André Lanskoy (31 March 1902 – 24 August 1976)

André Lanskoy (31 March 1902 – 24 August 1976)

André Lanskoy (31 March 1902 – 24 August 1976)

 

Când evadase din închisoarea I Piombi și se îndrepta către Palatul Dogilor, Casanova s-a străduit să nu privească pe nimeni pentru a nu atrage privirile. Zadarnic! Chipul lui nu putea trece neobservat. Atrăgea privirile celorlalți precum un magnet. Îi vedeai mai întâi ochii luminoși care se mișcau repede nu ca să scruteze, cât să înhațe tot ce-i ieșea în cale, să pătrundă secretul ființelor întâlnite, să-și însușească maniera în care acestea se manifestau pentru ca apoi s-o restituie cu o violență ce-ți producea fiori reci pe șira spinării. Deja am trecut la personajul care mi-a atras atenția și despre care vreau să spun câte ceva: pictorul rus André Lanskoy . În 1921, la vârsta de 19 ani, ajunge la Paris și își petrece prima noapte pictând cu o sete de neoprit, de parcă niciodată n-ar fi avut timp s-o facă. Lanskoy s-a născut, pur și simplu, pentru a fi pictor;  încă din copilărie îl atrăsese culoarea de aceea a și fost atras de Paris, orașul magnet pentru toți marii pictori. Dar Lanskoy va rămâne rus pur sânge chiar și în inima Parisului ca și cum niciodată nu și-ar fi părăsit țara. Primele lui pânze au fost consacrate unor portrete din familie, scenelor domestice al căror motiv și execuție este tipic slav. Întrebat o dată dacă a fost ghidat la începutul carierei sale, dacă a primit sfaturi, a răspuns zâmbind : ”Nu. De altfel, cred că nu le-aș fi ascultat”.

În tablourile lui culorile nu sunt atât de deschise așa cum sunt acum: priviți-i ”Buchetul în albastru și roz” sau ”Natură moartă” în care se detașează un pește pe fond roșu...Privindu-le de aproape se vede cât de superficială este tușa și cât de densă este materia. Remarcabilă la el rămâne unitatea pânzelor, dând prea puțină importanță subiectelor:  a avut în vedere, de fiecare dată, exaltarea unei dominante. Așa, de pildă, verdele, pe care îl utilizează într-atât până culorile complementare cu care este scos în evidență  devin inutile.

Încă de la bun început, nu frecventează pe nimeni cu excepția  celor pe care-i întâlnește pe pereții galeriilor ori ai Luvrului. La sosirea la Paris,  admirase foarte mult picturile lui Rousseau, mai cu seamă un autoportret, luându-l drept un provincial naiv. Puțin mai târziu, are revelația valorii acestuia, a lui Cezanne, a lui Van Gogh și Matisse pe care-i admiră foarte mult. Îi cunoaște pe Soutine și pe Larionov, dar calea lui e una sigură pe care merge fără să se abată. Întâlnirea cu pânzele lui Klee, ale lui Kandinsky și ale lui Jawlensky îi grăbesc evoluția, deși continuă să susțină că primele lecții le-a luat de la natură și de la pictorii clasici. Pe bună dreptate îi condamnă fără drept de apel pe cei care încearcă să înșele și să se strecoare mai ușor debutând prin ”abstract”. Ca o paranteză, îmi amintesc o discuție cu o domnișoară care-l detesta pe Picasso pentru că era prea abstract pentru ea, drept urmare am trimis-o să-i privească tablourile din perioada clasică. Acesta e drumul marilor pictori, așa cum spune și Lanskoy. Pentru el nu era nicio greutate să treacă dintr-o parte în alta sau de la o epocă la alta, cum nici pentru marii maeștri (Delacroix , Ingres, Rubens, Poussin).

Deseori, pânzele lui Lanskoy sunt precedate de crochiuri la care lucra îndelung. ”De când fac artă abstracă, spunea el, văd mult mai multe lucruri pe care nu le vedeam înainte; dar ”mistui” mult mai încet”.

În 1940, are o primă expoziție de guașe care marchează trecerea la abstract. Figurile geometrice iau locul figurilor însuflețite, însă nu au nicio legătură cu cele create de cubiști. Culorile sunt variate, tonurile reci dominante, sub penelul lui se încălzesc. Apare fondul negru care face să vibreze cele mai reci culori. ”Dragostea cu care iei culoarea de pe paletă ca s-o pui pe pânză e aceea care încălzește tabloul.” Fără pasiune arta nu are nicio valoare. Poate și originea slavă a artistului i-a insuflat acea forță spontană, acea patimă cu care a îmblânzit culoarea și a făcut-o să țâșnească ca într-un foc de artificii. Știe instinctual cum să exalteze culoarea și cum să manevreze grosimea pastei pentru a da tonalități apropiate  de muzica lui Musorgski și a lui Borodin, nestăpânite și tumultuoase în străfunduri, aduse la lumină ca-n vechile icoane rusești.  Ca toți marii pictori, Lanskoy cunoaște secretele armonizării culorilor astfel încât încărcătura de dinamită din picturile sale este foarte bine calculată, gândită și trudită, deși, aparent, dă impresia de ușurință în executare. Misterul creației artistice, spune Lanskoy, stă în formă și nicidecum în conținut așa cum cred toți profanii. Așa cum Paul Valery era obsedat de un ritm care cu timpul lua o forma unui vers sub haina limbajului, tot așa urma Lanskoy un ritm al culorii care, până la urmă, dădeau un centru și un echilibru tabloului: ”O pată pusă pe-o pânză caută să ia formă și se luptă cu celelalte pete așezate pe aceeași pânză. Rezultatul acestei lupte este nașterea tabloului.” Lanskoy a fost un dionisiac care a trecut prin lumea artei purtând masca apolinicului.

Cenaclu Literar: