Mihai Eminescu-câteva repere
Pentru unii dintre noi Eminescu există doar la 15 ianuarie şi la 15 iunie. De la adulare la ducerea în derizoriu există un întreg evantai de abordări. Astfel, întâlnim ”Poetul”, scris cu literă mare, ”Luceafărul poeziei românești” etc. -stereotipii moștenite din generație în generație prin gura unor dascăli leneși care nu au nici harul și nici dorința de a-i apropia pe tineri de poezie și de poetul care a pus limba română între albiile ei firești. De cealaltă parte sunt detractorii de toate culorile politice și de toate neamurile, însă nu despre aceşti avortoni culturali vreau să vorbesc, ci despre marile şi strălucitoarele minţi care n-au pregetat să se aplece cu conştiinţa lucrului temeinic făcut, fără nicio urmă de exaltare, asupra operei lui Eminescu.
Eminescu a fost un truditor al cuvântului şi doar personalităţi de acelaşi calibru l-au putut intui şi l-au putut face accesibil marelui public. Au curs râuri de cerneală, au apărut exegeţi peste exegeţi s-a înfiinţat o mare colecţie Eminesciana în care s- a tot scris şi s-a tot interpretat opera lui Mihai Eminescu, însă în conştiinţa marelui public au intrat câteva stupide sintagme fără ca mulţi dintre cei care le folosesc să fi avut acces în profunzime la opera sa integrală.
Eminescu adevărat este cel din proză, din poezie, din publicistică, adunate toate la un loc !
Şi “nu de judecat critic de către noi, este acum Eminescu, ci de asimilat într-un fel, ca o conştiinţă de cultură de dindărătul nostrum- de la folclorpână la ştiinţele pozitive-devenind astfelconştiinţa noastră mai bună, sau poate mustrarea de conştiinţă a oricărui intellectual, care-I vede necuprinsul, adică sinteza totuşi.”( Constantin Noica)
Adevăratul intelectual trebuie să capete deprinderea de-a nu mai vorbi despre lucruri pe care nu le cunoaşte în profunzime, dându-şi cu părerea aşa cum simte şi cum cugetă. Despre personalitatea exemplară a poetului vorbesc manuscrisele lui pentru care Constantin Noica a dus o adevărată bătălie cu autorităţile pentru a fi facsimilate şi aduse în conştiinţa publicului larg.
“Caietele arată oricui care e răspunderea şi umilinţa omului de cultură, fie că este ori nu geniu.”( Noica)
Ca o paranteză, pentru cei ce vor să vadă cele 44 de caiete facsimilate o pot face la Muzeul Eminescu din Iaşi și la Casa Memorială “Mihai Eminescu” din Ipoteşti.
“În clipa de faţă Eminescu nu e decât cel mai mare poet al României. Avem temeiuri să credem că el poate fi transformat în Pedagog al ei dacă se pun la dispoziţia oricui, şi mai ales a tineretului, caietele cuprinse în cele 44 de manuscrise de la Biblioteca Academiei Române.”
”Pentru că tot aşa cum, spune Noica mai departe, demolând mitul poetului romantic a cărui viţă şi operă au fost marcate doar de haos, Eminescu a fost conştiinţa profundă şi disciplinată a acestui neam, “adevărata Universitate atuturor culturilor lumii.”
În capitolul ”O lume ca nelumea sau: lumea culturii lui Eminescu” din ”Introducere la miracolul eminescian”, Constantin Noica vorbeşte despre începutul dialogului platonician ”Phaidros”, în care tânărul iubitor de cultură și Magistrul său, Socrate, se plimbau pe malul râuleţului Ilisos în căutarea unui loc umbros. La un moment dat, Phaidros exclamă plin de încântare: ”Aș zice că s-a nimerit tocmai bine să fiu desculţ! Cât despre tine, ăsta ţi-e obiceiul. Astfel că numai bine vom merge, udându-ne picioarele, pe unde apa e mai mică. Și nu va fi deloc neplăcut, în plină amiază, pe arșiţa verii.” (Trad. Gabriel Liiceanu) ”Aşa desculţi, spune Noica, aveau ei să vorbească despre lucrurile ultime ale gândului şi vieţii.”
Desculţii, uneori la propriu, ca în cazul folclorului şi al câtorva mari figuri din trecut, dar de cele mai multe ori la figurat, sunt cei care fac cultura mare.
Ceilalţi, bine-îmbrăcaţii, o pun doar în ordine. Primii sunt cu adevărat cei liberi, cei detaşaţi şi cei care au acces la o lume răsturnată (sau altfel, aşezată mai bine) aşa cum aici, în dialog, sub insolaţia spiritului- sub “însorirea” lui, ar fi spus Eminescu, folosind un termen pe care îl încerca în manuscrise, anticii aceia se străduiau să vadă lumea ca o “nelume” a Ideilor.
Tot Noica spune, în continuare, că în lumea rarefiată a Ideilor a rătăcit “desculţul la propriu Homer”, “bastardul pictor şi tehnician rătăcitor, Leonardo”, “actorul Shakespeare şi directorul de trupă Moliere”, la fel de prost îmbrăcaţi, precum şi valetul Rousseau “ce abia ieşea din condiţia de valet” şi Holderlin, cel care făcea pe jos drumul de la Bordeaux până-n Germania.
Alături de ei cu cinste stă desculţul Eminescu care trecea munţii de la Cernăuţi la Blaj, cu traista-n băţ pentru a se pleca la porţile Blajului şi pentru a rosti cu înfiorarea tânărului însetat de cunoaştere: ”Te salut, mică Romă!” Apoi, de la Blaj la Sibiu şi de acolo până în podul cu fân de la Giurgiu, având singura avere câteva ceasloave din care citea cu glas tare în dulcele grai românesc.
Şi cum să nu fii de accord cu exclamaţia plină de admiraţie a lui Constantin Noica? “Ce frumoasă este cultura, făcută de către “desculţi” şi administrată de oameni ”bine îmbrăcaţi”!”
Maiorescu a fost primul “bine-îmbrăcat”, aparent steril prin rigiditatea nemţească, care a intuit din prima clipă că în spatele neorănduielii eminesciene stă marele geniu al culturii române. Spirit măsurat în tot ceea ce spunea şi făcea, n-a pregeta să-l numească pe Eminescu “rege al cugetării omeneşti”. În studiul “Eminescu şi poeziile lui” (1889), Titu Maiorescu semna actul prin care stabilea locul poetului în cultura română: “Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veştmântului cugetării româneşti.”(Titu Maiorescu)
A urmat, apoi, George Călinescu, monument al subiectivităţii în a sa ”Istorie a literaturii române de la origini până-n prezent”, dar de-o obiectivitate şi de-o rigoare excepţională în abordarea operei eminesciene. L-a așezat acolo unde-i era locul, alături de marii poeţi ai literaturii universale: ”Eminescu e un poet universal, dar, ca oricare altul, nu izolat. Luceafărul e tipicul geniu al romanticilor lui Klinger şi al lui Lavater, zeu uman, rege al lumii. Geniile sunt solitare, neliniştite. Faust, Torquato Tasso, Childe Harold, Jocelyn îi sunt tovarăşi. Ei nu pot sta în spaţiul nostru strâmt, de unde vastitatea cadrului romantic în întindere (priveliştea exotică, primitivă)şi în înălţime, (câmpul uranic). Poezia cu genii e totdeauna şi o poezie cosmică. Lamartine, Vigny şi ceilalţi au viziuni cosmogonice şi escatologice. Aştrii sunt la modă. Keats începuse un Hyperion, Holderlin scrisese un Hyperion.”(Istoria Literaturii Române de la origini până-n prezent).
Perpessicius a fost cel care a deschis seria ”Operelor” eminesciene, continuat de Dimitrie Vatamaniuc şi Petru Creţia. Aşa a ajuns sub ochii marelui public bună parte din manuscrisele eminesciene, dar nu toate. Perpessicius nu l-a putut acoperi pe Eminescu în întregime, nefiind pus la punct cu limba germană. Singura soluţie era facsimilarea tuturor celor 44 de caiete, astfel încât să poată fi cercetate şi acele pagini pentru că adevărata imagine a poetului Mihai Eminescu nu poate fi redată decât cunoscându-i-se tot ceea ce a scris. În pledoria sa pentru cunoașterea integrală a lui Eminescu, Noica afirmă: ”Manuscrisele nu sunt de văzut, sunt de pipăit, de absorbit prin toţi porii. Pierdeţi două-trei ceasuri măcar să vedeţi ce miracol este acolo şi cum omuleţul acesta a vrut să ştie tot şi cum a trăit sub ruşinea de a nu şti tot. Şi asta e marea ruşine pe care o resimţim cu toţii.”
Că vrem sau nu vrem, Eminescu a fost un adevărat uomo universale (în versiune românească) care a trudit până la arderea totală. De aceea, pentru a-l cinsti aşa cum se cuvine trebuie să ne aplecăm cu mai multă umilinţă şi sfială asupra operei sale. Făcând recurs la studiile lui Constantin Noica să nu uităm că: “...trebuie să-ţi dea oricând în viaţă, un cutremur lăuntric faptul de-a crede că eşti poet. Găndindu-se la Socrate, oamenilor le-a fost ruşine, pur şi simplu să-şi spună filozofi. Credem că la fel trebuie să te încerce sfiala, în ţara lui Eminescu ori în ţările altor mari poeţi, să te numeşti poet.”
Deoarece: ”Fie că se poate înţelege, sau rămâne ceva dincolo de înţelesurile noastre critice, acesta e faptul: totul se petrece înăuntrul a 15 ani. Formaţia şi creaţia lui Eminescu se desfăşoară între cei 18 şi 30 de ani ai lui, după care vine noaptea, lungă de 6 ani, după care vine uimirea noastră, lungă probabil cât anii limbii lui.”
(Constantin Noica)
Comentarii