Atunci s-au hotărât pietrele să tacă...

Pașii noștri călcau tot mai nehotărât

Pe un pământ care tremura lăcrimând pe sub stânci

De unde nimeni nu-și putea potoli setea.

Ne ridicam brațele spre un cer fără nume

Strigând numele celor nenăscuți.

Și am deschis Cartea Amintirilor,

A trăirilor ce și-au cunoscut trupurile,

Gurile ce dezlegau tăcerile, plăcerile,

Vorbele ce nășteau ecou peste generații,

Ecoul lui VREAU, șoapta lui POT,

Un tot s-a clădit peste ani și surpat de neliniști.

Triști ne sunt ochii ce-și caută dorul,

Fiorul în Cartea Amintirilor.

Da, atunci s-au hotărât pietrele să tacă...

Da, atunci, cu toții ne-am pierdut aripile

Când ne-am dorit să uităm zborul

Printre pașii mult prea grăbiți, ruginiți

Și obosiți care ne striveau strălucirea.

Ne-a rămas doar privirea din Duminica Învierii

Ascunsă, curată și nepătrunsă de întunericul criptelor,

Mormintelor construite de neșansă.

Aceștia sunt ochii noștri care vă oferă ultimele priviri

Păstrate în taină între copertele Cărții Amintirilor.

E ultima voastră șansă de a redeveni vii,

În suflet copii și corăbii peste mări pustii...

E ultima noastră șansă de a ne recupera aripa,

Clipa și dorul,

Să încercăm să ne reamintim...

Zborul.