”Când va fi să mor,

îngropați-mă cu ghitara

sub nisipuri...”

 

Federico a fost primul născut în familia agricultorului Federico Garcia Rodriguez, căsătorit cu învățătoarea Vicenta Lorca Romero. La șase ani, spune poetul, am plecat la Almeria ...unde  am început să studiez muzica. În micuța școală din Fuente Vaqueros, sub îndrumarea mamei sale, învățase deja să scrie și să citească și deprinsese primele taine ale muzicii. Peste ani, cea mai frumoasă amintire din copilărie va fi legată de ”reprezentația”, spectacolului organizat de el, intitulat ”Dona Rosita la soltera” în care face elogiul lumii andaluze vorbind despre personajele fantastice care îi pun pe copii în directă legătură cu tezaurul tradiției locale. Spectacolele lui Federico imitau cu multă precizie ceremoniile religioase. Cu timpul, s-a specializat și a început să dramatizeze singur toate poveștile pe care le știa. Continuă să ia lecții de ghitară și de pian sub îndrumarea mamei. Cunoștea bine ritmurile anadaluze și începe să pătrundă taina cântecului bătrânesc (cante jondo). Era tot numai o melodie și un vis.

Poetul avea minunatul dar al improvizației și mai presus de toate pe cel  al declamației. Multe dintre marile lui poeme au fost recitate înainte de a fi publicate în reviste și adunate în volume. Serile de poezie la care participa erau adevărate sărbători: Federico declama, improviza, cânta la pian sau evoca pe corzile ghitarei zeci de ritmuri și melodii andaluze. Din această perioadă a tinereții o prietenie adâncă și de durată îl va lega de Manuel de Falla, deși între ei era o diferență de 22 de ani. Se completau unul pe celălalt stârnind admirația celor din jur. Împreună au cules cântece de leagăn (canciones de cuna).

Prietenia dintre ei devine tot mai strânsă,  și în toamna lui 1918, Federico îl va vizita acasă pe maestru. Pasiunea pentru muzică era deosebit de puternică; poetul interpreta din Beethoven Schumann, Haendel, Chopin, Schubert și, interesant  era faptul că improviza.

Poetul Pedro Salinas, coleg de generație cu Lorca, nota: ”Îl simțeam venind cu mult înainte de a sosi cu adevărat; îl anunțau vești impalpabile, asemeni diligențelor din câmpia natală, a căror apropiere o deslușeam după clinchetul clopoțeilor prin aer. Iar când era deja plecat, mai rămânea totuși cu noi, întârzia să plece , rămânea pe loc, înconjurându-ne pe mai departe cu ecoul său...Îl urmam cu toții, pentru că el era sărbătoarea noastră.”

În primăvara lui 1919, poetul vine la Madrid și se instalează în Residencia Estudiantil unde se înscrie la cursurile Facultății de Litere și Filosofie. Ani de aur și de pasăre albastră a petrecut Federico la Madrid alături de viitori mari poeți și pictori, la acea vreme niște necunoscuți: Luis Bunuel, Emilio Pardos, Salvador Dali, Moreno Villa. Lorca a stat în Residencia într-o cameră cu Pepin Bello. Alături de camera lor se afla un pian, un Pleyel vechi, dar pe care Federico îl va întineri cu ritmurile lui anadaluze, sau îl va face să capete strălucirea unui pian de concert cântând bucăți din Chopin Beethoven, Ravel, Debussy, Falla. Spectacolele sale se terminau de fiecare dată cu cântece populare andaluze. Juan Ramon Jimenez îi face un portret tulburător și elegant totodată: ”Din cinci neamuri: aramă, măslin, alb, galben, negru, asemeni inelelor, din cele cinci metale ale fulgerului.” Dincolo de chipul lui luminos și exuberant de tânăr student, deși n-a frecventat cu tragere de inimă cursurile universitare, se ascundea latura lui sobră și spirituală de om al bibliotecii în care petrecea ore în șir.

În lunile de vară se retrăgea, de obicei, în Granada lui natală. Aici pune la cale, împreună cu Manuel de Falla și organizează în iunie 1922 una dintre cele mai strălucite sărbători ale cântecului popular andaluz: ”Fiesta del Cante Jondo” unde Federico va vorbi despre splendoarea cântecului bătrânesc. Prietenul său, pictorul Manuel Angel Ortiz a făcut afișul evenimentului, ducând vestea  în toate colțurile Granadei, iar ziarele l-au sprijinit foarte mult. În acele zile publică ”El Cante Jondo, sus origenes, sus valores, su influencia en el arte musical europea” (Cântecul bătrânesc, originile, valoarea și influența sa asupra artei muzicale europene). Pe 19 februarie Federico se prezenta în sala Centrului Artistic din Granada unde susține conferința  ”Cante Jondo (El primitivo canto andaluz)”. Iată un scurt citat din conferință în care se distinge patima pusă de poet în omagierea trecutului:

”Faptele istorice la care se referă Falla, enorm de disproporționate, dar care au influențat în mod deosebit cântecul (cante jondo) sunt trei:

Adoptarea cântecului liturgic de către Biserica spaniolă, invazia sarasinilor și sosirea numeroaselor grupuri de țigani. Lumea aceasta, misterioasă și rătăcitoare, e cea care va da formă definitivă ”cântecului bătrânesc”.

O dovedește calificativul ”gitana” pe care-l păstrează ”siguiriya” și prezența activă a cuvintelor lor în textul cântecelor.

Firește acest lucru nu vrea să lase să se creadă că acest cântec ar fi absolut al lor, căci, deși există țigani în toată Europa și în multe alte regiuni din Peninsulă, aceste cântece nu sunt cultivate decât la noi. E vorba, prin urmare, de un cântec pur andaluz care exista în germene în această parte, cu mult înainte de sosirea țiganilor.

Această lume, sosind în Andaluzia noastră, a unit vechile elemente native cu cele aduse de ei, la fel de vechi, dând forma definitivă a ceea ce noi numim astăzi ”cântec bătrânesc”. Ei îi datorăm, deci, crearea acestor cântece, suflet din sufletul nostru; ei îi datorăm construirea acestor albii lirice pe care toate durerile și toate gesturile rituale ale rasei.(...)

...În Spania, cântecul bătrânesc a exercitat o neîndoielnică influență asupra tuturor muzicienilor, asupra acelora pe care eu îi numesc ”marea coardă spaniolă” începând cu Albeniz până la Falla și trecând prin Granados...”

Festivalul a avut un succes răsunător. Alături de organizatori, din juriu au mai făcut parte Andres Segovia, marele chitarist, Antonio Chacon (supranumit ”emperaor” al cântecului bătrânesc) și faimosul scriitor Ramon Gomez de la Serna.

Au câștigat elogiul publicului și al juriului Manolo Caracol (un tânăr anonim atunci), Manuel Torres, maestru al siguiriyei și, în mod special, Diego Bermudez, venit pe jos de la Puente Genil. Se spune că Chacon, emperaor, auzindul cum cântă și-ar fi făcut cruce și ar fi spus: ”Doamne, apără-mă, câtă frumusețe!”, după care i-a acordat premiul de o mie de pesetas. În semn de omagiu, Federico Garcia Lorca îi va dedica lui Manuel Torres poemele din ”Cante Jondo”: ”Lui Manuel Torres, ”copilul din Jerez”, cu trup de faraon.” Deși nu știa nici să scrie, nici să citească, tot Federico spune despre el că era ”omul cu cea mai mare cultură în sânge, din câți am cunoscut.”

În primăvara lui 1925, ajunge în mijlocul familiei Dali, mai întâi la Cadaques, apoi la Figueras. Aici, recită poemul ”Mariana Pineda”, cu același farmec și cu aceeași pasiune ca de fiecare dată. Își continuă lucrul la ”Romancero gitanes” și se pregătește să participe la concertul lui Glinka de la Granada exersând la ghitară ”Omagiu pentru Debussy”.

Volumul de poeme ”Cante Jondo” a fost publicat pe 23 mai 1931, la aproape 10 ani distanță de la data festivalului. Mare parte din poemele din volum au fost scrise pe o temă dată deoarece își propusese să reactualizeze și să sublinieze unicitatea și valoarea cântecului popular andaluz. Scenografia spectacolului ”Fiesta del Cante Jondo” fusese semnată de Ignacio Zuloaga și Manolo Angeles, doi pictori foarte renumiți. Prin organizarea, prin promovarea și prin nivelul participanților, festivalul a fost o reușită. Întârziind publicarea volumului, poetul a vrut să încerce rezistența în timp a poemelor. Personajele principale ale poemelor sale sunt: ghitara, vântul, măslinii, plânsul, călăreții, iar temele centrale sunt dragostea și moartea.

”Câmpia

cu măslini

se deschide și-nchide

precum un evantai

Deasupra ei,

un cer prăbușit

și-o ploaie cenușie

de luceferi reci

Tremură trestia și umbra

pe țărmulrâului.

Se despletește aerul stins

Măslinii

 sunt plini

 cu strigăte.

Un stol de păsări

captive

Își leagănă lungile

cozi în penumbră.

(Poemul siguiriyei țigane, peisaj)

Ambiția poetului  n-a fost de-a copia cântecele bătrânești, ci de-a le pătrunde misterul interior într-atât încât poemele lui să poată fi confundate cu cântecele populare. În lirica românească doar Eminescu a reușit performanța de-a sintetiza filonul folcloric creând poezie cultă, savantă,  în metrica populară.

Iată ce spune poetul despre volumul ”Cante Jondo”:  ”Una dintre minunile acestui „cante jondo” în afara celei esențial melodice, constă în poeme (în textul lor). Toți poeții care ne ocupăm astăzi, într-o măsură mai mare sau mai mică, de îngrijirea acestui atât de bogat arbore liric pe care ni l-au lăsat romanticii și postromanticii, rămânem uluiți în fața acestor versuri. Cele mai neașteptaate gradații ale Durerii (Dolor) și Chinului (Pena), în slujba celei mai pure și mai exacte expresii, pâlpâie în terțetele și cuartetele siguiriyei și în derivatele acesteia.

Nu există nimic, absolut nimic, asemănător, în întreaga Spanie, nici în ceea ce privește stilizarea, nici ambianța și nici în ceea ce privește exactitatea emoției. Metaforele care populează cântecele andaluze se află aproape întotdeauna în interiorul acestei rigori; nu există disproporții între părțile spirituale ale versurilor și acestea reușesc să pună stăpânire pe inima noastră într-un mod definitiv. Suntem nedumeriți și uimiți de modul în care poetul anonim din popor știe să extragă în trei sau patru versuri toată ciudata complexitate a celor mai înalte clipe sentimentale din viața omului. Există coplas (strofe) în care cutremurul liric ajunge într-un punct unde nu ajung decât foarte puțini poeți:

Cerco tiene la luna

Mi amor ha muerto.

În aceste două versuri populare există mai mult mister decât în toate dramele lui Maeterlink, mister simplu și real, mister curat și sănătos, fără păduri sumbre și corăbii fără vâsle, enigma morții întotdeauna vie.”

Structura compozițională a volumului de poeme imită construcția unei sonate muzicale: are un allegro, un adagio și un final cu mult dinamism. Singur poemul ”Balada celor trei râuri” e în afara acestei structuri având rolul unui preludiu. Unii critici au afirmat că e prea multă simplitate în acest volum, că e doar un simplu joc al imaginației sărac în metafore. Dar poetul a fost obligat să respecte rigorile cântecului andaluz, un cântec lipsit de podoabe care însă în doar câteva cuvinte poate face trecerea de la terestru către lumea cosmică. ”...În adâncul tuturor poemelor răsună întrebarea, îngrozitoarea întrebare ce nu are răspuns. Poporul nostru își încrucișează brațele privind stelele și așteptând inutil semnul salvării. E un gest patetic, dar adevărat. Poemul pune o problemă emoțională, fără realitate posibilă sau care se rezolvă prin Moarte, întrebare a tuturor întrebărilor.” (F.G.Lorca)

Iată poemul ”Cele șase corzi”, poem dedicat instrumentului care i-a însoțit continuu zilele și nopțile poetului și cu care a încălzit inimile atâtor ascultători:

”Ghitara

face să plângă visele.

Suspinul sufletelor

 pierdute

iese din gura ei

rotundă.

Și precum un păianjen

țese o mare stea

să vâneze lacrimile

ce plutesc în negru-i

izvor de lemn.”

( F.G. Lorca - Cele șase corzi)

 

Și tot poetul spune: ”...Una din caracteristicele cele mai importante ale textelor ”cântecului bătrânesc” este absența aproape absolută a tonului mediu.” Într-adevăr în cântecele catalane, castiliene, basce, galiciene, asturiene se observă un echilibru al sentimentelor cu o pondere mare a stărilor sufletești umile ceea ce în cântecele andaluze lipsește cu desăvârșire. Cântecele  pe ritm de siquiryia încep cu un strigăt melodie-text în care vocalele descriu curbe uluitoare. Maeștrii ai siguiriyei precum Manuel Molina sau Silverio Franconetti, ”cel care trecea peste tonuri fără să le rupă”, Juan Breva, ”cel cu trup de gigant și glas de copil” ”făceau să se dezlipească argintul de pe oglinzi.”

 Multe dintre poemele lui Lorca au acest efect al desprinderii argintului de pe oglinzi. ”Siguiriya, spune el, este asemeni unei cauterizări care arde inima, gura și buzele celui ce o rostește.”

Citind poemul ce urmează nu mai e nimic de zis:

 

”Printre fluturi negri

Trece-o fată brună

Lâng-un șarpe alb

De negură deasă.

 

Pământ de lumină

Cer de pământ.

 

Trece-nlănțuită-n vibrarea

Unui ritm ce nu s-adună;

Are-o inimă de argint

Și-un cuțit în dreapta

 

Unde te duci, siguiriye,

Cu un ritm fără sfârșit?

Ce lună îți va culege

Durerea-ți de var și leandru?

Pământ de lumină,

Cer de pământ.”

(F. G. Lorca, Pasul Siguiriyei)

 

A doua parte a simfoniei a fost dedicată soleyei. Poetul apreciază că ritmul soleares este mai mult pentru glasul feminin pentru că este un ritm melancolic, mai uman, mai apropiat inimii, spre deosebire de siguiriya mai dură și mai sălbatică, mai apropiată bărbatului.

 

”Pământ uscat,

pământ tăcut

cu nopți

fără sfârșit.

(vânt printre măslini,

Vânt peste munți.)

Pământ

bătrân

cu candelă

și chin

Pământ

cu fântâni adânci.

Pământ

cu moarte fără ochi

și cu săgeți

Vânt peste drumuri,

brize prin plopi.)

(F.G. Lorca, Poemul Soleyei (Solea))

 

 

Cu peteneras, cântece învăluite în misterele albastre ale nopții, asemeni cântecului privighetoarei oarbe, poetul încheie ciclul cântecelor bătrânești. Acest gen în care cea mai renumită interpretă a fost Pastora Pavon, căreia Lorca îi va spune ”fata minunilor” va face trecerea către romancero gitano.

”Amparo,

Ce singură ești în casa ta,

Îmbrăcată-n alb!

Ecuator între iasomii

și tuberoze

 

ascultați foșnetul fermecat

al fântânii din curte

și palidul tril galben

al canarului.

 

Dar în amurg vezi tremurând

Chiparoșii cu păsări

În timp ce, fără grabă,

Brodezi litere.

 

Amparo,

Ce singură ești în casa ta,

îmbrăcată-n alb!

Amparo,

Și cât mi-e de greu

Să-ți spun : ”te iubesc”!

(F.G. Lorca, Amparo)

La finalul  conferinței pe care a susținut-o, F.G. Lorca i-a elogiat  pe mulți dintre cântăreții de renume apreciind uriașul lor efort pentru păstrarea tradiției.

”Au fost niște extraordinari interpreți ai cântecului popular care și-au distrus sufletul sub furtunile sentimentului. Aproape toți au murit de inimă, au explodat ca niște greieri uriași, după ce au umplut lumea noastră cu ritmuri ideale...” (  F. G. Lorca)

 

Bibliografie: Federico Garcia Lorca, Carte de poeme, Editura Univers, București, 1986