Pentru a cuceri inima sălbatică a unei femei bărbatul trebuie să înțeleagă dualitatea ei naturală. Cine se apropie de o femeie se află de fapt în prezența a două femei: ființa exterioară și criatura interioară, una trăiește în lumea de sus, iar cealaltă într-o lume mai greu perceptibilă. Ființa exterioară trăiește la lumina zilei, este vizibilă tuturor. Obișnuiește să fie pragmatică, perfect integrată și foarte umană. Criatura, în schimb, iese adesea la suprafață, venind de undeva de foarte departe, apare și dispare la fel de repede, lăsându-ne întotdeauna sentimentul că am fost martori la ceva minunat, adevărat, înțelept. Paradoxul dublei naturi a femeilor este că, în timp ce o latură este sub aspect sentimental rece, cealaltă arde. Când într-o relație una din părți e înflăcărată, cealaltă e rece ca gheața. O latură poate fi mai fericită, mai suplă, iar cealaltă să tânjească după un nu știu ce. Una poate fi solară, iar cealaltă meditativă, nostalgică. Aceste două femei într-una singură sunt elemente distincte, dar asociate, ce se combină psihic în mii de feluri.

Femeia trebuie să dezvolte ambele aspecte căci ascunzând unul și favorizându-l pe celălalt va duce la o viață dezechilibrată. Puterea lui doi este impresionantă și niciuna din laturile dualității nu trebuie neglijată. Cele două aspecte ale psihicului  hrănite la fel, conferă o putere fantastică femeii. Armonia dintre sinele sălbatic și sinele civilizat dă forță și frumusețe naturii feminine.

Nu-i deloc ușor să pătrunzi misterul feminin și nu-l poți înțelege doar punând întrebări. Este necesară o strădanie, adâncire în sine și taină.

Ca picat din cer apare uneori străinul căruia nu-i pasă de dualitate sau de alte aspecte subtile ale psihicului și se năpustește asupra ta. Pentru el femininul este o posesiune și trebuie cucerită și nimic mai mult. Câtă vreme el nu vrea decât să pună stăpânire pe latura blândă a femeii, supusă, fără să-i pese  și de natura ei sălbatică, nu este capabil să iubească. Manipulatorii știu că astfel femeia este dezechilibrată și labilă. Din instinct, femeia știe și se rupe din astfel de relații.

Partenerul ideal al femeii sălbatice  este acela care dă dovadă de tenacitate și de o mare rezistență, care își trimite propria natură instinctuală să arunce o privire sub cortul sufletului femeii și înțelege ceea ce vede și ce aude  acolo. Cel mai bun tovarăș este cel care nu cedează ispitelor, ci revine iar și iar încercând să înțeleagă. Cunoașterea la care ajunge nu trebuie s-o folosească pentru a o domina, ci pentru a-i înțelege substanța divină din care este creată femeia.

Să lase ca ea să-l inunde, să-l surprindă, să-l intrige, să-l bântuie chiar. Să rămână cu ea. Să-i cânte numele. Atunci ochii ei vor străluci. Și ai lui...

În poveștile înțelepte iubirea nu este o întâlnire romantică a doi îndrăgostiți, ci o unire a două ființe, ale căror forțe reunite îi permit uneia dintre ele sau amândorora să intre în contact cu lumea sufletului și să participe la destin ca la un dans cu viața și cu moartea. Când doi oameni se iubesc undeva în straturile delicate ale ființei se creează o singură inimă și o singură respirație- când o jumătate de inimă se golește, cealaltă se umple, când o respirație se încheie cealaltă începe.

Bibliografie:  Dr. Clarissa Pinkola Estes