Solilocviu

Solilocviu

Urca. Se ferea să privească în urmă la treptele care fuseseră urcate ba cu zâmbetul larg ca o fereastră a unui interior în care se consumă primele zile ale unei luni de miere, ba posomorât- ca o zi de toamnă ploioasă în care vezi câte un cimitir sub fiecare copac, câte un osuar în fiecare grădină de flori; ba în genunchi, privind o fereastră la etajul zece, deschisă undeva în ceaţa sufletului, de unde ar fi putut... dar se ridicase în ultimul moment şi începuse iar" să urce.
Două sute optzeci şi patru urca. Nu privea înainte având încă mirosul deşertăciunii pe piept, înăuntrul căruia sufletul, ca o pasăre captivă, ar fi zburat până ar fi picat moartă de oboseală în căutarea timpurilor pe care le cunoştea pe de rost în somn sau în cuvintele care-i răsunau adesea în minte- cuvinte pe care căuta să i le transmită acestui trup în care sălăşluia şi pe care-l consuma cu lăcomia unei flăcări care trosneşte în carnea lemnului tânăr.
Două sute opt zeci şi cinci; împotriva sabiei ăsteia reci a vântului care-i biciuia faţa, pe care dacă ar fi avut putinţa s-o privească în oglindă, n-ar mai fi recunoscut-o. Se transformase în pergament mototolit în buzunarul unui daimon care-ar fi vrut să-i înveţe inima pe de rost, să-i soarbă ultima suflare de pe buzele care ar fi implorat rămânerea cu orice preţ. Aici, printre siluetele cu buze strânse şi ochii maţi. Dintre toate aceste singurătăţi mişcătoare va trebui să-şi aleagă una pe care s-o cunoască pe îndelete, s-o strige în fiecare dimineaţă pe numele cel mic (oare cum s-o numi? ), s-o vadă şi în ceasurile de strălucire dar şi în cele de suferinţă, minciună sau laşitate.
Două sute optzeci şi şase; o lacrimă şi încă una. Se gândi la filosoful de căpătâi, cel care găsise izvorul primei lacrimi legat de izgonirea din Paradis. Poate că era chiar acum şi aici o fiinţă izgonită din Paradis, cu lecţia neascultării învăţată şi asumată totalmente. Urca fără să privească mai sus de următoarea treaptă. Oricine ar fi privit-o ar fi asemuit-o unei cruci ce ridica genunchiul fraged al varstei aducând braţele a îmbrăţişare în întîmpinarea fiecărei dimineţi, o cruce în formă de copac în prag de aprilie, cu toată seva clocotind în coaja mugurilor. Un copac în formă de cruce, presimţind o toamnă cu apus însângerat şi răsărit mieriu.

Două sute opt zeci şi şapte. Urca aruncând, poate fără voie, privirea în sus; zări în capătul treptei o siluetă într-un cerc de foc. Pentru o clipă sau o mie de clipe simţi cum îi ard luminile ochilor din care lacrimile curgeau acum izvor de apă curată care-i potolea usturimea irişilor.
Nu mai urca! Sau i se părea că timpul s-a oprit acolo în secunda în care Cuvântul se oprise, cât ai clipi, in ochi să-i deseneze cu degete pe care sclipeau vocale de aur curat, contur de iarba fiarelor.
Se oprise, înţelegând imediat şi pe deplin, fără să se fi gândit la asta, că urcase înaintea timpului iar treptele înapoi duceau într-un labirint fără capăt: un coridor cu uşi grele, dincolo de care se repeta la infinit aceeaşi comedie sau dramă, doar actorii fiind schimbaţi.
Nu mai era drum de urcat, nici de coborât. Avea să mai rămână acolo pentru un timp nedefinit, ca un orb care absoarbe toate culorile lumii din mirosul vântului de răpciune sau pipăie cu auzul splendoarea unei nocturne de Chopin.
Într-o dimineaţă un daimon cu ochii întredeschişi îi va desena ipostazele căderii de pe scară: fulg din aripa unui vultur tânăr rănit de lumină, petală de trandafir sălbatic, lebădă neagră sau balerină cu glezne de sticlă.

Cenaclu Literar: