I. Călătorie spre locul inimii

I. Călătorie spre locul inimii

 

Viaţa omenească este supusă unei duble polarizări: pe de-o parte, ne mişcăm într-un spaţiu exterior, trecător, limitativ, unde geografia şi istoria se împletesc inevitabil în buclele unui timp unidirecţional, fără de întoarcere, ancoraţi între nostalgii şi speranţe, între trecut şi viitor, între putinţă şi neputinţă. Pe de altă parte, suntem predestinaţi unei dezmărginiri şi eliberări a fiinţei noastre de toate clişeele impuse exterior si interior, dacă, prin trepte nebănuite, reuşim să găsim în noi înşine geografia secretă a locului de taină unde timpul, relativul, barierele dispar - loc pe care l-am putea numi, după scrieri isihaste, Locul Inimii; adică, acel spaţiu sacru al fiinţei noastre, unde înăuntrul nostru Dumnezeirea şi Veşnicia ne ating diafan fiinţa, plămădită din tină şi (ră)suflare divină, eliberându-o de toate determinismele şi orizontalitaţile obositoare ale pământului vechi, redăruindu-o curată şi înmiresmată unui nou spaţiu şi Domn-Cerul şi Iisus Hristos.

Ce este un pelerinaj? Grea intrebare! Şi totuşi, fiecare pelerin simte că, deşi se miscă într-un timp si spaţiu orizontal, înăuntrul său a început un mare salt si urcuş. Paradoxal, pe măsură ce coborâm mai adânc, ascedem din ce în ce mai sus cu duhul. Inima noastră îşi deschide tainicele şi nebănuitele culoare unei ample şi profunde transcendenţe ... 

Rândurile de mai jos încearcă să redea, doar într-o mică măsură, câteva repere ale unui pelerinaj pe la locurile sacre încărcate de istorie şi sfinţenie - Mânâstirile Bucovinei şi Transilvaniei, monumente ale credincioşiei poporului român faţă de Dumnezeu. Nu era prima oară când mergeam în acest pelerinaj, însă era cu siguranţă ultimul pelerinaj înainte de plecarea familiei noastre in Canada. Şi, la distanţă de mii de kilometri, ajunşi în Canada, putem spune că oricât de multe beneficii oferă lumea supertehnologizată a începutului de mileniu trei, nimic nu se compară cu plinătatea păcii ce adumbreşte Mintea şi Inima pelerinului călător pe tainicile poteci ale aflării şi descoperirii Lui Dumnezeu. În liniştea codrilor, atât de aproape de cer...

ZIUA I

Mânăstirea Topliţa

Primul popas al itinerariului nostru spiritual este mânăstirea Topliţa, din oraşul cu acelaşi nume, judeţul Harghita. În anul 1911, un fiu al frumoasei aşezări româneşti de pe valea superioară a Mureşului, pe atunci episcop de Caransebeş, Miron Cristea, propune înfiinţarea acestui aşezământ, gând care a putut fi pus în practică la trei ani după înscăunarea sa ca Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, în anul 1928, de 20 iulie-ziua Sfântului Prooroc Ilie.

Biserica de lemn a mânăstirii, adusă aici în 1910, a fost construită în anul 1847 de meşterii renumiţi în prelucrarea lemnului din Stânceni. Deşi mică, 14 metri lungime, ea îmbină armonios forma poligonală a pronaosului-moştenire a arhitecturii vechi transilvănene şi moldovene cu noutăţile constructive ale meşterilor moldoveni din secolul al XVIII-lea, prin absidele laterale poligonale şi pilaştrii sculptaţi între naos şi pronaos. A fost pictată in 1927, de către Dimitrie Belizarie, pictură restaurată ulterior între anii 1988-1989.

Muzeul mânăstirii a fost sfinţit şi inaugurat în anul 1995 de către P.S. Ioan Selejan, episcop al Covasnei şi Harghitei. Aici sunt adunate nenumărate mărturii ale existenţei românilor şi Ortodoxiei pe aceste meleaguri în condiţiile în care Uniaţia şi Diktatul de la Viena, urmat de constituirea Reginii Autonome Maghiare, accentuau deznaţionalizarea românilor de aici. Expoziţia muzeului cuprinde un fond vechi de icoane pe lemn datând din secolul al XVIII-lea, în chip deosebit menţionăm cele pictate de meşterul zugrav Andrei din Sunfalău în reconstituita parţial tâmplă a bisericii mânăstirii Doamnei(1747) şi iconostasul împărătesc. Alte icoane au fost pictate de alt meşter renumit, Pavel Dumbrăvean. Menţionăm o scândură lucrată în bardă pe care scrie: " să se ştie când au sunat uniaţia în Ardeal, 1762" evocând rezistenţa românilor şi călugărilor ortodocşi împotriva Uniaţiei. Muzeul mai prezintă obiecte liturgice deosebite: potirul şi discul bisericii mânăstirii Doamnei, un impresionant sfânt potir din lemn (şi aici nu putem uita vorbele Sfântului Athanasie că "la început creştinii aveau inimi de aur şi potire de lemn"), sfinte antimise-surprinzător de frumoase, cruci sculptate în lemn şi ferecate în metal, odăjdii preoţeşti, documente, epitafuri (sfântul aer pe care este pictat Mântuitorul aşezat în mormânt) obiecte şi fotografii aparţinând distinsului Patriarh Miron Cristea (cel care a susţinut primul doctorat în limba română, la Viena, cu o teză legată de Eminescu şi poezia sa). Menţionăm şi colecţia de carte, cu exemplare extrem de rare, dintre care amintim: fragmentul din Psaltirea tipărită în Serbia, la Milesovo, în 1544, manuscrisul Cazaniei lui Varlaam,  Apostolul tipărit la Buzău în 1704.

Reţinem că hramul mânăstirii, Sfântul Prooroc Ilie, este serbat la 20 iulie, şi numele actualului stareţ, părintele Emilian, un mare iubitor de vegetal-flori care se pot vedea frumos îngrijite în incinta acestei minunate transilvănene mânăstiri -lăcaş de cultură şi spiritualitate românească.  

(va urma)

Lidia Liuţă