Smochine și ”străinătățuri”

Smochine și ”străinătățuri”

 

 

 

Am fost ieri la supermarket să-mi cumpăr câte ceva pentru drumul pe care-l aveam de făcut. Obișnuiesc să-mi iau smochine și apă la drum lung. În timp ce traversam parcarea, așa, cu capul dincolo de nori, gândind la ale mele, o doamnă în vârstă se străduia să-mi atragă atenția. Măștile! Mare minune cu măștile astea, dar dacă asta-i regula...o respectăm. Înțeleg, în cele din urmă, că-mi cere ajutorul să-și pună cumpărăturile în mașină. Sigur că n-o refuz, dar franceza mea îi atrage atenția și mă întreabă dacă sunt portugheză. ”După ochi” spune ea zâmbind. ”Nu, madam, sunt româncă.” În gândul meu...”bătută de soartă și rătăcită pe aici”. A rămas o clipă privindu-mă lung, după care, tot zâmbind...”da, acum toată lumea circulă peste tot...” și ca să -mi abată atenția, continuă...”măștile astea...”. Îi zâmbesc și eu și caut să-mi văd de drum. ”O, să vă dau ceva...” M-a terminat. Nu știu cum să fac să scap, dar fără să fiu nepoliticoasă. ”Nu trebuie, madam, v-am ajutat  că așa e omenește.” Doamna scoate un frumos buchet de trandafiri dintr-unul din bagaje și se străduiește să-i rupă eticheta:  ”Trandafiri! trandafiri pentru dumneavoastră, vă rog.” În gândul meu...”ce naiba să fac cu ei? Dacă refuz, sunt neam prost, niciodată n-am refuzat florile și cărțile. Dacă iau buchetul...acasă, motanul nu-i prea bucuros și nici cel mic.”Păstrând distanța regulamentară  dau masca la o parte și-i mulțumesc zâmbind. Partea interesantă de-abia de-acum începea pentru mine. Constat că nu mai știu să mă bucur de florile pe care le iubesc după cele șase luni de izolare; că nici măcar nu mai știu cum să țin în mână acel buchet de trandafiri de culoarea portocalei;  că...la naiba! parcă nu mai sunt eu.

 

Trebuie să-mi păstrez simțul umorului că altfel sunt pierdută. Îmi vine în minte un alt scenariu cu smochine și altă străinătate. Deh!, în ianuarie 90 nu-mi puteam permite Franța, așa că, prima mea călătorie peste graniță a fost peste Prut. Mai mult cu ”interes”, adică, cu ”afaceri” cum se practică între vecini, dar și cu gândul de a-i ajuta pe ”frații de dincolo”. O călătorie de pomină pe care n-o voi uita niciodată. Eu luasem o valiză plină cu cărți, dicționare, reviste, ziare, primele apariții de după revoluție.În naivitatea mea credeam că dacă nemții au putut, românii de ce nu? Soțul luase o chitară să facă schimb cu muzicanții basarabeni. Vagonul în care am mers până la Ungheni avea ușile defecte și afară era un viscol cumplit. Am mers pe hol cu zăpada până la genunchi. Partea urâtă a călătoriei avea să înceapă Dincolo, în momentul transbordării pe linia largă. Am simțit, pentru prima dată în viață, frigul frig, nu cel care venea de la blânda și pura zăpadă, ci frigul rusesc adus din Siberia. În sfârșit, de la Chișinău trebuia să ajungem la Strășeni cu un taxi. Dumnealui merge să negocieze și-l văd că se întoarce după ce refuză prima ofertă. Apare lângă noi un moldovan, discută ei și după ce-i spune prețul ne suim în taxi. În mașină domnul soț îi spune ”fratelui” că a refuzat un rus. ”Cât ți-a cerut?” ”Patruzeci de ruble”, spune el pe rusește. Pe mine mă pufnește râsul. Basarabeanul ceruse 100 de ruble, dar cum soțul meu era sigur pe cunoștințele lui de limba rusă înțelesese că rusul i-a cerut 400. Iar eu, nu obișnuiam să-mi  contrazic jumătatea în public. Oricum, n-a înțeles că luase țeapă și  n-am vrut să-i stric inima omului pentru 60 de ruble. Șoferul s-a grăbit să schimbe vorba spunându-i că drumu-i lung și cam periculos. Am ajuns cu bine la destinație. Din anumite motive, m-am dus să-mi cumpăr ceva de mâncare de la magazinul sătesc. Nu-s grețoasă de felul meu, dar să scuipe cineva în ulei să vadă dacă-i încins...mde!  cad pe gânduri.  La prăvălie, mi se opresc ochii pe câțiva saci cu smochine și gândind că e cel mai sigur lucru pe care-l pot mânca iau vreo 2 kg. Vânzătoarea, auzind că-s din târgul Ieșilor  îmi zâmbește cu duioșie și-mi dă în plus, ”de la Taniușa, să nu uiți”. Îi mulțumesc și râdem amândouă cu gura până la urechi. Soțul se uita la mine ca la urs: ”Mănânci numai gogleze de-alea?” mă întreabă c-o față lungă cât o zi de post ”Nu-s rele.”, i-am răspuns pufnind iar în râs. Nici nu-mi trebuia prea mult că după vreo două zile plecam înapoi. ”N-o să le iei acasă...”, mai încearcă el să înduplece nebunul. ”Ba, cum să nu? Apă și smochine și totul e ok.” M-a lăsat în banii mei că nu-și bătea capul cu mine prea mult. După ce s-a întâlnit cu amicii lui, bucuros că-i vânduseră chitara s-a întors cu un braț de efecte pentru chitară pe care trebuia să le vândă în România  ca să întoarcă serviciul fraților.  Mai avea și niște difuzoare și...nu mai rețin ce alte lucruri toate aduse  tocmai de la Moscova. ”Scule profesionale!”  Mi-a zis să-l las să facă el bagajele și auzeam cum discută cu băieții: ”cum ne-a fi norocul”. Se punea problema dacă puteam să le trecem la vamă toate acele lucruri să le poată vinde în România. La urmă, iau și eu punga cu smochine și-o pun deasupra într-o geantă de voiaj în care credeam că sunt doar cărți. ”Dacă tot ți-ai pus smochinele acolo, ai grijă de ea și ține-o tu la vamă”, îmi zice soțul. Bună bazată că am doar cărți și smochine am plecat la drum cu seninătate maximă. La Ungheni, iar rușii, iar vămuirea. Văd că vine către mine o hazaică așa la 2 metri și-mi face semn s-o urmez într-o cămăruță. În spatele meu aud: ”Arsenal!, s-au dus toate efectele mele.” Pe moment, n-am înțeles. Mă pune tavarașa, parlind cu mine paruski, să deschid băgăjelul. Când bagă mâna în pungă și dă de smochine văd că se înroșește la față și-mi spune ceva frumos despre ”rumunski cei nehaliți”. În gândul meu, fuck you! hazaica de pripas, dar m-am făcut că nu pricep, mai ales, că-mi spune să eliberez ringul cât mai repede. Afară, partenerul meu căsca ochii cât cepele.” Ți-a luat tot?” Ce ești copil? I s-a făcut greață de la smochine.” Rămâne ”bușbee”, cum zice neamțul: ”chiar, nimic? Nimic?” ”Nu, frate, nu-i era foame”, i-am răspuns gândind la porcul pus la popreală în frigiderul de acasă. (Cu o seară înainte să plecăm la drum, veniseră cimotiile de la țară cu un porc pe care-l plătisem și uitasem de el.) În tren, desface geanta, scoate punga cu smochine  și-mi arată pe fundul genții un teanc de 5000 de ruble (erau enorm de mulți bani atunci) și tot de sub cele câteva cărți vreo zece pedale puse în cutiuțe colorate. Mie mi-a căzut fața că nu-mi luase toate cărțile pe care le cumpărasem la Chișinău. ”Lasă că le aduc băieții. Ai făcut treabă de milioane.”  A venit rândul meu să privesc precum calicul în traistă la ceea ce cărasem și nu știam.

 

 

 

Tours, Franța

 11 iulie 2020

 

 

 

 

Cenaclu Literar: