Antologia de eseuri ”Muzică și literatură”,  apărută în 1966, la Editura Muzicală,   are la început câteva eseuri semnate de poetul Tudor Arghezi. Sunt, mai degrabă, niște tablete (genul literar în care Arghezi a excelat) care fuseseră publicate, mai înainte, în revistele vremii. Două dintre ele se referă  la marea forță de comunicare  și de vindecare consolatoare  a limbajului muzical dintre doi artiști de geniu: George Enescu și Ștefan Luchian. În  primul articol intitulat ”Vioara și paleta”,   Tudor Arghezi relatează o întâmplare pe care însuși pictorul i-a povestit-o.

”Pictorul Ștefan Luchian, povestește poetul, zăcea de 9 ani în patul agoniei lui, cuprins de un neant răbdător și tenace, care înainta pe trupul lui dezlănțuit, cu o încetineală aproape amicală, lăsându-l luni întregi cu sine, de vreme ce și-l asigurase, și dizolvând puterile și năzuințele vieții într-altă parte. (...) Câtă vreme mâna i-a rămas articulată pe voință și atât timp cât ochiul din vremuri i-a rămas cu însușirea lui de a descompune și recompune just o culoare, Ștefan Luchian nu s-a simțit afară din cale de nenorocit. Cineva putea să-l ia din așternut în brațe, să-l puie înfășurat în jilț, dinaintea iconostasului cu pânză preparată, cu pensule și vopsele, și dinaintea unei oale cu flori. (...) Timp de 9 ani, artistul n-a putut să aibă alte modele, și florile au fost niște martori de care slăbănogirile lui fizice puteau să nu se sfiască.”

Cu timpul, brațul artistului a devenit inert, pensula îi mai putea sta în mână doar mânuită de o mână străină. Tablourile lui se vindeau  și se revindeau cu supracâștiguri. Printre cumpărători se afla și un om politic, un individ de nimic, care, fără să țină cont de suferința artistului  a născocit o plângere de escrocherie împotriva artistului și a depus-o la Parchet.

 Și pentru ca suferința să-i fie mai puternică s-a găsit un tânăr procuror care s-a deplasat la locuința artistului să-l aresteze. Văzându-l în ce hal este l-a declarat arestat la pat. Fără această umilință, spune poetul Argezi, Luchian ar mai fi trăit.  În aceste ultime zile în care agoniza între viață și moarte, iată că, într-o seară, intră în cămăruța pictorului un străin înfășurat într-o mantie neagră.

 ” Străinul se putu descurca. Își scoase pelerina, aruncând-o în întuneric. Subt pelerină adusese o cutie: se auzeau, bâjbâite catarămile. Era o vioară, căci vioara începu să cânte. Ce a cântat, cum a cântat, Luchian care plângea povestind basmul unei seri în agonie, nu aputut să spuie. Străinul i-a cântat un ceas întreg, numai pentru urechia lui aproape astupată cu lut. El trebuie să fi cântat toată mierea, toate parfumele suave, și toată lumina depăratată a stelei cea mai din fundul Căii robilor, tot  ce putea să fie mai transcendent, mai subtil și mai cu neputință de rostit într-un limbaj  decât al muzicii, pe vioara lui.

Și după ce a isprăvit străinul, care nu putea vorbi, și după ce l-a ascultat și pictorul, fără să fie în stare să scoată  un cuvânt să-l întrebe de unde vine, de jos ori de sus trimis de o inexplicabilă vocație, străinul și-a luat boarfele și vioara în brațe, și ieșind a spus cine era el cu un glas oftat din rărunchi:

-George Enescu.”

În celălalt articol, ”George Enescu și Ștefan Luchian”, Tudor Argezi  prezintă mai pe larg cele două limbaje artistice în care geniile s-au întâlnit și au comunicat, reluând povestirea acelei nopți providențiale.

”Amintind de darul discret , făcut unui artist, părăsit într-o vreme când gloria personală pe alții îi orbea, cred că niciun elogiu, ce i s-ar putea aduce, acum, pe mormântul de-abia acoperit, maestrului George Enescu, maestru cu adevărat, nu poate întrece aducerea aminte...”

Să ne întoarcem puțin în timp, în Viena anului 1804 în care o pianistă, Dorothea von Ertmann, venită în urmă cu doi ani, împreună cu soțul în orașul muzicii, își pierduse unicul fiu și căzuse într-o depresie profundă. Tânăra familie de muzicieni cântase prin saloanele muzicale ale Vienei unde îl cunoscuse pe Ludwig van Beethoven. Când a auzit de durerea ei, Beethoven a vizitat-o acasă, s-a așezat la pian și i-a spus ( așa cum a relatat Felix Mendelssohn mai târziu)  că vor conversa în limbajul muzicii. Beethoven a improvizat la pian o oră întreagă, timp în care Dorothea a plâns pentru prima dată. După ce a terminat de cântat, i-a strâns mâna Dorotheiei și fără să scoată un cuvânt a plecat. La scurt timp după aceea  Dorothea îi scria unei prietene:

”Cine ar fi putea descrie această muzică! Am crezut că aud coruri îngerești sărbătorind intrarea bietului meu copil pe tărâmul luminii.”

Două genii muzicale  atât în compoziție cât și în interpretare, Beethoven și Enescu, unul  improvizând  la pian și celălalt la vioară au demonstrat lumii  că muzicienii au mai degrabă încredere în limbajul muzicii decât în cuvinte  și au creat acea punte de lumină de la suflet la suflet capabilă să consoleze într-o altă dimensiune, celestă.  

Și exemplele sunt mai multe. Eu mă opresc aici.

Maria Sava