Zilele acestea aflu că în urma unui sondaj de opinie 41% dintre români l-ar vota pe ceauşescu  în caz că ar avea puterea şi inspiraţia să se întoarcă de la cele veşnice unde ortacii lui l-au trimis spre meditaţie profundă. Şi nu ştiu de ce nu m-a mirat deloc procentul pe care jurnalele noastre l-au preluat într-un fel de veselie masochistă. Mi-am pus atunci câteva întrebări: Ce este acela un Erou? Au românii Cultul Eroilor? Câţi  ştiu că există un „Oficiu Naţional Pentru Cultul Eroilor”)?  Oare pe cât de mulţi îi interesează acest lucru? Întrebări mai mult retorice gândindu-mă că numai ieri a fost Ziua Imnului - eveniment care l-a afectat  pe patriotul român mai pe-aproape de cot. Şi pentru edificare voi încerca o scurtă incursiune în istoria imediată mai cu seamă că am avut şansa de-a trăi o revoluţie cu toate urmările ei.

Eroii sunt acele personalităţi ale căror conduite exemplare sunt capabile să-i incite şi pe alţii la o existenţă demnă care manifestă devotament pentru marile cauze punându-şi calităţile în slujba omenirii sau a unui fragment de umanitate. Mai crede cineva în exemplaritatea celor ce-au ieşit în stradă în decembrie 89?  Privind în urmă, triste concluzii am tras. Acum, după 30 de ani, lucrurile stau destul de... româneşte. Adică, nu se prea mai crede în existenţa Revoluţiei (unii îi spun în batjocură „livoluţie”), nu mai există pic de respect pentru cei care şi-au dat viaţa în urmă cu 30 de ani, dimpotrivă, dacă faci o trecere în revistă a forumurilor, acolo unde vezi românul în toată splendoarea lui, la umbra anonimatului, vezi că morţii sunt acuzaţi de prostie şi de viaţa grea a bietului român. „Mai bine stăteau naibii în casă, avea tot omul serviciu, casă, şi tot ce-i trebuia”. Tristă realitate! Nici măcar Brucan, care părea cel mai pesimist dintre români în anii 90, nu şi-a putut imagina că, după 30 de ani, concetăţenii lui nu vor mai privi în urmă cu pioşenie şi cu recunoştinţă faţă de sutele de tineri care au ieşit în stradă, ci cu ură şi dispreţ faţă de aceia care i-au zdruncinat o existenţă cu care deja se obişnuise. Dacă prin anii 90, luna decembrie era plină de evenimente de comemorare atât în media cât şi prin oraşele martir.  Acum, parcă plutește în aer  un sentiment de jenă, de lehamite... Iată că s-a reuşit şi performanţa demitizării, a desconsiderării, a urii chiar faţă de noţiunea de Erou.

 În schimb, pe zi ce trece, românul se prosternează, se exaltează până la paroxism într-un triumfător cult al moaştelor. Pentru că, de ce să nu recunoaştem, nouă asta ni se potriveşte mai bine: adânca veneraţie pentru moaştele a zeci de sfinţi la care poporul merge în gloată şi se închină cu orice preţ. Măcar se conştientizează că s-au acumulat prea multe păcate şi atunci fiecare simte nevoia să se despovăreze cumva, să fie absolvit pe lumea asta ca pe lumea cealaltă s-o poată lua de la capăt. Cei care nu s-au angajat încă în acestă mişcare pro moaşte asistă neputincioşi de pe margine la imaginile apocaliptice din preajma unui deget, a vreunui cap sau cine ştie cărei relicvă scoasă la vedere. Acolo unde s-a putut, unii mai temerari s-au ales chiar cu câte o bucăţică din relicva respectivă. Să doarmă cu ea sub pernă ca să-l vadă Dumnezeu cât este de credincios şi să-i şteargă cu buretele toate măgăriile comise faţă de cei apropiaţi. O! şi de n-ar fi armatele de jandarmi care le păzesc atunci cu siguranţă am asista la adevărate războaie civile. O confirmă o viitoare faţă bisericească, pornită pe înavuţire, ce-a furat în urmă cu ceva vreme moaştele Sf. Nectarie de la biserica Radu Vodă din Bucureşti spre a le vinde în Occident.

 Ce eroi? Nişte tâmpiţi care s-au dus să moară fără să ştie de ce. Fără să aibe vreun avantaj imediat.

Sfinţi! Ei, da. Aduc ploaia, opresc viscolul, ne fac mai deştepţi, ne vindecă de toate bolile, ne iartă toate păcatele. Mai ales pe cele neştiute. Iar noi, curaţi ca nişte prunci nou-născuţi putem să furăm, să minţim, chiar să ucidem cu seninătate până la următoarea iertare, chermeză vreau să zic. De ce spun asta? Nu mă poate contrazice nimeni că scoaterea moaştelor la vedere  nu a devenit prilej de veselie generală: bere, mititei, tarabe, agheazmă, tămâie, cotonogeală, comerţ, sărmăluţe cu mămăliguţă, iertare de păcate, furturi, beţii îndrăcite, mizerie... multă mizerie... Trăiesc acest lucru an de an pe 14 octombrie, câteva zile înainte şi câteva după. Rămân de fiecare dată cu un gust amar şi cu un profund sentiment de gol sufletesc. Cine să mai aibe răbdare să predea o desuetă lecţie de istorie despre un Nicolae Bălcescu, „patriis extorris ab oris” atâta vreme cât sarmalele aburesc gâdilând plăcut nările norodului în veşnica vânătoare de pleaşcă?