”S-a întors în țară mai mult pe jos, și la trecerea Nistrului, la podul de la Atachi, au fost opriți de soldații ruși și întrebați cine sunt și ce vor. N-au crezut că sunt evrei din România, deoarece în propaganda sovietică făcută de scriitorul evreu Ilya Ehrenburg se spunea că toți evreii au fost omorâți de germani și de români.”

(Ion Cernat, Evreii din comuna Vama, județul Suceava, România)

 

Îl chema Sami Frenkel, fiul lui Iakob și al Reginei Frenkel. Sami, de la Samuel.  De copil,  fusese  un împătimit al jocului de șah și își petrecea ore în șir în clubul de șah din micul orășel, jucând cu adulții care niciodată nu reușeau să-l înfrângă. Așa de mult îi plăcea jocul de șah, încât, chiar când avea a doua zi examenul de bacalaureat, a stat la masa de joc până spre  dimineață. Toată tinerețea și-a petrecut-o la Viena unde a studiat medicina. Înainte să se întoarcă acasă, a cumpărat pianul. L-a adus frumoasei Emma ca dar de nuntă. Asta era toată averea lui.

și-o să trăim

o să trăim cu această povară

 pe suflete și nu vom spune

nu vom spune nimănui

ce-am îndurat

de ce te-ai frânt așa

tu,  floare,

tu,  floarea mea  de nufăr?

așa-mi plăcea să te alint

când te vedeam

aplecată deasupra pianului

gelos pe raza de soare

ce se pierdea jucăuș

în părul tău negru ca abanosul

Lui Sami nu-i plăcuse politica niciodată. Oricât de greu i-a fost nici măcar nu i-a trecut prin cap să emigreze în Israel. Nici chiar atunci când s-a întors din Transnistria,  pe jos, cu Emma bolnavă și cu amintirea tuturor ororilor prin care trecuseră împreună. Nici n-au vrut să povestească cuiva prin ce trecuseră. Atât îi rămăsese în minte din acea duminică de 12 octombrie 1941: afișele care împânziseră tot orașul și urletele celor doi, jandarm și toboșar, care se opreau la fiece colț de stradă și strigau: ”Toți jidanii să fie duminică în Gara de Est, inclusiv cei din spitale, nou născuții sau internații la nebuni”.

 și noaptea au venit oamenii aceia

îmbrăcați în negru

au smuls-o pe Emma din pat

și el n-a putut

decât s-o țină strâns de mână

ca pe un copil al nimănui

În fața lor era rabinul înhămat la un cărucior plin cu  felurite borcane cu dulcețuri, cu brânzeturi,  cu tot ce găsiseră  prin cămara  lui. Vecinii, cu care  altădată fuseseră prieteni, îi priveau cu răceală. Ici-colo, câte unul striga: ”Jidani, la Palestina!” Nu și-a mai amintit  nici cui lăsase cheile casei.

 în drumul către gară

și-a înăbușit orice gând

n-a slăbit mâna Emmei

ar fi dat orice

și-ar fi dat sufletul

și-ar fi dat sângele și inima

să i-o lase pe Emma.

Au trecut toate de parcă nici n-au fost. Doar tusea Emmei îi amintea de grajdul acelui bun samaritean, țăranul ucrainian veșnic beat, căruia nu-i înțelesese niciodată numele. I-au slujit amândoi familia cu devotament. Și ucrainianul, care nu văzuse un tren în viața lui și nu se spăla cu zilele,  i-a ascuns de soldații nemți, și de soldații români, și de soldații ruși.

 cinci ani trecuseră

de la noaptea aceea

cinci ani și casa lor murise

muriseră și cuvintele

murise și blândul pian

din salonul care

o vreme găzduise soldați

Ce noroc pe ei să se întoarcă acasă! Au fost lăsați să intre în casa rece și goală. Toți ai lui se căpătuiseră cumva și își păstraseră bunurile. El nu și-a plecat grumazul. Acum, îi dădeau munci cât mai grele să n-o mai facă pe deșteptul, pe cinstitul și pe corectul. Casa goală, o femeie bolnavă și două brațe obosite, atât îi mai rămăseseră lui Sami. Noaptea, din culcușul de paie, așternut într-un colț al salonului, stătea și asculta pianul din vis. Vedea mâinile Emmei  baletând pe clapele din care se înălța dureros  tristețea unei nocturne de Chopin.

...mai povestește-mi, te rog,

se agățase Anastasia de brațul

Ursului,

spune-mi cum ai visat-o tu

 pe frumoasa evreică,

cum i-ai simțit dâra de parfum

 în noaptea aceea,

cum a venit ca o zână din altă lume

la voi în salon

și cum ai ascultat

acel minunat concert de Rachmaninov...

și Ursu râdea mai mult din priviri

 și pufnea ca o locomotivă

care urcă la deal

și se bucura de uimirea ei.

”Ce-i mai plac muierii ăsteia poveștile. Și aducea puțin  la mutră cu jidovcuța aceea frumoasă  pe care o văzuse, clar ca bună ziua, că-i trecuse pragul în miez de noapte. Dar cui să spună? Liliana lui dormea, sărmana, obosită de peste zi. Că și ei îi plăceau poveștile lui.” Și, unde mai pui că tocmai ele, amândouă, prietene de-o viață, Anastasia și Liliana, puseseră la cale să ajungă bătrânul pian în salonul lor. Povestea pianului i-o spusese însuși Sami Frenkel în nopțile în care trăgeau împreună la mahoarcă la gura sobei și se linciureau cu câte o afinată. Sami îi recita în latinește din Vergiliu, și din Ovidius, și din Horațiu. Avea o mare slăbiciune pentru poeții latini. La cei 80 de ani ai lui, Sami avea o memorie rar întâlnită: recita din Ovidius pe latinește, apoi, îi traducea Ursului :

”De ce, neom sălbatic, atât de ticălos

Mă-nvinuiești degeaba, să mă dobori mai jos?

Hai urcă altă treaptă a urii, să mai turbi

Și starea mea mai tare, mai tare să mi-o surpi...”

(Elegia a XI-a, Ovidius)

Și Ursu îl asculta cu lacrimi în gene pentru că și el era poet, poet în toată firea,  și avea un suflet mare, mare cât Crucea de pe Rarău. În acele nopți, i-a povestit Sami Frenkel cum, după ce a terminat studiile de medicină,  cumpărase  pianul de la Viena. Bösendorfer!  Da, avea un sunet dur, dar sub degetele vrăjite ale Emmei se îmblânzise precum Bestia din poveste. A venit, apoi, războiul, deportarea, rechiziționarea casei și dispariția misterioasă a pianului. Apoi...

da, așa îl atingea

înlăuntrul lui

în abisul lui

așa cum nimeni

 niciodată

n-o făcuse

Într-una din zile, aflase Sami că pianul  Emmei ajunsese într-un oraș mare la un tânăr pianist. Și Sami s-a bucurat nespus că bătrânul lui pian nu ajunsese piesă de muzeu sau vreo relicvă aruncată pe cine știe unde. S-a prăpădit bietul Sami și-a fost îngropat în cimitirul evreiesc alături de Emma. Între timp, tânărul pianist care primise pianul cadou de ziua lui, a abandonat drumul muzicii. Alți demoni i-au întunecat cerul. În urmă, îi rămăsese o copilă cu același dor mistuitor de muzicile celeste pe care doar urechile inițiate le puteau auzi. I-a luat locul tatălui, la pian, și a urmat cu credință școala de muzică. În fiecare an, un anume domn Katzer, ultimul acordor de piane cu școală la Viena, din oraș, venea și-i acorda pianul.

mi-am mușcat carnea cu dinții

să simt muzica

lumina apusului cădea pe zid

lumina roșiatică

lumina aurie

lumina care se lumina pe sine

și care făcea să înflorească

și să nu împietrească

respirația mea

în albul și recele cuvânt așa

cum albe și reci erau clapele

dar mai mult ca orice

mai mult ca orice se cască gurile

 se schimonosesc

mințind că spun rugăciuni.

Au mai trecut câțiva ani. Bătrânul pian dormita stingher în camera rece și pustie. Părea că nimeni nu mai avea nevoie de el. Și Sami Frenkel ajunsese iar  de poveste: în micul orășel  toată lumea vorbea, acum, despre ”pianul lui Frenkel” care s-a întors acasă. Ursu se bucura ca un copil că găsise printre ciuveiele aruncate în podul casei, cumpărată de la o rudă îndepărtată a lui Sami, și scaunul cu doar trei picioare pe care șezuse Emma.

acolo

a fost primit cu iubire

altă Emmă

 mângâia în zori

clapele bătrânului Bösendorfer

sub aceleași raze jucăușe de soare

reinstaurând pacea lumii

întru Sfântul Chopin

 și Sfântul Beethoven

Și Sfântul Tuturor Sfinților, Bach,

Amin!

 

1 august 2020

Autor: Maria Sava