”Hei, paznic de turme

Acolo pe marginea drumului

Ce-ți șoptește vântul ce trece?”

”Zice că e vânt, și că trece,

Și că a mai trecut adineaori,

Și că va trece iar, mai apoi.

Dar ție ce-ți spune?”

(Paznicul turmelor)

Universul primordial al lui Pessoa este ”un univers al reprezentărilor eidetice”,  afirmă Dinu Flămând. ”Universul reprezentărilor eidetice este, probabil, și singura oază asupra căreia nu vin să planeze autoderiziunea, sarcasmul și permanentul exercițiu pessoan de relativizare.” (Dinu Flămând). Așadar, pentru orice copil  între lumea imaginară  și lumea reală nu există nicio diferență, iar adulții nu-i mai pot înțelege pe copii pentru că la ei deja s-a instalat schizofrenia, gândirea nu mai coincide cu simțirea. Pessoa a  rămas copilul etern și acesta este unul din motivele pentru care a căutat în permanență o altă lume decât cea reală, o lume pe care a populat-o cu heteronimii lui. Iată, de pildă, Alberto Caeiro este o variantă umană a felului copilăros de-a intra în contact cu natura. El se crede cel dintâi descoperitor al naturii lipsite de orice atribute. ”Paznicul turmelor” își face o filozofie de viață lipsită de complicații de analize reflexive. Trăiește într-un paradis necontaminat de reprezentări și gândire speculativă, de concepte:

”Privirea mea e frontală ca o floare-a- soarelui

Obișnuiesc să pășesc pe drumuri

Uitându-mă când la dreapta când la stânga,

Iar uneori și din urmă...

Și ceea ce zăresc în fiecare moment

Este chiar ceea ce niciodată înainte nu mai zărisem,

Iar eu știu perfect să-mi dau seama...

 

Știu să-mi păstrez acea uimire deplină

A unui nou-născut care, la naștere,

Ar înțelege că se naște de-adevăratelea...

Simt că mă nasc în fiece clipă

Spre eterna noutate a lumii...

 

Eu cred în lume ca într-o margaretă,

Fiindcă o văd. Dar nu mă gândesc la lume

Căci a gândi înseamnă a nu înțelege...

Lumea nu e făcută să te gândești la ea

(A gândi înseamnă a fi bolnav de ochi),

Ci să o privești și să intri în armonie cu ea.

 

Eu nu am nici o filozofie: am simțuri...

Iar dacă vorbesc de Natură nu e pentru că aș ști ce anume este,

Ci doar pentru că o iubesc, și tocmai de asta o iubesc,

Căci cine iubește nu știe nicicând ce iubește

Și nici nu știe de ce iubește, nici a iubi ce va să însemne...

A iubi este începutul inocenței

Iar deplina inocență înseamnă a nu gândi.”

(Paznicul turmelor, II)

 

Și cine poate fi prototipul copilului eidetic absolut dacă nu Isus venit pe lume ”să o copilărească”, să o salveze? Copilul divin nu mai predică, el se lasă cu totul absorbit de natură și de misterul ei. Pessoa știe că numai prin poezie adultul mai poate regresa în  aceasta lume miraculoasă și de aceea l-a creat pe Alberto Caeiro. Într-o prefață la operele sale, semnată de heteronimul Thomass Crosse, Pessoa îi completează biografia pe care o schițase în faimoasa scrisoare către Casais Monteiro.

Alberto Caeiro da Silva s-a născut la 16 aprilie 1889, după-amiaza la ora 1:45, la Lisabona și a murit în 1915. Orfan de mamă și de tată ”și-a acceptat resemnat soarta”, trăind din mici expediente în casa unei surori a bunicii. Are un chip straniu,  cu un aer grecesc ce-i vine de dinăuntru, ”fiind mai grec decât toți grecii”.  Are doar școala primară, nu știe nimic despre viață și aproape nimic despre litere. El însuși spune: ”Binecuvântat să fiu pentru ceea ce nu știu.”   A dus o viață mai mult decât banală, jucând  cărți cu sora bunicii într-o ”căsuță văruită” de provincie cu câmpii în față din care ”se poate vedea universul”, iar prin fața casei trece un râu.

 

”Fluviul Tejo e mai frumos decât râulețul ce curge prin satul meu,

Dar de fapt Tejo nu e mai frumos ca râulețul ce curge prin satul meu

Fiindcă Tejo nu e râulețul ce curge prin satul meu.

Tejo are mărețe nave

Iar pe el încă mai plutesc,

Pentru cei care în toate văd ceea ce nu există,

Amintirea caravelelor sale.

 

Tejo coboară din Spania

Și același Tejo se varsă în mare în Portugalia

E un lucru de toată lumea știut

Dar puțini știu care e râul din satul meu.

Încotro se îndreaptă el

Și de unde vine.

 Iată de ce, fiindcă aparține unui număr mai mic de oameni

E mult mai liber și mult  mai mare râul din satul meu.

 

Plutind pe Tejo te poți duce în lumea largă.

Dincolo de Tejo este America

Și norocul acelora care au parte de noroc

Dar nimeni niciodată nu s-a gândit ce anume există dincolo

De râulețul din satul meu

 

Râulețul din satul meu nu te face să te gândești la nimic.

Cel care se află pe malul lui se află numai pe malul lui.”

(Paznicul turmelor, XX)

Caeiro este prezentat publicului în februarie 1925, când îi sunt publicate 23 din cele 49 de poezii din ”Paznicul turmelor”, în numărul 4 al revistei Athena. Ulterior,  vor mai fi publicate încă 16 poezii în aceeași revistă. Dar Pessoa îi pregătește o lansare internațională și scrie despre el un articol  pe care îl publică în Mercure de France împreună cu câteva poezii traduse în engleză. Pessoa îl numește Maestru și spune că prin el a cunoscut lumea. Eram orb, spune el, dar ”la un moment dat, mi s-a transformat Pământul, și toată lumea a dobândit un sens pe care eu îl aveam instinctiv în mine.”

Ricardo Reis (un alt heteronim) spune despre Alberto Caeiro că este cel mai mare poet al secolului al XX-lea. Iar opera sa reprezintă ”reconstrucția integrală a păgânismului în esența lui absolută”. Însă păgânismul lui nu are nicio intenție să devină dogmă. Filozofia lui de viață este de-a nu avea nicio filozofie. ”Când nu vom mai putea descoperi nimic în opera lui Caeiro, vom descoperi în ea natura”, spune Pessoa. Titlul  ”Paznicul turmelor”  este inspirat din imaginea tuturor păstorilor mitologici precum Anchises, Autolicus, Augias, Aristeu, Diomede, Filac, Hefaistos, Hercule, Minos, Pales, Poaris, Poseidon, Preto, Terambo, Teseu și mulți alții. Turme de miei au păscut și Antagoras sau Psyche. Să ne amintim și de  zeul egiptean Ibis cel care își mâna turmele  cu sunetul lirei sau al flautului. Pessoa mai vorbește și despre păstorii lui Vergiliu care ”cântau din fluier și din alte cele” pentru că și poetul latin era un foarte bun cunoscător al naturii. Oricum, ciclul de poezii semnate de Alberto Caeiro era ceva nou, în acel moment, în Portugalia, în ceea ce privește relația poetului cu natura și gândirea lui. Alberto Caeiro  a scris și a trăit cu un sentiment de deplină seninătate și armonie. Refuzul transcendenței și al oricărei dogme este intens subliniat de Caeiro. În viziunea lui, natura nu este nici conceptuală, nici empirică și respinge orice încercare de problematizare a ei.

”Există destulă metafizică în a nu te gândi la nimic.

Ce gândesc eu despre lume?

Parcă se poate ști ce gândesc eu despre lume!

Am să mă gândesc la asta dacă mă îmbolnăvesc

Ce idee am eu despre lucruri?

Ce opinie despre cauze și efecte?

Ce am cugetat eu despre Dumnezeu și despre suflet

Și despre facerea lumii?

Nu știu. Mi se pare că a te gândi la toate acestea înseamnă

A închide ochii și a nu gândi. E ca și când aș trage perdelele

La fereastra mea (doar că a mea nu are perdele).

Misterul lucrurilor? Parcă s-ar putea ști ce-i misterul!

Singurul mister e că mai există unii care se gândesc la mister.”

Alberto Caeiro le-a fost maestru lui Alberto Campos și lui Ricardo Reis. Alberto Campos povestește cum l-a cunoscut pe Caeiro. După ce și-a abandonat studiile de inginerie navală din Scoția s-a întors la Lisabona și într-una din vizitele pe care le face verilor lui îl cunoaște pe Caiero cu care erau prieteni. ”Îl văd în fața mea, și voi continua probabil să-l zăresc în eternitate tot așa cum l-am văzut prima dată. Mai întâi ochii lui albaștri  de copil căruia nu-i e teamă, pe urmă pomeții puțin ridicați, tenul lui pal și acel aer grec emanând parcă din lăuntru, calmul care nu este aparent, fiindcă nu se ghicește nici din expresie, nici din trăsături. Părul său destul de des era blond, dar se întuneca de îndată ce lumina începea să se estompeze. De talie mijlocie, sau probabil că ceva mai mult decât mijlocie, ușor adus de spate, cu umeri care-i cădeau. Gestul aproape imperceptibil, surâsul așa-și așa, vocea egală, tonul parcă venind de la o persoană care nu încearcă să spună altceva decât ceea ce spune- nici prea tare, nici prea încet, clar și lipsit de orice prejudecată, de orice ezitare, de orice timiditate. Privirea albastră era insistentă fără să o știe. Dacă, observându-l ceva atrăgea imediat atenția acel lucru era următorul: fruntea, fără să fie prea înaltă, era extrem de albă...Expresia gurii, locul cel de pe urmă asupra căruia se oprește privirea, este a unui surâs de felul celui pe care poezia îl atribuie frumoaselor lucruri neînsuflețite, numai fiindcă ele ne plac- florile, întinsul câmpiilor, întinsul apelor sub soare- surâs făcut să existe și nu să ne vorbească nouă- ca și cum pentru acest om a vorbi înseamnă mai puțin decât a exista.”

(Alberto Campos, Notă în amintirea maestrului meu Caeiro)

Un copil mare, asta era Alberto Caeiro. Un copil atât la înfățișare cât și în gândire, de o simplitate dezarmantă, însă genial prin unicitatea poeziilor lui și prin modul de-a se integra lumii. Să luăm aminte la îndemnul lui:

”Să rămânem simpli și calmi

Ca izvoarele și arborii,

Iar Dumnezeu ne va iubi făcând din noi

Niște noi așa cum sunt arborii arbori,

Și cum izvoarele sunt izvoare,

Și ne va dărui verdeața în primăvara lui,

Și un fluviu pe care să plutim când ne vine sfârșitul...

Și nimic altceva, căci de ne-ar mai da ar însemna cu atât mai mult să ne ia”

(Paznicul turmelor, VI)

10.02.2021

m.s.

(Bibliografie: Fernando Pessoa, Opera poetică, Ed. Humanitas, trad. Dinu Flămând)