Iosif Brodsky

Iosif Brodsky

 

 

Trăiește precum scrii și scrie precum trăiești.”

 (Konstantin Batiușkov)

Este deviza pe care ar trebui s-o urmeze toți cei care se joacă cu condeiul și care, la un moment dat, își arogă dreptul de a fi exponenții societății căreia îi aparțin. Puțini, prea puțini dintre marii creatori se pot sustrage ”dublei gândiri” și ”dublei existențe”. Este și cazul poetului Iosif Brodsky (24.05.1940 -28 01.1996) a cărui evoluție m-a fascinat dintotdeauna și pentru care am o admirație bine justificată atât în ceea cel privește pe creator, dar și pe omul cetății.

 La 15 ani, din repulsie față de sistem,  a avut curajul să renunțe la școala instituționalizată și să meargă să lucreze ca frezor într-o uzină, apoi, ca fochist la morga spitalului municipal din Leningrad. În toamna lui 1960, este chemat pentru prima dată la sediul KGB după ce, în prealabil, fusese în vizorul lor prin ceea ce publicase, dar și prin activitatea sa de agitator în rândul tinerilor intelectuali ruși. Începutul anului 1964 îl găsește internat la psihiatrie la spitalul din Moscova, apoi este supus mai multor expertize psihiatrice și declarat ”apt de muncă”, iar  pe 13 martie 1964 este trimis pentru 5 ani la închisoarea din Arhanghelsk.

În iunie 1972, este forțat să părăsească țara. Cu aceeași luciditate  și demnitate are curajul să-i scrie  lui Brejnev de pe aeroportul din Viena și să-l avertizeze că, mai devreme sau mai târziu,  se va întoarce în țară ”sub forma poeziilor sale”. Ajunge la New York, unde, ajutat de Karl Proffer (redactor șef la Ardis) și de poetul W.H.Auden primește un post de profesor la Universitatea Michigan din  Ann Arbor unde predă Istoria literaturii ruse, a poeziei ruse din sec. al XX-lea și teoria versificației. În 1978, primește titlul de Doctor Honoris Causa la Yale University, iar din 1981, fără să fi absolvit școala generală, a predat la șase universități din SUA, inclusiv Columbia și New York și Marea Britanie. ( Și când te gândești că CV-urile alor noștri ca brazii, divi și dive mioritice, doldora de titluri și de diplome, arată ca pieptul pavoazat cu medalii al unui politruc comunist, ”te sparie gândul”...)

În 1987, poetul a primit  premiul Nobel pentru ”opera sa atotcuprinzătoare, plină de o gândire lucidă și de poezie strălucitoare”. Și nu-i puțin lucru să fii acceptat și să te situezi pe treptele superioare ale culturii americane/anglofone, poet venit din spațiul sovietic. În 1990, așa cum își avertizase călăii, se întoarce acasă prin editarea primelor volume de poezii. Continuă să fie elogiat și recompensat cu diferite titluri și premii printre care cel de Poet Laureate Consultant in Poetry to the Library of Congress. I se acordă chiar și titlul de cetățean de onoare al orașului Sankt Petersburg, dar acasă nu va mai reveni niciodată argumentând că ”cea mai bună parte din mine, versurile mele”, s-au întors și era suficient. 

“Să priveşti la tine însuţi fără să te compari cu alţii, ci distanţându-te. Distanţează-te şi permite-ţi orice. Dacă eşti furios, nu ascunde acest lucru, chiar dacă e dur; dacă eşti vesel- de asemenea, chiar dacă acest lucru este banal…Fii independent. Independenţa este cea mai bună calitate în toate limbile…”

 

Pentru reflectarea libertății de gândire a poetului un scurt fragment evocator, din închisoarea siberiană, și o lecție de viață, în același timp, despre abordarea creștină a Răului,  în viață- fără confuntări lipsite de miză, stând vertical:

”Dar oricât de rău ar fi dușmanul, important este că e un om și, chiar dacă nu știm să-l iubim pe celălalt ca pe noi înșine, știm totuși că Răul își înfige rădăcinile atunci când cuiva îi trece prin minte că este mai bun decât altul. (Acesta este primul motiv pentru care ați fost loviți peste obrazul drept.) Astfel încât cel mai bun lucru care poate fi obținut întorcând celălalt obraz dușmanului este satisfacția de a-l avertiza pe acesta din urmă în legătură cu zădărnicia acțiunilor lui. ”Fii atent, spune celălalt obraz, ce lovești este doar trupul. Nu sunt eu. Nu ești în stare să-mi calci în picioare sufletul.”  Singurul dezavantaj în acest caz este acela că dușmanul ar putea să vă accepte provocarea.

În urmă cu douăzeci de ani, într-una din numeroasele închisori din nordul Rusiei, s-a petrecut următoarea scenă. La 7 dimineața, s-a deschis ușa celulei și în prag a apărut un gardian care li s-a adresat deținuților astfel: ”Cetățeni! Colectivul de pază al închisorii îi cheamă pe deținuți la întrecerea socialistă de tăiat lemnele adunate în curte.”  În zona respectivă nu există încălzire centrală, iar miliția de la fața locului percepe de la companiile de tăiat din apropiere o ”taxă” de zece la sută din producția lor. În perioada despre care vorbesc, curtea închisorii arăta ca un adevărat depozit de lemne, dreptunghiul cu un singur etaj al închisorii abia se mai vedea de lângă stivele înalte de două-trei etaje.  Era evident că trebuiau sparte, deși întreceri socialiste de felul acesta avuseseră loc și mai înainte. ”Și dacă refuz?” a întrebat un deținut. ”Atunci rămâi fără mâncare”, a răspuns gardianul.

Deținuții au primit topoare și au început să spargă lemne. Paznicii și prizonierii munceau din răsputeri, iar pe la prânz, toți, mai ales deținuții, întotdeauna flămânzi, erau epuizați. S-a dat pauză, toată lumea s-a așezat la masă, cu excepția celui care întrebase.  Acesta continua să dea cu toporul. Prizonierii și paznicii glumeau pe seama lui, despre evrei, despre care se spune că sunt șmecheri, dar că acesta nu era...etc. După pauza de masă, lumea a revenit la treabă, chiar dacă cu mai puțin elan. La patru, paznicii au terminat,  pentru că ieșeau din schimb, iar ceva mai târziu s-au oprit din muncă și deținuții. Toporul lui continua să lucreze. Ambele grupuri au încercat să-l convingă de câteva ori să termine, însă el nu i-a luat în seamă. De parcă ar fi găsit un fel de ritm pe care nu voia să-l întrerupă, sau poate că ritmul pusese stăpânire pe el? Celorlalți le părea un automat. Pe la cinci sau șase, toporul continua să se ridice și să coboare din aer. Paznicii și deținuții îl urmăreau cu atenție pe om, iar expresia ironică de pe figurile lor se transforma treptat în nedumerire, iar apoi în groază. La 7.30, a terminat, s-a târât în cameră și a adormit. Tot timpul cât a stat în închisoarea respectivă nu a mai fost chemat la întrecerea socialistă între paznici și deținuți, deși lemnele se adunau ca înainte.

Cred că omul a rezistat să facă așa ceva, să spargă lemne în decurs de douăzeci de ore, fiindcă era tânăr. De fapt, avea 24 de ani (...) Poate că tânărul respectiv, tocmai fiindcă era tânăr a ținut minte textul Predicii de pe munte, mai bine decât Tolstoi și Gandhi. Întrucât Fiul Omului obișnuia să vorbească în triade,  se poate ca tânărul să-și fi amintit că versul care se referea la cele petrecute nu se termina cu: ”Celui ce te lovește peste obraz, întoarce-i și pe celălalt”, ci continuă fără punct sau pauză cu : ”pe cel ce îți ia haina, nu-l împiedica să-ți ia și cămașa; Oricui îți cere, dă-i”. Citate integral, aceste versete au într-adevăr prea puțin în comun cu rezistența nonviolentă sau cea pasivă, cu principiul de-a nu plăti ce aceeași monedă și de a face bine în locul răului. Sensul acestor versete nu este deloc unul pasiv, căci din ele reiese că răul poate fi transformat în absurd  prin exces, după cum reiese și că răul este absurd atunci când pretențiile lui se dovedesc neglijabile prin comparație cu felul în care vă conformați, care transformă răul în derizoriu. Așa ceva pune victima într-o postură destul de avantajoasă, cea de agresor spiritual. Victoria posibilă aici nu este una morală, ci existențială. Celălalt obraz nu stârnește procese de conștiință în adversar (pe care acesta le poate suprima), el demonstrează sentimentelor și minții absurdul întregului demers, așa cum face orice producție de masă.

Permiteți-mi să vă amintesc că în situația descrisă nu este vorba despre o luptă cinstită. Vorbim despre cineva care se află din capul locului într-o poziție inevitabil inferioară, neavând nici posibilitatea de a riposta, iar adversarul un avantaj strivitor. Cu alte cuvinte, despre cele mai sumbre ore din viața unui om, când sentimentul unui ascendent moral față de un adversar nu te consolează defel, când acest dușman a ajuns prea departe pentru a-i provoca o stare de rușine sau nostalgia scrupulelor abandonate, când nu i-au mai rămas decât propria față, hainele, cămașa și două picioare care mai pot parcurge un drum.

Într-o asemenea situație,  spațiul de manevre tactice este foarte redus. De aceea a întoarce celălalt obraz trebuie să reprezinte decizia voastră conștientă, rece, luată de bunăvoie. Șansele voastre de câștig, oricât de reduse, depind în întregime de faptul căștiți sau nu ce faceți. Întorcând celălalt obraz dușmanului trebuie să știți că acesta nu înseamnă decât începutul chinurilor voastre, ca în verset, și că vor trebui suportate toate consecințele, toate cele trei versete din Predica de pe munte. În caz contrar, un vers smuls din context vă va lăsa infirm.”

(Iosif Brodsky, Un citat inexact, Williams College, 1984)

 

 

 

 

Cenaclu Literar: