Václav Havel a fost, la început, un ”simplu dramaturg”. Ca dizident recunoscut de autorităţile comuniste, fusese obligat să lucreze ca maşinist la un mic teatru din Praga. Acolo îşi scria piesele – chiar dacă acestea nu erau jucate. Se alăturase de tânar mişcării Primăvara Pragheză, alături de alţi intelectuali. Mulţi dintre ei părăsiseră, la intervenţia Sovietică, Cehia – unii, pentru totdeauna (ca Milos Forman, de exemplu). Havel nu s-a exilat, nu și-a părăsit Cetatea. Mai tîrziu, a semnat Charta 77 și a făcut puşcărie politică.

A intrat în conştiinţa praghezilor drept cel mai intransingent dizident. Omul care, chiar fără pregătire politică, nu accepta compromisuri cu regimul comunist. În 1989, când demonstranţii au decis ruperea definitivă cu regimul comunist şi întoarcerea spre democraţie, a fost aproape normal să îl vrea pe Havel preşedinte. De aceea, spontan, au strigat „Havel la Hrad!” ”Havel Preşedinte!”

Havel a devenit Preşedintele Boemiei. „Simplul” dramaturg, s-a dovedit a împlini speranţele şi dorinţele cetăţenilor. A fost cel mai democratic preşedinte din toate statele foste comuniste, un veritabil pilon al democraţiei europene.

Havel aparține acelui moment al tranziției când a căzut Zidul Berlinului, când Mandela a ieșit din închisoare, când noi, europenii din Est, am îndrăznit să credem că istoria își va schimba cursul de până atunci. A apărat intersele cehilor, și-a iubit concetăţenii și a fost iubit de ei.

A ştiut să se înconjoare de oameni de cea mai bună calitate, nu numai incoruptibili, ci şi extrem de competenţi în domeniile lor. Nu a fost un politician de marcă şi nici un mare economist, dar a ştiut să susţină specialişti în domeniile respective.

Nu a fost un naţionalist habotnic, în ciuda patriotismului – a ştiut să se înconjoare de evrei, germani, cehi şi moravi, slovaci, maghiari, români şi ţigani – toţi cei care formau Poporul Boem. A rămas celebru în istorie răspunsul pe care l-a dat în interviul luat de un jurnalist în 1986:

”În mod clar, speranța nu este același lucru cu optimismul. Nu este convingerea că ceva se va termina cu bine, ci certitudinea că ceva are sens, indiferent de consecințe.”

Și aceasta este o replică care are în spate autoritatea unei întregi vieți. Personalități precum Havel și Mandela au crezut întotdeauna că victoria va fi a lor .

În cazul lui Havel, acest răspuns din 1986 făcea parte dintr-o dispută amară cu Milan Kundera care publicase atunci ”Imposibila ușurătate a ființei” și nu mai credea în producerea schimbării în Cehoslovacia comunistă. Havel avea atunci trezeci și ceva de ani și punea în circulație petiții în care cerea eliberarea deținuților politici arestați în urma trecerii tancurilor sovietice. Unul din personajele romanului lui Kundera spunea că nu ajută la nimic semnarea acelor petitții, nu asigură eliberarea nimănui. Și poziția lui Kundera a rămas, în timp, la fel de încrâncenată. Trebuie să știm că oricât de disperată ar fi situația cuiva, faptul că știi că îi pasă de tine altcuiva îți mărește puterea de a rezista.

Numai că, domnul Kundera nu prea avea de unde să știe lucrul ăsta, el fiind deja în siguranță, stabilit la Paris din 1975. În calitate de marxist intelectual, care crezuse cândva că are în stăpânire volanul istoriei și care fusese implicat într-un act de delațiune, Kundera exprima în ficțiunea lui de mai târziu dezgust față de viață .

Însă Havel nu avea timp pentru dezgustul lui Kundera și i-a spus intervievatorului său că istoria o fac oamenii, fiecare în felul lui - cu dizidență, cu petiții, prin scris. La trei ani după acel intreviu, în 1989, când Havel se afla în Piața Wenceslas în fața a 250 000 de oameni, iar regimul comunist era înfrânt- a simțit, probabil, că istoria era și de partea lui. Într-o viață dedicată dizidenței, Havel a învățat că ființele umane își fac istoria nu așa cum vor și nici așa cum speră, dar trebuie să păstreze vie speranța.

Nu i-a plăcut niciodată să vorbească despre anii petrecuți în închisoare, dar pentru un intelectual de 40 de ani cu mâini fine, nemuncite, a fost o trezire brutală. La penitenciarul din Hefmanice trebuia să depună eforturi mari pentru a-și face norma de fier vechi. Uneori, trebuia să demonteze cabluri electrice unsuroase de pe pereții unor hale înghețate pentru că directorul închisorii îl alesese tocmai pe el. Altădată, a fost băgat la carceră pentru că a convins un deținut să nu se sinucidă. A fost închis alături de deținuți de drept comun și a rezistat doar rămânând tăcut, circumspect, închis în mintea lui.

La vremea aceea, Havel citise un eseu intitulat ”Fără identitate” al filozofului francez Emmanuel Levinas, pe care i-l trimisese fratele său, Ivan. Levinas, fiind soldat în armata franceză, a fost capturat în 1940 de germani și trimis într-un lagăr de prizonieri din Germania unde a lucrat timp de cinci ani într-o brigadă forestieră. Fiind evreu lituanian, a scăpat de lagărele morții doar pentru că nemții l-au considerat prizonier de război și protejat de Convenția de la Geneva. Levinas a început să înțeleagă detenția sa ca pe o robie, în sensul străvechi al Bibliei ebraice.

El cita din Psalmul 119: ”Străin sunt eu pe pământ, să nu ascunzi de mine poruncile Tale. ”

Și spunea el în eseu: ”condiția de a fi străini și sclavi în țara Egiptului îl aduce pe om mai aproape de vecinul său. În condiția lor de străini, oamenii se caută unul pe altul. Nimeni nu este acasă la el. Amintirea acestei înrobiri creează umanitatea.”

Și Havel a completat după ce a citit eseul:

”Responsabilitatea întemeiază identitatea, însă nu suntem responsabili datorită identității noastre; în schimb, avem o identitate pentru că suntem responsabili.”

(Vaclav Havel, Scrisori către Olga)

Trăirea în adevăr nu i-a lăsat lui Havel loc de consolări inutile: și-a asumat responsabilitatea faptelor până în adâncul ființei sale. A știu să-și asume și izbânzile, dar, mai ales, eșecul. Remarca lui referitoare la speranță și dorința lui de a trăi în adevăr au fost plătite cu vârf și îndesat. După șapte ani de la ieșirea din închisoare a ajuns, totuși, președintele țării sale

Fără să-şi fi propus să „intre în cartea Istoriei”, el a fost unul din cei patru Mari Bărbaţi ai Cehiei. Alături de Otakar II de Premysl ( 1232- 1278)- primul rege boem care a lărgit graniţele Boemiei de la Baltica la Adriatică, Împăratul Carol IV de Luxemburg ( 1316- 1378) care a făcut din Praga cel mai frumos oraş al Europei şi din Boemia Nestemata Imperiului German şi Thomas Masaryk (1850–1937), primul Preşedinte al Republicii Cehoslovace după cucerirea Independenţei de sub jugul (de patru veacuri) a Imperiului Austriac.

Privind această listă, vedem că primii doi nu cunoşteau limba cehă, vorbind germana (şi latina), că al doilea era ceh doar prin alianţă (mama era o Premysl) fiind mai curând german şi francez, iar al treilea trăise jumătate din viaţă în exil.

Acest lucru nu i-a făcut pe cehi să strige „nu ne vindem ţara!” și nici nu i-a împiedicat să îi treacă printre eroii neamului. Câţi străini (fanarioţi, austrieci, maghiari, saşi) care au binemeritat mai sunt amintiţi drept eroi de către români?

Câţi români care au trăit (şi trăiesc) în exil sunt amintiţi cu respect ori au intrat în conştiinţa românilor?

În definitiv, câţi dizidenţi autentici sunt consideraţi eroi de către poporul român?

De ce asta? Bănuiesc pentru că respectivii „eroi” nu au reprezentat năzuinţele românilor simpli.

Deşi vorbeau despre „libertate”, războaiele pentru libertate aduceau, pentru cei mulţi, mai ales, necazuri. Ei erau învăţaţi să „supravieţuiască” fugind din calea cuceritorilor, nu să se împotrivească.

Să se plece, cu căciula în mînă ( ca și acum) .

Să „reziste” pasiv, prin târşâitul picioarelor, lipsă de iniţiativă şi creativitate, prin lene endemică, încălcarea legilor, evaziune fiscală.

De la Mihai Viteazul ei au memorat legarea de pământ, care le îngrădea fuga de pe moşii, nu încercarea de Independenţă şi Unire. Un rezultat al veacurilor de supuşenie altor neamuri – fie ei maghiari, cumani, tătari, turci, austrieci, ruşi...

Începând cu romanii: nu se poate explica totala latinizare a dacilor (în caz că nu erau ei înşişi latini) în mai puţin de două veacuri, dacă nu exista o supunere totală, obedientă, activă chiar, cu poporul cuceritor.

Și cehii, după şase sute de ani de ocupaţie (mai întîi germană, apoi austriacă) au dobândit această trăsătură de „rezistenţă pasivă”. Principalul personaj – chiar dacă nu e „erou” în accepţiunea cuvântului, este Şvejk, un fel de Păcală boem care se împotriveşte prin prostia prefăcută. Ce altceva fac românii decât să „facă pe proştii”? Să „râdă de necaz”? Deşi Şvejk a fost „inventat” de Haşek abia după Primul Răboi Mondial, în el s-au recunoscut toţi cehii de sute de ani. Mai ales intelectualii cehi, după „revoluţia de catifea”, recunosc deschis acest adevăr. Ei ştiu că devenirea țării nu se datorează „poporului”, ci elitelor, personalităţilor. Dacă ar fi fost după popor, cehii ar fi vorbit şi azi limba germană! Ar fi fost şi azi, fără intervenţia democraţiilor mondiale, provincia unui imperiu. Şi ar fi fost şi azi un stat comunist.

Din fericire pentru ei, numărul de Eroi a fost mult mai mare decât la noi. Şi asta s-a datorat tocmai faptului că la cehi cultul eroilor, al martirilor, a fost la mare preţuire.

Chiar supuşi altor imperii, ei şi-au recunoscut martirii: Ducele Vaclav, Ludmila, Vojtech, Jan de Pomuk, Anezka...

Cehi get-beget!

Se adaugă Jan Zizka şi taboriţii lui, eroii „defenestrării” decapitaţi în Staromeste Namesti, Carol IV... până la martirii luptei împotriva fasciştilor germani, respectiv împotriva comunismului, în frunte cu Jan Palach, cel ce şi-a dat foc protestând împotriva intervenţiei trupelor ruseşti în timpul Primăverii Pragheze.

Câtă deosebire faţă felul în care îi păstrează românii memoria lui Liviu Babeş, cel ce şi-a dat foc la Braşov! În timp ce, la crucea lui Palach, în Piaţa Vaclav, ard lumânări zi şi noapte, încă de pe timpul comuniştilor!

Toţi dizidenţii cehi sunt autentici!

La noi, altfel stau lucrurile cu dizidenții veritabili chiar dacă unii au părăsit ţara (ca Dorin Tudoran), au fost deportaţi (ca Paul Goma), au fost închişi (ca cei din grupul Noica), au avut domiciliu forţat (ca cei din Iaşi, cu Dan Petrescu în frunte, ca Doina Cornea), sau care nu au păţit nimic (mai ales datorită evenimentelor).

În Cehia toţi aceştia ar fi avut respectul cetăţenilor!

La noi, după ce Iliescu i-a „cooptat” în Guvernul FSN şi ei şi-au dat demisia, „poporul” a început să-i înjure, să-i scuipe, să-i fugărească pe străzi... Chiar şi azi atitudinea a rămas aceeaşi.

„Revoluţionarii” care au primit adeverinţe şi beneficii de la Iliescu, Dan Iosif şi ai lor continuă să facă spume când aud de Eroi, de cei de la Timişoara, de cei ieşiţi în Bucureşti (şi alte oraşe) pe 21 decembrie...

S-a pus întrebarea „de ce nu am avut şi noi un Havel?”

Bineînţeles, Iliescu a refuzat să răspundă. Cei care şi azi se recunosc „iliescieni”, în special, membri ai PSD fost FSN-PDSR ocolesc subiectul sau se solidarizează cu comunistul cu „faţă umană”. Dau mai curând vina pe „vânzarea românilor” la ruşi de către Churchil şi Roosevelt.

Doar câţiva jurnalişti au sesizat foarte bine: românii nu au meritat să aibă un Havel!

Pe lângă indiferenţă şi pasivitate, a intervenit invidia. Le-a fost mai uşor să îi ponegrească, să le caute vini, să îi bârfească şi să-i înjure, decât să-i iubească şi să-i susţină.

Decât să aibă mereu în faţă profile morale drept oglindă, în care să se vadă aşa cum sunt, au preferat să susţină oameni pătaţi, foşti politruci de rangul doi, foşti securişti ai poliţiei politice, foşti colaboratori şi informatori, incompetenţi şi corupţi.

Era mai uşor de înţeles: românii se recunosc în ei!

Au sentimentul că pot face orice vor ei, fără ca aceşti „aleşi” să aibă dreptul moral de a-i condamna!

Bineînţeles, în bunul stil românesc, i-au găsit şi lui Havel o „bubă”. Am citit în mai multe rânduri comentarii în acest sens: pe timpul lui Havel, Cehoslavia s-a divizat, chipurile asta dovedea „lipsa de patriotism” a Preşedintelui.

Pentru nişte „patrioţi” care au fost în stare să ceară deportarea maghiarilor din secuime, apărând „integritatea României cu arma în mână”, era un păcat de moarte.

Deşi Havel a imprimat Cehiei o politică clar liberală, nu a neglijat aspectele sociale. Prin asta el a fost un preşedinte de orientare neo-liberală, de centru stînga. Dar cât se poate de democratică. Liberalizarea nu a produs ca la noi baroni, nu au apărut „proprietarii de cumetrie”, nivelul de trai al întregii populaţii a crescut.

Anii lui de președinție au fost pentru el o via dolorosa, dar n-a cedat niciodată. Țara s-a divizat în două și el n-a încetat să-și avertizeze poporul în discursuri elocvente să se ferească de corupție, de egoism și nulitate spirituală.

Nu a dorit o „democraţie orginală”, a aplicat tot ce a fost bun la alţii și nu s-a considerat a fi mai deştept decât era.

Modest, a acceptat că alţii pot fi mai competenţi decît el în alte domenii și decât cel în care el avea experienţă: dramaturgia.

Şi cehii au acceptat asta, nu i-a spus nimeni cu dispreţ „scârţa-scârţa pe hârtie”, „dramaturgul”, „scriitorul”, „intelectualul”...

Și cu toate că a fost și criticat, Havel n-a părăsit niciodată Cetatea sa din Praga susținând că ”exiști cu adevărat, că ai propria identitate de netăgăduit, când prin fiecare cuvânt și faptă lași o urmă vizibilă în lume”.

După ce a demisionat în 2003, s-a bucurat de un tur al victoriei la Washington. Americanii i-au oferit un birou în Biblioteca Congresului și o locuință în Georgetown și cele mai mari personalități ale momentului au mers acasă la Madeleine Albright să -l întâlnească. Umorul și simțul autocritic l-au însoțit până în ultima clipă, după ce învățase lecția introspecției în închisoare.

Iași,

02.09. 2025

Maria Sava