”Noi ne aflăm cu sensibilitatea între grandoarea austeră, hieratică, mistică a artei bizantine și claritatea elegantă a artei franceze, între somptuasa imaginație orientală și spiritul de ordine și de metodă al artei occidentale. Să învățăm desigur de la francezi, dar să nu uităm apropierea noastră de orient.”

(Ion Țuculescu)

Dacă cineva m-ar întreba  ce te poate face fericită - cu adevărat? - aş răspunde fără nicio ezitare: o privire. O singură privire care să cuprindă un întreg univers de gânduri şi sentimente. Nimic altceva. Tăcere...  Şi prin aerul dens al tăcerii să răzbată către mine acea privire care să-mi pătrundă în adâncul sufletului şi să-l inunde cu fericire.

Marea revelaţie am trăit-o când am răsfoit pentru prima dată un album al pictorului Ion Ţuculescu. Atunci, am ştiut că acest geniu al expresionismului românesc a ştiut să redea ca nimeni altul covârşitoarea forţă şi frumuseţe ce poate fi regăsită doar în acest flux de energie cosmică numit: privire.

Autoportretul artistului  cu ochiul scos, simbol al obsesiei privirii, dar și al durerii alienării,  amintește de Van Gogh cu urechea tăiată, precum și de Parmigianino cu mâna lui imensă din oglinda blestemată. Starea de meditație, de încordare maximă a atenției, sugerează faptul că lumina din afară intră doar printr-un singur ochi cu o viteză dublă față de cea normală dintr-o necesitate a compensației. Așa, cu un ochi închis, țintind către neant chipul artistului relevă imaginea unei forțe spirituale și a unei efervescențe creatoare ieșită din comun.

 La Ţuculescu, ochiul  este obsesia capitală,  motivul central al creaţiei artistice şi are tot atâtea materializări câte posibilităţi plastic-simbolice există.

Motivul privirii ca oglindă a propriei conştiinţe este monada lui Liebnitz, motiv pe care-l întâlnim explicit în lucrarea „Monade”.

Pornind de la grafia frunzei şi trecând prin stadiul ochiului, Ţuculescu a imortalizat „privirea frunză”. Priviţi numai: „Triplu autoportret”, „Autoportret cu frunză”, „Castelul apelor”, „Troiţa roşie”. Este privirea care  simbolizează apropierea până la suprapunere acelor două regnuri. Pogorâtă dintre crengile vibrânde ale  „pomului vieţii” din „privirea frunză” se dezvoltă „privirea -linie” şi „privirea- peşte”.

Ca orice mare artist a trăit sentimentul tragic al vieţii, a simţit ca pe o sabie a lui Damocles shakespearianul „a fi sau a nu fi”, lucru pe care l-a simbolizat prin  „privirea–triunghi”. În „Ritmuri urbane” şi „Ultimul tablou”, aspiraţia către alte universuri a fost redată prin negrul şi albastrul ultramarin de deasupra cadrului.

Între 1959-1962 începe perioada totemică, având la început o semnificaţie folclorică în care „privirea cerc” sugereaza drama unei lumi închise: „Circuite”, „Farmecul albastrului”. Arta lui e foarte apropiată de stilizarea enigmelor populare.  a descântecelor și a blestemelor. Se remarcă aici motivul păunilor de inspiraţie folclorică, în care coloristica are un rol esenţial.

Perioada folclorică este urmată de perioada spirituală, în care apare semnul „privirii spirală” care induce ideea de evoluţie, de înălţare. Toate aceste priviri ale lui Ţuculescu sugerează însingurarea artistului în lumea ostilă în care trăieşte.

 Însă mai presus de toate  stă „privirea hiperbolică” a artistului, cea care domină întreg spectcolul vieţii surprins pe pânzele sale. Aşa, în „Peisaj industrial de iarnă”, „Marea”, „Cimitir”, „Pasărea furtunii”, „Privirile Câmpului”, „Apocalipsa”. „Privirea-hiperbolică” apare obsesiv în partea superioară a tablourilor sale accentuată prin coloristică – ocru, albastru, negru. Ochii lui negri într-un ocean de oranj te înfioară prin curenții subterani ai privirilor nepereche.

Țuculescu și Brâncuși au demonstrat din plin funcția magică a artei românești de inspirație folclorică.