DESPRE EROI

DESPRE EROI

 

 În urma invaziei asupra Cehoslovaciei din 21 August 1968 de către trupele Tratatului de la Varşovia, un grup de studenţi de la Universitatea Carolină au decis să se autoimoleze în piaţa Wenceslas. Primul a fost tânărul Jan Palach, care, pe 16 ianuarie 1969, şi-a dat foc în semn de protest, în Piaţa Wenceslas. Pe 25 februarie l-a urmat Jan Zajic în acelaşi loc şi  Evzen Plocic pe 4 aprilie  în localitatea Jihlava. Jan Palach a devenit erou naţional în Cehia. La înmormântarea sa au participat aproape un milion de oameni. Cine a ajuns în Piaţa Wenceslas ştie că e plină tot timpul de tineri, că la Placa memorială ridicată în onoarea lui Jan Palach, precum şi la Memorialul Palach-Zajic, sunt tot timpul buchete de flori proaspete. Cehii au ştiut să-şi cinstească eroii, drept dovadă, toată lumea ştie cine a fost Jan Palach.

Nu la fel stau lucrurile la noi. Deşi gestul lui Cornel Liviu Babeş, spre deosebire de al lui Jan Palach, a fost unul solitar, prea puţină lume ştie cine a fost el. Poate doar concitadinii lui, braşovenii, care, spre deosebire de praghezi, au avut reacţii uneori surprinzătoare legate de gestul lui. S-a născut pe 10 septembrie 1942. A fost un om simplu şi nu prea. A fost mai degrabă un artist ale cărui principii de viaţă erau flagrant încălcate de regimul totalitar condus de ceauşescu. Pe data de 2 martie 1989 s-a autoimolat pe pârtia Bradu din Poiana Braşov. Gestul lui i-a luat până şi pe securişti prin surprindere. Actul său de curaj a fost surprins de doi turişti scoţieni, care mai apoi au povestit întâmplarea în paginile săptămânalului britanic „The Free Romanian”, preluat apoi de „Sunday Times”:

Am auzit un geamăt şi un om cuprins de flăcări a apărut din pădure. Nu părea că încearcă să-şi stingă cercul de flăcări care îl cuprinsese. Nu spunea un cuvânt, dar aveam impresia că-i aud sfârâitul părului şi al pielii. Durerea sa era cumplită, dar, deşi trecuse mai mult de un minut de când îl observasem, nu dădea niciun semn că ar încerca să se salveze. Atunci a apărut cineva cu o pătură şi împreună am încercat să-l stingem” (Douglas Wallace) Scena a fost observata de sute de oameni. Agonizand, Liviu  Babeş a mai avut puterea să scoată de sub hainele carbonizate un carton pe care scria: ”Stop Murder. Brasov = Auschwitz”. Mai târziu, şi postul de radio Europa Liberă transmitea o ştire fără să fie sigur de întâmplare, sub rezerva că va întări ştirea din surse sigure, lucru care nu s-a mai întâmplat.

Înmormântarea lui Babeş s-a desfăşurat într-un colţ destul de izolat al Cimitirului Municipal Braşov, sub supravegherea atentă a Securităţii.” (Martirul, Mircea Brenciu). Acum, la 30 de ani după gestul suprem săvârşit de Liviu Babeş, să urmărim odiseea martirajului eroului Liviu Babeş.

 

Cum arăta România anului 1989? Doar un mare pictor precum Camilian Demetrescu putea să-i facă un asemenea portret:

 „Ştiţi ce înseamnă să-ţi vină să leşini de râs şi să n-o poţi face; să-ţi înăbuşi nevoia de a-ţi da drumul într-un hohot eliberator. Dictatura se va sfârşi când mulţimea nu-şi va mai putea înăbuşi hohotul şi va exploda. Dar până atunci poporul român va trebui să-şi muşte buzele şi să aştepte. Minciuna nu este încă coaptă”.

 Camilian Demetrescu, 1989

Aparent explozia s-a petrecut, dar nu şi în mentalitatea românească. Suferim de-o boală incurabilă pe care, oricâte revoluţii ar trece peste noi, n-o putem vindeca: lipsa de caracter, laşitatea. Imediat după moartea soţului, povesteşte Etelka Babeş, toţi prietenii şi cunoscuţii au ocolit-o: „Nimeni nu mai voia să vorbească cu noi. O prietenă chiar mi-a spus: ”Eşti un pericol pentru noi şi noi vrem să trăim liniştiţi”. De frica regimului, toţi apropiaţii s-au detaşat. Am rămas singure.” Doar ea şi fiica, Gabriela,  în vârstă de  12 ani.

După 89, concitadinii săi au prins glas, dar nu pentru a-i fi aproape, ci pentru a-i reproşa gestul lui Liviu Babeş, care-i lăsase fără privilegiile statului comunist. Foarte greu s-a reuşit ridicarea unui monument comemorativ. În 1990 primăria a permis familiei să ridice o cruce de fier, dar a dat şi-o autorizaţie pentru un popas turistic în acelaşi loc. Cu mari insistenţe din partea familiei, crucea a fost mutată, dar de la an la an cei care-şi aduceau aminte de martirul Liviu Babeş erau tot mai puţini. S-a propus să se facă o statuie, dar propunerea n-a găsit ecoul necesar. S-a propus ca pârtia Bradu să primească numele eroului, propunere respinsă de consiliul local. Până la urmă, fosta stradă Rândunicii a primit numele Liviu Babeş, dar s-au supărat vecinii pe familia lui „pentru că trebuiau să-şi schimbe buletinele”.

 

Nu se ştie de ce, propunerea marelui artist Camilian Demetrescu, de a produce şi dona municipiului Braşov proiectul ”Monumentul Revoluţiei Române din Decembrie 1989”, precum cel din Piaţa Wenceslas, nu s-a materializat. În schimb a apărut un panou publicitar care denotă cel puţin nepăsarea celor care l-au conceput. Pe panoul cu fond negru apare o flacără şi cuvintele scrise de Liviu Babeş pe acel carton pe care l-a arătat mulţimii în momentul în care devenise o torţă: „Stop Murder. Braşov =Auschwitz”. Şi dedesubt numele lui Liviu Babeş. Scos din context, mesajul a provocat pe bună dreptate revolta braşovenilor.

Creaţia în cauză aparţine unui grup de graficieni de la o firmă din oraş, iar Silviu Hudini, unul dintre creatori, are o explicaţie cel puţin aiuritoare: „N-am făcut panoul ca să-l vadă chiar toată lumea. Cine are ochi, să-l vadă, cine nu, nu. Sigur că s-ar putea înţelege şi altceva, dar textul e scris între ghilimele. Braşovenii care au prins Revoluţia vor înţelege, cei foarte tineri, oricum nu se uită, fiindcă nu e un mesaj funny. Iar cei care nu înţeleg nimic vor zice doar: „Ha, ha! Ce fraieri sînt ăştia!“. Dar dacă s-ar uita un străin la acest panou? Nu trebuie să ştie româneşte ca să înţeleagă că între doi termeni s-a pus semnul egalităţii. Ar face o poză şi ar duce-o în ţara lui să le arate compatrioţilor ce brand de ţară şi-au construit românii. „Nu ne-am pus problema asta, chiar nu ne-am gîndit la străini. Dar, chiar şi aşa, se vede numele autorului, cine nu înţelege n-are decît să dea search pe Google şi să se informeze“, sfătuieşte Silviu care acceptă, totuşi, că „poate e un pic cam prea radical ce am făcut, dar aşa ne exprimăm noi“.

(Consemnat de Camelia Onciu în Monitor Expres)

Până la urmă, abia la aproape 20 de ani de la martirajul lui Liviu Babeş, cu aportul Institutului Revoluţiei Române, s-a instalat pe pârtia Bradu o efigie a acestuia, realizată de sculptorul George Jipa. Ceea ce-i lipseşte acestui demers este tocmai monumentalitatea, pe măsura gestului eroului.

Nu vreau să trec cu vederea cel mai mizerabil act al politicienilor români, vremelnic aflaţi în fruntea bucatelor acestei ţări. Comuniştii lui Ion Iliescu, prin aşa-zisa comisie juridică a Parlamentului, respingea în 1995 solicitarea ”Asociaţiei 15 Noiembrie 1987” prin care cereau legiferarea ”Titlului de erou” pentru Liviu Cornel Babeş, titlu pe care l-a primit abia în 1997 prin aprobarea plenului Camerei Deputaţilor a punctului 7 din şedinţa de zi. Redau mai jos concluziile la care a ajuns faimoasa comisie juridică.

 

”7. Adoptarea propunerii legislative cu privire la acordarea Titlului de „Erou-Martir" celui care a fost Liviu Cornel Babeş, decedat la 2 martie 1989, prin propria jertfă, simbol al împotrivirii regimului totalitar.”

 

”Continuăm cu propunerea legislativă cu privire la acordarea titlului de „Erou Martir" celui ce a fost Liviu Cornel Babeş, decedat la 2 martie 1989, prin propria jertfă, simbol al împotrivirii regimului totalitar.

În temeiul art.88 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, membrii Comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi au hotărît, cu majoritate de voturi, să propună plenului Camerei respingerea propunerii legislative pentru următoarele motive:
1. În expunerea de motive şi adresa Asociaţiei „15 Noiembrie 1987" din Braşov se afirmă că: „Liviu Cornel Babeş, la data de 2 martie 1989, şi-a dat foc pe pârtia de schi din Poiana Braşov, ca simbol al împotrivirii regimului totalitar", însă nu se face nici un fel de dovadă că ar fi condus sau ar fi făcut parte dintr-o mişcare de protest împotriva regimului totalitar şi nici că ar fi săvârşit fapte individuale de protest sau pentru afirmarea unui ideal politic, ori că ar fi fost urmărit şi persecutat de organele de represiune ale regimului totalitar. În aceste condiţii, comisia nu a putut să stabilească dacă actul actul a reprezentat o faptă de martiraj sau a fost un simplu act de sinucidere.
2. Sub aspect pur procedural, comisia a reţinut că nu se poate acorda titlul de „Erou - Martir" printr-o lege, întrucât, potrivit art.94 din Constituţie, conferirea de decoraţii şi titluri de onoare este atribuită preşedintelui României, şi nicidecum Parlamentului. Decretul nr.190/1977, referitor la decoraţii şi titluri de onoare, singurul act în materie care stabileşte regimul general al acestora, deşi nu a fost expres abrogat, majoritatea prevederilor sale contravin Constituţiei şi, pe cale de consecinţă, nu poate fi aplicat. Conferirea titlului de „Erou Martir", ca şi a altor titluri, se va putea face doar după adoptarea unei legi care să reglementeze persoanele şi criteriile de acordare. Până la apariţia unei astfel de legi, chiar şi în cazul unor persoane îndreptăţite, conferirea decoraţiilor şi titlurilor nu poate avea loc. Deci, acestea sunt concluziile. Această şedinţă a avut loc în 21.XI.1995.”

(Extras din şedinţa Camerei Deputaţilor din 4 martie 1997)

 

Trist, dar adevărat: în vreme ce toţi impostorii au primit acele carnete de revoluţionari, cu toate înlesnirile de rigoare, printre ei, în primul rând, fiind politicieni, derbedei, care în acele zile nu se ştie pe unde erau ascunşi, familia unui adevărat erou este ţinta umilirilor atât din partea concetăţenilor cât şi din partea pegrei politice. Nici nu ştiu dacă aceste lucruri s-au întâmplat din prostie, din laşitate, din ignoranţă ori din cauza nepăsării noastre, a lipsei de aplecare către a duce un lucru până la capăt, a indolenţei care ne roade precum un cancer... Am convingerea că în străfundul sufletului, fiecare ştim care-i adevărul, dar, mânaţi de aceeaşi laşitate precum a filosofului nostru,  pe care cu grabă l-am criticat, nu avem curajul de-a ne recunoaşte aşa cum suntem. Avem un dezvoltat cult al moaştelor în detrimentul unui umanist cult al adevăraţilor eroi.

Cenaclu Literar: