Menţionam într-un articol precedent că minţii umane îi place să dihotomeze. Ne ocupam acolo de polaritatea raţiune-imaginaţie; vom con-sidera acum perechea spaţiu-timp (ca sistem cartezian), la coordonatele lor direcţionale, orizontale şi verticale.

Timpul este dinamic, în mişcare, implică acţiune, modificare. Spaţiul este static, integrator, contemplativ şi prin definiţie, aistoric. Con-siderând două linii drepte şi poziţia lor, avem pe verticală un singur punct comun cu baza(o unitate de măsură, un fragment, corespunzător raţiunii), iar pe orizontală linia noastră se identifică până la contopire cu baza (deci avem întregul, corespunzător imaginaţiei). În cultură, această atitudine, spaţială sau temporală, respectiv pe orizontală sau pe verticală, se poate uşor urmării în toate formele ei de manifestare. În arhitectură avem cupola (sau arcul de cerc) precum şi goticul (linia dreaptă, ascensiunea pe verticală). Chiar şi atitudinea religioasă este in-teresantă, observată genial de către Blaga. În Vest, omul (pe verticală, prin gotic) se ridică spre cer (spre divin); în lumea ortodoxă (pe ori-zontală) sufletul devine receptacol (cupolă) şi divinitatea coboară (descende) să sălăşuiască acolo, dacă se face loc. În artă, calităţile lăuntrice (sufleteşti, spirituale; vezi pictura bizantină) sau o preocupare cu aparenţele (exteriorul, faţada; vezi pictura renaşterii în Vest).

Cultural, omul "spaţial" trăieşte în eternitate; celălalt trăieşte pe moment (prezentul). Ca valoare supremă pentru omul spaţial este gru-pul, comunitatea; omul temporal a dezvoltat individualismul. De asemenea, omul spaţial se manifestă în concret (lumea concretă) pe când cel temporal în abstract. În această perspectivă cultura română pare să cadă în categoria spaţială şi, implicit, pe orizontală. Românul lasă de multe ori lucrurile "în voia Domnului", că el crede în soartă.

Trebuie să menţionăm că în vechime toate culturile au fost spaţiale, deci pe orizontală. Omenirea a trăit într-un univers viu şi concret, tangibil. Sacrul sau divinul se manifestă (sau identifică) în spaţiu (Şi încă o mai face. Să considerăm de pildă Kaaba, piatra de la Mecca - probabil un meteorit - pentru lumea musulmană), în lumea concretă: un râu, o piatră (devenită statuie), un copac (devenit mânăstire sau icoană), un munte, o peşteră, un templu mai târziu.

Într-o carte recentă, "Darurile Evreilor" ("The Gifts of the Jews"), Thomas Cahill argumentează faptul că un trib de nomazi ai deşertu-lui (Evreii noştri) au schimbat felul în care noi gândim şi simţim, mândrindu-se mai ales de faptul că Evreii au rupt ciclicitatea istoriei, fapt ce implică apariţia creştinismului şi conceptul progresului.

Creştinismul a fost o urmare firească (creştere organică) a sincretismului cultural mediteranean, stimulat de cultura helenistică (vezi, de pildă, literatura manuscriselor de la Marea Moartă, "creştine" înainte de Christos), şi greutatea covârşitoare a ideilor persane şi greceşti care au influenţat-o, lume în care au trăit şi Evreii. Cât despre rupere a ciclicităţii şi stabilirea istoriei liniare, a făcut posibilă dezvoltarea specifică a culturii vestice (ştiinţa şi empirismul), prin raţiune.

La o analiză mai atentă ideea de progres este o idee utopică. Condiţia umană nu s-a modificat şi dacă progresul reprezintă calitatea, este exact ceea ce pierdem; prin "progres" mărim doar viteza de degradare a ceea ce mai este uman în noi.

Ideea mesianică mediteraneană a fost moştenită (mai ales în cultura Vestului) în ambele ei ipostaze. Pentrul omul religios vestic este a doua venire a lui Isus, care este Christosul. Evreii (Isus nu a fost Christos pentru ei) încă îl aşteaptă pe Mesia. Pentru omul laic este "progre-sul", aşa zisă "mântuire" prin tehnologie. Ambele forme (religioasă şi laică) sunt însă tot ciclice, din moment ce sunt menite să înceapă "o nouă eră". Un ciclu de durată mai lungă bineînţeles, dar tot ciclu a rămas. Este interesant să observăm o variantă laică a ideii mesianice în marxism; nu doar religia are variante...Prin "progres" se încearcă a se întinde arcul de cerc, pentru a părea linie dreaptă. În realitate avem de-a face cu germenul despărţirii de sacru (ca întreg) şi treptata profanare a lui, individul rupându-se tot mai mult de întreg şi sursa originară şi crezând tot mai mult în puterile sale proprii, dezvoltând în paralel ideea de progres, "urcând pe verticală".

Ce-a fost important la Evrei a fost cu câtă dârzenie şi-au păstrat câţiva dintre ei (mai ales profeţii) idealul original. Acesta a fost un fapt remarcabil şi extraordinar. S-ar mai putea scrie o carte despre adevăratul dar al Evreilor. Aşa cum am amintit deja, sacrul (divinitatea) se manifesta şi identifica în spaţiu bine definit şi prin concret. De la "idoli" de piatră, de lut, de aramă sau aur s-a ajuns la chivotul legământu-lui şi templul din Ierusalim. Evreii nevrând să-şi piardă identitatea (ce lecţie frumoasă a istoriei) au avut "experienţă" în suferinţă. Robi în Egipt, robi în Babilon, dispersaţi în lume de către Romani, n-au putut căra cu ei spaţiul lor sfânt (Ierusalismul pamântesc a devenit cel ce-resc). Pe Dumnezeu nu-l mai puteau acum purta decât în suflet. Acesta este adevăratul dar al Evreilor; Dumnezeul portabil. L-au scos pe Dumnezeu din spaţiu şi l-au pus în timp. Ca entitate fizcă concretă a dispărut şi templul şi chivotul. Avem atâtea sinagogi dar templul a rămas unic, a devenit simbol.

Religiozitatea românească este şi ea diferită (vezi Blaga, Vulcănescu, Stălinoae, Nae Ionescu, Eliade, etc.). În credinţele vechi româneşti, cerul nu numai că era mult mai aproape de pământ (de notat cum s-a "răcit" relaţia cu divinitatea) dar atingea chiar pământul. Dumnezeu şi sfinţii se plimbau printe pământeni. Se poate urmări motivul "cerului megieş" al lui Blaga. Dumnezeu, ca un ţăran bătrân, călător, stă cu oamenii la taifas. Lumea este "grădina" lui Dumnezeu. Raiul nu este pe "verticală", la zenit, ci "pe tărâmul celălalt". S-au păstrat atâtea fosile culturale în limbă; unii "îl prind pe Dumnezeu de picior", altora "le pune Dumnezeu mâna în cap". Ori toate astea n-ar fi posibile fără ca cele două lumi să fie tangibile.

Cineva se întreba de ce nu avem şi noi, Românii, sfinţi individuali, ca restul Europei? Un sfânt se defineşte ca o persoană care-a suferit cumplit pentru credinţă. Românii toţi au suferit. Noi avem omenia ca sfinţenie colectivă a neamului (o temă ce necesită un studiu aparte). Avem aici o altă dovadă puternică a istoriei pe orizontală (întregul, nu fragmentul; comunitatea, nu individul). Creştinismul românesc este un creştinism arhaic, un "creştinsm cosmic"(Eliade). Drama personală este de dimensiuni cosmice în care participă nu doar un element specific, ci întreg universul (vezi de exemplu Mioriţa).

Alte expresii arhaice ne pot ajuta în ilustrarea temei noastre. "A te sfinţi", în contact "bucal" cu divinitatea prin "împărtăşanie" Asfinţit. Care o fi tâlcul lui soare-apune ca "asfinţit", dacă nu tot aspectul acesta de binecuvântare divină, a împărtăşaniei cerului cu pământul? Grafic vorbind, avem plin contact cu divinitatea pe orizontală. Mintea românească s-a secularizat în abstract prin poezie şi folclor. Când vom citi o carte despre "darurile Românilor"? Ori ar însena asta cumva ruperea de "orizontală"?

"Purta opinci şi-l chema Ion,
şi cunoscut-a truda, birul ucigaş şi hula:
când trecea pe drum vr"un grof ori vr"un baron,
îşi lua de la o poştă de pe cap căciula...

Din străfund de vremi venea cu pas domol,
cu răbdare aspră cum e piatra:
la luptă şi-n furtuni, cu pieptul gol,
dârz apăra hotarele şi vatra...

Ducea pe umeri ţara şi pe toţi ai ei,
dar nu-i părea că face lucru mare;
cădea"n război pentru străini mişei
şi nu se văeta că n"au ai lui acasă de mâncare...

Nu ştia pe-atunci el, preasmeritul Ion,
că spicul lui de grâu şi firul lui de păpuşoi,
îl pot îngenunchea pe grof şi pe baron,
că sunt mai tari ca orice oaste gata de război...

Şi nu-şi da sama de tot cerul ce e"n el,
şi pe care-l duce peste veacuri înainte
în lupte necurmate, prntre fier şi-oţel,
peste străvechi şi proaspete morminte...

...

Unii de-aproape şi alţii, de departe,
la colţuri de uliţi isprava şi-o urlă;
Ion sigur rămas-a, dârz, gata de moarte,
pe-ogoare s"aştepte a răzmeriţei surlă...

Aron Cotrus

De aceea Dumnezeu i-a dat Românului dorul.