I

În ciuda tuturor vicisitudinilor istoriei, poporul armean a dat lumii o neprețuită cultură încă din zorii apariției sale, începând cu secolul al VII-lea î.e.n., când populația autohtonă din podișul Anatoliei, creatoare a civilizației Urartu, s-a amestecat cu triburile traco-frigiene venite din Balcani.  După o tradiție antică rămasă de la Herodot, poporul armean ar fi  urmașul și continuatorul frigienilor care s-au stabilit în Armenia. Emigrând din Europa, din nord-vestul Peninsulei Balcanice (după unii de la nord de Macedonia) frigienii  s-au stabilit în Asia Mică. Din punct de vedere lingvistic, armenii și frigienii fac parte din ramura lingvistică indoeuropeană  ”satem” din Europa, adică, cei care au păstrat sunetul indoeuropean ”e” , schimbat, uneori, în ”a”. Alți cercetători consideră că armeana și frigiana erau limbi diferite și deosebite și față de limbile tracă și dacă. Conform teoriei lor, armeana s-a născut dintr-un dialect indoeuropean primitiv, dialectul misic, vorbit de triburile  sosite în Asia Mică în mileniul al III-lea. Vechimea limbii armene este atestată prin  texte religioase creștine din greacă și printr-o serie de traduceri din grecește sau din iraniană.

La început, armenii au fost vasali ai mezilor și ai perșilor fiind cuceriți de Alexandru cel Mare. Abia în 190 î.e.n și-au câștigat independența ca stat și  vreme de câteva secole au jucat un rol important în istoria veche a Orientului Apropiat. Sub regimul lui Tigran cel Mare (94-65) î.e.n., statul armean cuprindea 15 provincii din Transcaucazia, Mesopotamia și Persia, Cilicia și Siria  și a devenit un fel de zonă tampon între cele două mari imperii ale lumii antice – Imperiul  roman și  Imperiul persan.

În anul 387, Armenia este împărțită între cele două imperii, partea apuseană intrând sub administrația romană și cea răsăriteană trecând la Imperiul persan. Între anii 527-565, pe vremea împăratului Justinian, Armenia va suferi o serie de reforme militare și civile și va cunoaște o perioadă de înflorire culturală și artistică.

Anul 654 va marca începutul năruirii civilizației armene sub dramatica stăpânire a puterii islamice a lumii arabe. În secolul al IX-lea, când arabii au nevoie de sprijin împotriva Imperiului Bizantin, unul dintre principii familiei Bagratizilor, Așoț I, capătă titlul de Principe al Principilor, iar în 1885, va fi recunoscut ca rege. Astfel se va crea primul stat armean medieval care va dura până la 1064, când va fi cucerit de turcii selgiucizi. Împăratul bizantin Vasile I recunoscuse noul stat armean și încheiase cu el un tratat de alianță și de prietenie. Încă o dată, Armenia va deveni un stat-tampon între două lumi - cea bizantină și cea islamică. După moartea lui Așoț I, încep  o serie de tulburări interne care duc la intervenția arabilor și la întronarea lui Așoț al II-lea denumit ”de Fier”. Pentru meritele sale de mare strateg, Așoț al II-lea este primit la Constantinopol cu mare pompă și este primul suveran care primește titlul de ”Rege al Regilor”, după modelul persan. Urmașul lui, Așoț al III-lea, mută reședința de la Kars la Ani care va deveni în vremea lui Gaggik I (989-1020) cel mai important centru de cultură al Armeniei, fiind numit și ”orașul celor 40 de biserici”.  Tot în această perioadă se vor dezvolta și alte regate ale Armeniei Mari precum Vaspuragan cu capitala la Van, Siuniq, Wanand cu centrul la Kars Tașir sau Lori în care va înflori  cultura și în care vor apărea numeroase școli de miniatură.

 În anul 1020, împăratul Vasile I pune la punct siguranța frontierelor dinspre Răsărit alipind provincia Vaspurakan și o parte din Iviria. Regatul devine strălucitor în vremea acestui reprezentant al dinastiei Bagratizilor, dar în 1064 turcii selgiucizi cuceresc întreaga Armenie. Emigranții din vechiul regat vor constitui în Cilicia o nouă Armenie liberă cu capitala la Siș  care va dura până în 1375 când va fi cucerită de mameluci.

Cultura și arta armeană create pe temeiul culturii Urartu au lăsat moștenire numeroase vestigii, multe găsindu-se la Muzeul Național din Erevan.  Liberă sau independentă, vasală sau de sine stătătoare, Armenia nu a fost niciodată o simplă țară de la margine de imperiu, ci a reușit să integreze numeroasele culturi bizantine cu care a intrat în contact, păstrând, în același timp, caracterul specific propriu.  Nu puține au fost personalitățile de vază date imperiului de către statul armean. Astfel, generalul Narses, mâna dreaptă a lui Iustinian I, împăratul Leon V Armeanul, și Ioan I Tzmiskes. După cucerirea Armeniei de către turcii selgiucizi întregul imperiu a avut de suferit.

Armenii au fost creștinați la sfârșitul secolului al III-lea  și au reușit să-și mențină identitatea atât în fața persanilor cât și în fața islamiștilor. Conștient de faptul că dăinuirea poporului se va sprijini pe creștinism, fostul militar Mesrob -Maștoț a inventat un nou alfabet și împreună cu catolicosul Sahak  au compus imnuri, discursuri și dogme creștine. Traducerea Bibliei a deschis o nouă eră culturală și din secolul al V-lea  începe să se dezvolte o bogată literatură patristică în Armenia. Vechile documente  traduse din greacă se pierd și se pun baze noi pentru scrierile istorice și religioase în limba armeană care se vor transmite peste generații. 

Discipolul  lui Maștoț, Koriun va fi autorul primei opere originale scrisă în limba armeană care va conține povestea vieții călugărului Maștoț.

În secolul al V-lea, armenii sunt atacați de perși , iar conducătorul lor, Vardan Manikanian își pierde viața în luptă, povestirea scrisă despre eroismul lui va scoate în prim plan lupta creștinismului împotriva mazdeismului.

Adevăratul părinte al istoriei armenilor este considerat Moise din Koren. El  a scris o istorie a poporului armean începând cu vremurile biblice. Se scriu primele versuri tot în această epocă și cel mai renumit poet este Grigorie din Narek, autorul ”Cărții plângerilor”. Toate aceste opere vechi fac parte din tezaurul poporului armean și sunt păstrate și  onorate cum se cuvine.

În ceea ce privește arta armenească de început ea s-a dezvoltat în două direcții - monumentele de arhitectură impresionante prin soliditatea lor și manuscrisele bogat ornamentate cu miniaturi. Secolele VI-VII și IX-XI au fost cele mai strălucite în istoria culturii vechi armene.

Specific arhitecturii  monumentelor armene rămâne materialul de construcție care a fost piatra vulcanică îm tonalități de culoare diferite. Bisericile armene sunt construcții solide, masive încununate cu o cupolă centrală cu acoperiș în formă conică sau piramidală. Bazilicile de tip oriental au acoperișul în două ape și trei nave după modelul elenistic. Una dintre cele mai importante este catedrala de la Ecimițian ale cărei vestigii sunt datate din secolul al IV-lea.

Există în Armenia și o bogată tradiție a pietrei cioplite, sculptura în basorelief înfrumusețând fațadele monumentelor, chenarele ușilor, nișele, capitelurile și  coloanele.

În secolele IX-XI în care a domnit dinastia Bagratizilor, cultura Armeniei cunoaște o epocă de mare înflorire. Se construiesc numeroase biserici, orașul de reședință, Ani este împodobit cu vestigii de o rară frumusețe. Încă din perioadele anterioare gândirea arhitectonică armeană avea la bază principiile Geometriei lui Euclid și este cunoscut marele arhitect Trdat. Lui i se atribuie planurile arhitecturale ale câtorva biserici renumite. În anul 1000 în construcțiile din Armenia se  aplică un nou mod de susținere a bolților pe nervuri cioplite de piatră anticipându-se astfel stilul gotic al Europei Occidentale.

Trebuie remarcat faptul că meșterii și arhitecții armeni erau foarte renumiți ca și cei georgieni și au fost aduși și de domnitorii din Țările Române. Mânăstirea Dealu și Biserica Episcopală din Argeș construite în secolul al XVI-lea au fost ridicate  de mâna lor La fel și Biserica Trei Ierarhi din Iași unde au lucrat meșterii georgieni.

Dacă bisericile și alte monumente nu s-au păstrat în întregime din cauza intemperiilor naturii sau a războaielor, manuscrisele au fost mai bine protejate. Numai în faimoasa bibliotecă Matenadaran se păstrează peste 10 000 de manuscrise armene.

Un fond de aproape 700 de manuscrise provenind de la fosta mănăstire armeană Noul Djulfa din Iran a fost publicat de fundația Gulbenkian.

Pictura murală și arta miniaturilor  a lăsat o bogată moștenire. Miniaturile armene au cunoscut două concepții artistice diferite- una elenistică transmisă prin Bizanț, cealaltă autohtonă cu influențe populare tinzând către geometrizarea și abstractizarea formelor. Poporul  cu o viață zbuciumată al Armeniei din cauza vitregiilor istoriei a continuat să facă cultură chiar și în spațiile în care a emigrat.

În Moldova - orașele Siret, Suceava, Bacău, Botoșani, Iași- a existat o puternică comunitatea armeană. Renumitele vase din faianță de Kutahia lucrate de meșterii armeni existau la toate curțile domnești și boierești. Armenii din Moldova  au fost recunoscuți și ca neguțători destoinici de mătăsuri și podoabe orientale, dar și de vite.

I

În pictura armenească medievală, miniaturile au un rol esențial și, în ciuda tuturor invaziilor care s-au abătut asupra Armeniei, s-au păstrat și s-au conservat un număr mare de colecții de miniaturi. Fondul de manuscrise armene din toată lumea-mare parte păstrate la Biblioteca Madentaran, adică, circa 10 000 de manuscrise, iar fondul de manuscrise din lumea întreagă este de cca. 25 000 de exemplare . Cele mai vechi miniate sunt datate în secolul al VI-lea, iar  primul care păstrează data execuției  este Evanghelia din 887. Lipsesc multe din lucrările de început redactate imediat după anul 405, an care marchează data descoperirii alfabetului armean.

În afară de celebrul manuscris de la Ecimiațin din 989 (Madenatataran) se mai păstrează Evanghelia din 1038,  cea din sec XI de la Mahni, Evangheliile de la Hahibad (1211 ș1232). În secolul al XII lea sunt datate câteva manuscrise ciliciene precum ”Cartea prăznicarului” care a aparținut regelui Hetum al II- lea.

Înainte să existe scrisul, în vechile manuscrise mesajele erau transmise prin intermediul desenelor. Și în manuscrisele armene desenul a fost un precursor al scrisului, alfabetul armean  fiind inventat pe la anul 405 de marele erudit Mesrob- Maștoț. Până la acea dată  documentele erau scrise în greacă sau în siriană. Sub influența artei siriene (existau manuscrise ornate încă din sec. al V-lea precum Evanghelia de la Rabula (586), a picturilor murale de la Lambat și Arujd sau a capitelurilor biserricii Kasah a existat o artă autohtonă încă dinainte de perioada creștină. Aceste vestigii precreștine s-au pierdut, în schimb s-au păstrat câteva foi de la sfârșitul manuscrisului de la Ecimițian (989), miniaturi care reprezintă scene din Bunavestire, Vestirea lui Zaharia, Răstignirea. Aceste miniaturi de la sfârșitul Evangheliei de la Ecimițian lucrate în secolul al VI-lea sunt atât de bine lucrate încât dovedesc existența unei tradiții. Din secolul al VI-lea până în secolul al XIX-lea arta miniaturii a cunoscut în Armenia o perioadă de înflorire și a dominat artele plastice prin valoarea și originalitatea ei. Majoritatea manuscriselor miniate au fost evanghelii, iar în 1482 apar primele miniaturi cu subiect profan precum Psaltirea de la 1482 care reprezenta bătălia de la Avarair (451).

Miniaturile armene au avut ca sursă de inspirație textele din Miracole, Tămăduiri, Parabole, iar motivele ornamentale erau pline de originalitate, nerepetitive, cu inepuizabile soluții plastice.

Ornamentele inspirate din lumea vegetală sunt stilizate, presărate, uneori, cu texte din evanghelii scrise cu majuscule. De asemeni, în structura compozițională a ornamentelor intrau și animale care îi simbolizau pe cei patru evangheliști. Mai târziu, poate fi remarcată și reprezentarea umană prin diferite scene religioase sau laice.

Armenia care a preluat principiile noii religii creștine de la sirieni și-a creat propria iconografie întrucât Siria nu avea o tradiție prea dezvoltată în acest domeniu așa cum era Egiptul, Palestina sau Roma. Odată stabilite motivele ornamentale autohtone acestea au căpătat,cu timpul, o puternică individualitate fără a primi influențe străine, nici măcar bizantine. Motive ornamentale precum vița de vie (de proveniență bizantină) ghirlandele de flori, meandrele, discurile, curcubeul, frunza de acant au fost asimilate și stilizate în așa fel încât prin simplitate, prin gama cromatică redusă, prin armoniile dintre tonuri și prin modul de tratare al subiectelor   se evidențiau printr-o mare originalitate.

Studierea manuscriselor ornamentate cu miniaturi a  determinat împărțirea lor în două categorii. Manuscrise precum Evanghelia de la Ecimițian, cea de la Mohni, Evanghelia din 1224, Evanghelia de la Tarcmanciaț (1232) și încă un grup de Evanghelii din Vaspuragan și operele maestrului Toros Daronați din Klațar (1323)   au câteva particularități comune precum:  cromatica mai sobră, numar de personaje redus, simplitate, folosirea materialelor de foarte bună calitate, însă călugării creatori ai acestor opere nu erau dotați cu o cultură artistică elevată, semn că aparțineau unui mediu mai modest.

Un alt grup de manuscrise precum cele din Cilicia se caracterizează prin compoziții mai complicate, de o eleganță aparte, populate cu ornamente bogate executate cu multă grijă și o coloristică vie în care galbenul și albastrul erau culori dominante. Artiștii creatori ai acestor opere aveau o pregătire îndelungată și temeinică sub supravegherea unor maeștri renumiți. În general, comanditarii acestor manuscrise erau deținătorii de biblioteci bogate, armeni, dar și sirieni, colecționari cu multă dare de mână.

Cele două curente artistice au evoluat în paralel, un rol important având marile mănăstriri în incinta cărora funcționau ateliere-școală. Una dintre cele mai importante școli a fost cea de la Vaspuragan, foarte dezvoltată în secolul al XV-lea. De remarcat faptul că într-o țară atât de mică precum era Armenia, în condiții destul de vitrege  s-a dezvoltat atât de puternic și diversificat arta miniatelor.

Primul material folosit pentru scrierea manuscriselor a fost pergamentul obținut din pielea animalelor domestice și supus unor tehnici speciale de prelucrare. Cu cât era mai fin și mai transparent, cu atât era mai prețios.

 Începând cu secolul al XI-lea se folosește drept suport și hârtia care, asemeni  pergamentului trebuia să suporte niște operațiuni de tratare atât de meticuloase încât hârtia ajungea să imite perfect pergamentul. Primele miniaturi descoperite,  lucrate pe hârtie, datează din secolul al XIII-lea.

 Foiele de hârtie erau îndoite la mijloc, dublate trei câte trei, obținându-se astfel 12 pagini. Mai întâi se scria textul manuscrisului, apoi, se pictau miniaturile și la final, manuscrisul era legat, coperta fiind dublată cu bucăți de tapiserii uzate foarte vechi și foarte valoroase.

Pentru ca alinierea manuscriselor și arcurile frontispiciilor să aibă o execuție cât mai corectă, miniaturiștii foloseau rigla și compasul. După desenarea contururilor, acestea erau umplute cu culoare roșie, de obicei, obținută din ”vantargarmir” sau garanță. Cu aceleași tonuri se delimitau și zonele care urmau să fie umplute cu aur, preparate anterior cu un adeziv din albuș de ou. Următorul proces consta în distribuirea celorlalte tonuri, artiștii folosind atât laviurile (straturile suprapuse) cât și culorile de apă, în funcție de școala căreia îi aparțineau.

Școala de miniatură armeană a avut perioade de înflorire alternate cu altele de stagnare, în funcție de situația politică, de luptele pe care poporul le avea de dus împotriva deselor invazii turcești, tătărești, bizantine etc. Armenia și-a apărat de fiecare dată atât libertatea, dar și specificul propriei culturi, astfel, în epoca dominației arabe care a durat până la a doua jumătate a secolului al IX-lea, s-au construit numeroase biserici având picturi murale de mare valoare, arta cărții s-a perfecționat și tematica artei miniaturilor s-a diversificat adoptând noi modele compoziționale.

În acest timp, orașul Ani a devenit centrul economic și cultural al Armeniei, iar mănăstirile de la Hahbad și Sanahin s-au dezvoltat ca importante centre pentru arta cărții. Un alt important centru cultural a devenit și mănăstirea Datev din Sunik de unde provine Evanghelia de la Ecimițian, precum și Vaspuraganul.

La începutul secolului al XIII-lea, Armenia se eliberează de asuprirea grea a turcilor selgiucizi și conducerea țării este preluată de dinastia Zakarienilor, nobili originari din Georgia. Sub ei, alături de clasa nobilimii bogate, se dezvoltă noua clasă a negustorimii burgheze fapt care se vede și în laicizarea subiectelor religioase tratate în manuscrisele cu miniaturi. Mai ales, cele din Cilicia, unde, stilul academic se îmbină cu stilul popular și își împrumută reciproc trăsăturile.

În 1220, începe invazia mongolă în Transcaucazia, iar în 1243, Armenia este cucerită de ei. Manuscrisele care mai apar în această perioadă sunt semn al rezistenței din marile mănăstiri. Cilicia devine cel mai important centru al artei miniaturale armene continuând tradițiile vechii  culturi și îmbogățindu-le. Arta ciliciană aduce în prim plan elementul uman. Unul dintre cei mai importanți reprezentanți a fost Toros Roslin, considerat un precursor al Renașterii. Evanghelia din 1287 din Cilicia îi este atribuită, artistul dând o mare importanță reprezentărilor umane și  gesticii acestora.

Prin specificul și ingeniozitatea compozițiilor figurative florale, animaliere și umane, prin echilibrul cromatic și prin rafinamentul liniilor, arta miniaturilor armene rămâne una dintre cele mai semnificative în istoria artelor universale.