care îl recunoaște din mulțimea de minunății din natură.
Madonele lui Leonardo nu sunt învăluite în aur și purpură ca în iconografia sacră. Sunt femei de o simplitate dezarmantă, femei din popor, asemeni mamei sale. El este Evanghelistul unei religii universale, ecumenice, nu a uneia singure. Arta lui este oglinda naturii: în ea conviețuiesc laolaltă frumosul și urâtul, calmul și extazul, sacrul și profanul, binele și răul, bogăția și sărăcia. El nu iubește diviziunile, tinde către UNU. Nu încetează niciodată să se roage Maestrului (”Primul Motor” al Universului)): ”Eu îți dau ascultare, Doamne, mai întâi din dragostea pe care rațional ți-o datorez, și în al doilea rând, pentru că tu știi să scurtezi ori să prelungești viața oamenilor”.
Are o viziune clară despre lume, despre credință și nu se lasă înșelat de nicio erezie.
”În rândul celor tâmpiți există o anume sectă numită ipocriți, care, din contră, studiază să-i înșele pe alții și pe ei înșiși, dar mai mult pe alții decât pe ei, și de fapt, se înșală mai mult pe ei decât pe alții.” (Leonardo da Vinci)
Și acești administratori ai sufletelor sunt cei care îi hărțuiesc pe pictori, îi cercetează în zilele de sărbătoare, le studiază lucrările să vadă dacă urmează canonul. Leonardo condamnă în cuvinte tăioase tot comerțul care se face în preajma lui Christos- mulțimea de relicve apărute peste noapte, vânzarea de indulgențe cu scopul de a face profit.
Unii savanți au sugerat că pictura ”Salvator Mundi” în privința căreia a fost cel mai secretos și mai posesiv ar fi fost o dovadă a pioșeniei lui creștine. Pictura i-a fost comandată de curtea regală franceză. Un lucru evident și o noutate în sine este culoarea veșmântului lui Christos. În tradiția picturii religioase E purta roșu sau violet. Albastrul monocrom al veșmântului lui Christos este trăsătura cea mai neobișnuită și mai anormală a acestei picturi și are ca explicație rațională faptul că albastrul și auriul erau culorile casei regale franceze Valois. După moartea lui Leonardo pictura a trecut prin colecția a trei regiai Angliei: Regele Carol I, Regele Carol al II-lea și Regele Iacob al II-lea.
În 15 ianuarie 2017, după un traseu aiuritor și plin de mistere ”Salvator Mundi” ajunge în america și e scoasă la licitație de casa Christie s de la Rockefeller Center. ”Fiecare aspect al vânzării picturii Salvator Mundi a încălcat reguli și convenții, spune Ben Lewis în cartea sa ”Ultimul Leonardo Viața secretă a celei mai scumpe picturi din lume”. În primul rând, pictura a fost încadrată la categoria greșită de vânzare. Prin definiție, ar fi trebuit să apară într-o licitație a Vechilor Maeștri, dar, pentru prima dată, Christie s a introdus o pictură renascentistă într-o vânzare de artă contemporană.” Era scoasă la licitație pentru prima dată și nu se știa de la ce preț minim garantat să se pornească.
A fost una dintre cele mai ciudate licitații, Salvator Mundi fiind etalată între două picturi conceptuale. Licitația apornit de la 75 de milioane de $. La final au rămas doar doi ofertanți. Pretul final a fost de 400de milioane de $, plus 50 de milioane comisionul și a fost adjudecată de Dmitri Ribolovlev. Actualmente, Salvator Mundi se află în posesia Prințului Moștenitor Mohammed bin Salman, dar nu există nicio informație oficială a locului în care se află sau dacă va mai fi expusă vreodată. Nimeni, în afară de apropiații ierarhiei arabe nu știe unde se află tabloul lui Leonardo da Vinci. În limbajul colecționarilor de artă este considerată varianta masculină a Giocondei.
Așa cum am mai spus un lucru esențial în realizarea giulgiului din Torino este tridimensionalitatea, scoaterea în relief a unei imagini din suprafața plană, procedeu tipic în sculptură.
Răbdător, inventiv, tenace, încăpățânat, necredincios, eretic și, surprinzător, obedient, supus, protectorilor săi care îi asigură confortul necesar studiului. Leonardo era stângaci, ”scria de la dreapta spre stânga, precum semiții”, (Vittoria Haziel) chiar dacă era în stare să scrie normal, ca toată lumea. Dar , uneori scria invers încât scrierea lui să fie citită în oglindă, sau chiar scria cuvintele drepte, dar de la coadă la cap. Ex. Urpuc, în loc de cupru. Să fie vreo legătură între scrisul lui Leonardo și felul în care picta- tot cu stânga – și faptul că a fost un copil iubit de căldura dragostei de mamă? Sau să fie unul din puținele lucruri care îl legau de originea mamei sale, fostă sclavă iudeo –circaziană din Munții Caucaz?
Leonardo da Vinci a fost și un mare iubitor de jocuri enigmistice, a și compus multe, tema fiind de foarte multe ori aventurile lui galante din tinerețe. El numește aceste ghicitori pe care le compunea, profeții. Spunea lucruri adevărate pe care le amesteca cu absurdități lăsându-i pe ceilalți să-și bată capul.
Glumeț și bizar, era asemeni unui copil. Se distra pe seama altora inventând lucruri care șocau, amestecând realul cu irealul, fantasticul cu adevărul,fără scrupule morale sau etice. O dualitate compulsivă îi caracterizează existența. Pe de o parte este personajul serios, implicat în cercetare, inventiv și inovator, artisul sensibil și de neegalat. Cealaltă față a lui este cea a unui tip bizar, pus pe șotii, care scandalizează prin glumele lui, uneori,macabre. Dubla față a lui Leonardo se vede în prieteniile pecare le lega. Uneori, avea în preajma sa indivizi dubioși, de o moralitate îndoielnică, ciudați, vicioși.
Corrado Rizza despre scopul reconstrucției artistului:”După părerea mea, creația artistică urmărește la Leonardo cel mai înalt nivel al oricărei activități speculative, acela la care el ajunge după studiul naturii și care îl pune pe omul de știință-pictor în fața propriei imagini, a omului în care el se reproiectează și se oglindește drept idee în idee, drept conștiență de sine pe deplin transparentă.”
Bibliografie:
1.Antonina Vallentin, Leonardo da Viinci, Editura Meridiane, București, 1968
2.Ovidiu Drâmba, Leonardo da Vinci titan al Renașterii, Editura Saeculum I.O. București, 2000
3.Constantino D Orazio, Secretul lui Leonardo Enigmele ascunse în capodoperele sale, Editura Corint, 2018
4.Vittoria Haziel, Patimile după Leonardo, Geniul lui da Vinci și Giulgiul din Torino, Editura Rao, 2008
5.Ben Lewis, Ultimul Leonardo Viața secretă a celei mai scumpe picturi din lume, Editura Rao, 2020
6.Michael White, Leonardo da Vinci biografia unui geniu, Săptămâna financiară, 2000
7.Catherine Meyer coordonator împreună cuMikkel Borch-jacobsen, Jean Cottraux, Didier Pleux, Jaques van Rillaer, Cartea neagră a psihanalizei, să trăim, să gândim și să o ducem mai bine fără Freud, Editura Sedcom Libris, Iași, 2012
8.Leonardo da Vinci, Tratat despre pictură, Editura Meridiane, București,1971
9.Leonardo da Vinci, Jurnal Voi dăinui...Editor Aldo Press București, 2013
Comentarii