Degetul arătător (arătătorul) este cel mai intim legat de vorbire, participând activ, alături de cuvântul rostit, la comunicarea în faţa unei persoane, dar mai ales la disputele publice. Nu întâmplător, francezii îl numesc şi "mâitre de la parole"1. Arătătorul e un deget imperativ, chemător şi demascator, înzestrat cu atributele voinţei supraumane, deoarece este degetul lui Jupiter. Cu el îndepărtăm pe cineva arătându-i uşa (cf. expresia rusească указать кому-либо на дверь = a arăta cuiva uşa), iar în formă îndoită cu mişcări repetate spre palmă chemăm pe cineva să se apropie, îi arătăm locul unde să şeadă. Pe o arie întinsă a Europei funcţionează un tabu sau o regulă a eticii comportamentale: interdicţia de a arăta cu degetul spre o persoană, iar, uneori, şi spre un lucru. A arăta (pe cineva) cu degetul se spune despre cineva pe care lumea îl dispreţuieşte pentru faptele sale.

Gestul arătării cu degetul era nu numai semnul dezaprobării şi un gest nepoliticos, dar şi unul extrem de periculos, deoarece atrăgea mânia zeului suprem asupra obiectului sau asupra persoanei arătate, aşa cum reiese din următoarea zicală a poporului rus: Не указывай на чужой двор пальцем, не указали бы на твой вилами - "Nu arăta cu degetul o casă străină, să nu îndrepte alţii furcile spre casa ta"2. în Anglia se interzice arătarea cu degetul nu numai a unei persoane, ci şi a corăbiilor care plecau în larg, de teama abaterii asupra lor a unor nenorociri3.

Considerate drept adevărate protuberanţe a energiilor emanate de persoana umană, dar şi "antene" de contact cu lumea înconjurătoare, degetele, în general, iar degetul arătător în mod special, participă la procesul cunoaşterii şi asimilării lumii din jur. Valenţele cognitive ale degetelor sunt reflectate în multe frazeologisme de tip gestual: a încerca marea cu degetul, попасть пальцем в небо, a nimeri (ca Ieremia) cu oiştea în gard, a pune degetul pe rană, a privi printre degete, a şti (a cunoaşte) ceva pe degete = знать как своих пять пальцев, a juca pe cineva pe degete = обвести (обводить) вокруг пальца, a scoate din deget (din burtă) = высосать из пальца, a avea pe cineva la degetul mic etc.

Conţinutul unei părţi a frazeologismelor citate ne indică faptul că degetele erau implicate în actele magiei de contact sau ale celei simpatetice. "Alfabetul digital - scrie R. Graves - era utilizat şi de vrăjitoarele Evului mediu, deoarece rapoartele Inchiziţiei menţionează existenţa unor înţepături tainice pe degetele femeilor osândite"4. în practicile magice, în cultele fertilităţii, ale fecundităţii şi în magia erotică erau implicate, într-un fel sau altul, toate degetele mâinii (mai ales celei stângi). Primele trei degete participau la acte simbolice cu un caracter predominant sacru şi benefic. Dovadă în acest sens este faptul că tocmai ele intră în alcătuirea "crucii latine", folosită în rugile majorităţii creştinilor, care reprezintă un străvechi gest ritual-religios precreştin. Dacă astăzi semnificaţia crucii formate din cele trei degete este Sfânta treime, la popoarele vechi, împreunarea lor simboliza o interacţiune şi o îngemănare activă a trei principii: degetul arătător - Venus (înmulţirea rodnică), degetul arătător - Jupiter (ocrotirea divină), degetul mijlociu - Saturn (ploaie)5.

Degetul mijlociu (mijlociul), este consacrat din vechime lui Saturn - zeul bogăţiei, rodniciei pământului, ce domnea în vremurile mitice ale "veacului de aur." Şi acestui deget i se acordă un simbolism falic, deoarece configuraţia mâinii, alcătuită din degetul mijlociu întins (el este cel mai lung dintre degetele mâinii) iar restul degetelor strânse, figurează organele genitale masculine, de unde denumirea lui latină digitus impudicus sau digitus infamus, deoarece întinderea de către împărat a acestui deget pentru a fi sărutat de supuşii săi era considerat un gest de suprem dispreţ şi desconsiderare. El era însă şi un gest apotropaic, aidoma celui constând din pumnul strâns în aşa fel încât degetul mare (policele) să iasă în afară printre degetul arătător şi cel mijlociu, gest denumit кукиш, фига, de la care au derivat expresiile: кукиш с маслом! - "cotul şi pişcotul", показывать кукиш - "a da cu tifla", показывать кукиш в кармане - "a da cu tifla pe la spate", получить кукиш (или фигу) с маслом - "a se alege cu ciuca", спереди мажет, а сзади кукиш кажет - "în faţă te linge, în dos te frige", на фиг послать - "a trimite la dracu", показать фигу, получить фигу с маслом, cărora în engleză le corespunde expresia "give a fig" - "a nu primi nimic". Expresia românească "a da cu tifla", care corespunde parţial frazeologismelor cu figa (smochin), este descripţia unui gest cu substrat magico-sexual, astăzi batjocoritor, care constă din palma întinsă cu degetul mare apropiat de vârful nasului şi cu celelalte degete desfăcute şi agitate aidoma cântării unui fluier, în semn de sfidare şi dispreţ, gest nelipsit de un anumit subtext sexual. Fig(a) este una din denumirile smochinului şi a smochinei, arbust fructifer adesea pomenit în Biblie, unde figurează ca simbol al rodniciei. După unii interpreţi ai Vechiului Testament, tocmai smochinul (şi nu mărul) este pomul cunoaşterii binelui şi al răului din Paradis. Adam şi Eva şi-au acoperit goliciunea cu frunză de smochin (şi nu cu frunză de viţă-de -vie). Frunza de smochin, trilobată în vârful ei, foarte asemănătoare cu crinul regal din emblema regilor Franţei, figura un principiu masculin şi falic. Fructul smochinului (smochina) era asociată mamelei şi figura un principiu feminin, iar combinaţia frunzei şi a fructului, răspândită în vechea cultură ebraică, simboliza îmbinarea celor două principii opuse şi complementaritatea lor fecundă6. Despre substratul "ruşinos" al frunzei de smochin (fig, figa) ne vorbeşte următoarea întâmplare din istoria anecdotică a Europei: împăratul romano-german Frederic I Barbarossa (1123-1190), după ce a înăbuşit răscoala milanezilor din 1162, a poruncit tuturor locuitorilor acestui oraş să vină, sub ameninţarea pedepsei cu moartea, să sărute o frunză de smochin lipită de crupa unui măgar7.

Conotaţiile magico-simbolice şi valorile numenal-esoterice sunt predominante mai ales la ultimele două degete ale mâinii. Cel de-al patrulea deget al mâinii se numeşte inelar deoarece pe acest deget se poartă inelele şi verighetele. Explicaţia acestui fapt o găsim la Macrobius8, care susţine că acest obicei are o dublă explicaţie: una de tip pragmatic şi alta de tip sacral. Considerentele practice sunt legate de faptul că acest deget participă într-o măsură mai mică decât restul degetelor la diferite operaţii manuale şi ca atare, verigheta e mai ferită pe acest deget. Pe de altă parte, degetul inelar, mai ales cel de la mâna stângă, are o vână care comunică direct cu inima - "sediul tuturor sentimentelor". Ocrotind degetul, inelul apără şi menţine sentimentul dragostei şi al ataşamentului solidar9. Degetul inelar era dedicat lui Apollo - zeul luminii solare, de aceea, verighetele trebuiau să fie de aur - metal simbolizând lumina astrului zilei, regalitatea şi înţelepciunea. Credinţe asemănătoare existau şi la egipteni, care îl asociau numărului sacral şase, număr "plin, divin şi perfect". Apollo era şi un zeu vindecător, iar inelarul se numea la romani şi digitus medicinalis (deget medical), deoarece medicii antici, iar apoi şi vracii şi farmaciştii Evului mediu, amestecau cu el diferite unsori tămăduitoare şi tot cu el le aplicau pe rana bolnavului.

Poate şi în virtutea legii inversării contrariilor, specifică gândirii mitico-simbolice, în care noţiunile de mic-mare, slab-puternic se inversează, piticul din basm sau legendă dovedindu-se mai isteţ şi mai puternic decât uriaşul, degetul cel mic de la mână (auricularul) este învestit cu deosebite însuşiri magico-profetice. El era dedicat zeului Hermes - mijlocitorul dintre cei vii şi cei morţi, patronul artelor şi cunoştinţelor oculte. Numele auricular (fr. auriculaire) este legat de unii etimologi de latinescul aurum. Asemenea legătură nu poate fi total exclusă, deoarece, în vechime, inelele puteau fi purtate şi pe acest deget. Textul lui Eminescu ne stă mărturie în acestă privinţă: "Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspină,/ Şi inelul scump îl scoate de pe degetul cel mic"10. Dar denumirea de auricular trebuie legată, în primul rând, de auricula "ureche", datorită faptului că acest deget servea la destuparea urechilor de dopurile de ceară ce se formează în ele. Gestul nu a trecut neobservat de cei vechi, deoarece aceast contact frecvent şi direct între organul ascultării (urechea) şi cel al pipăitului a dus la credinţa că degetul cel mic devine un important vehicul al informaţiei, un fel de confident al urechii. La anglo-saxoni, el se numeşte ear-finger (degetul urechii). De aici derivă şi zicala franceză despre omul care a obţinut nişte informaţii dintr-o sursă necunoscută că "son petit doigt le lui dit" - "a aflat de la degetul lui mic", ca şi zicala asemănătoare englezească "my little finger told me that", susţinute probabil şi de credinţa populară că mâncărimea sau furnicătura în degetul mic prevesteşte ceva pe cale să se întâmple11.

Poeţii celţi şi preoţii druizi pentru a obţine o stare de concentraţie maximă şi de inspiraţie profetică îşi astupau urechile cu degetele mici de la mână12. De aceea, în multe culturi, degetul mic este simbolul dorinţelor secrete, al puterilor oculte şi al divinaţiei. La populaţia bambara din Africa, el este "fiul celorlalte degete" şi conţine nyama, adică forţa vitală a restului degetelor, fiind folosit în actele de divinaţie şi la aruncarea zarurilor13. Numai în acest context simbolic putem înţelege sensul expresiei germane et was im kleinen Finger haben, sau a celei englezeşti to have it at one's fingers' ends care s-au împământenit şi pe solul limbii române, datorită mai ales versurilor eminescieine: "Uscăţiv aşa cum este, gârbovit şi de nimic,/ Universul fără margini e în degetul lui mic"14. Expresia a avea (a fi) ceva în degetul (cel) mic, cu sensul "a cunoaşte ceva foarte bine", unde auricularul e un simbol al cunoaşterii, este întregită şi de alte expresii frazeologice şi de gesturi comportamentale în care e implicat degetul cel mic, devenit un fel de marcă sau o sinecdocă a persoanei umane. Ea există şi în limba poloneză: W malym palcu15.

Expresiei româneşti a nu-i putea ajunge (cuiva) nici la degetul mic - "a nu se putea compara cu cineva în privinţa capacităţii, comportării, valorii etc.16 " îi corespunde în limba rusă frazeologismul не стоит чего-либо мижинца. "Mizinec" este denumirea degetul mic, împrumutată şi în limba română, unde mezinul este fratele cel mic (Prâslea), ce se dovedeşte atât de isteţ în comparaţie cu fraţii săi mai mari în basmele populare. Ca etalon al puterilor psihice şi fizice ale persoanei, degetul mic participă la întrecerea (cândva rituală) a tragerii în degete, de unde a răsărit şi expresia a se trage în degete. Expresia românească a nu mişca nici un deget şi corespondentul ei în rusă пальцем не шевельнуть cu sensul de "a nu face nimic, a nu lua nici o măsură", are, desigur, în vedere capacitatea degetelor de a coordona acţiunile umane şi a le influenţa prin magia gestului. Lucrurile acestea se referă mai ales la degetul mic, deoarece în franceză, în asemenea situaţii se spune: remuer le petit doigt.

în lumea frigiană, iar mai târziu, şi la alte popoare ale bazinului mediteranian era răspândit gestul compus din degetul arătător şi cel mic ridicate, iar restul degetelor strânse în pumn, ca semn al "încornoratului", folosit în unele ţări, de plidă, în Italia, şi ca mijloc apotropaic împotriva deochiului17. Probabil tot o funcţie apotropaică de a apăra conţinutul paharului de un "ochi" rău sau de o altă vrajă, este şi gestul cunoscut la mai multe popoare din Europa de a ţine degetul mic ridicat atunci când duc la gură un pahar sau o cană cu băutură. De aici derivă şi expresia folosită de englezi lifting the little finger - "a ridica degetul cel mic, a bea".

Aşadar, degetele mâinii şi frazeologismele limbii care conţin în structura lor descripţiile gesturilor digitale posedă o seamă de conotaţii care pendulează între sacru şi profan, între benefic şi malefic, aidoma întregului edificiu al culturii umane ale cărei limite extreme sunt Binele Suprem (Dumnezeu) şi Răul Absolut (Diavolul). în cele de mai sus am arătat doar unele situaţii simbolice intermediare ce se păstrează între Digitus dei (Mâna lui Dumnezeu) care i-a călăuzit şi i-a ajutat pe evrei în Exodul lor din Egipt (Exodul, 8, 19) şi digitus diaboli, de care se leagă marile rătăciri ale minţii şi ispitele inimii18, generatoare a faptelor reprobabile şi a păcatelor istorice.

Ivan Evseev
contribuţie Magdalena Motz

(Endnotes)
1 Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dictionaire des symboles, Paris, Robert Laffant Jupiter, 1982, p. 362
2 V. Dal', Толковый словарь, Moscova., 1991, t. IV, p. 480.
3 Enciklopedija sueverij, Moscova, Ed. Lokid - Mif, 1998, p.453.
4 R. Graves, op. cit., p.225.
5 R. Graves, op. cit., p. 222.
6 Mify narodov mira Enciklopedija, vol.II, Moscova, 1994, p. 371.
7 John Foley, op. cit., p. 88.
8 Ambrosius Macrobius Theodosius, Saturnalia, Traducere, introducere şi note de Gh. I. Tohăneanu, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1961, p. 357.
9 Ibidem, p. 357.
10 Mihai Eminescu, Opere vol. I, p. 79.
11 Cf. The Wordsworth Dictionary of Phrase and Fable, p. 412.
12 R. Graves, op. cit., p. 221.
13 J. Chevalier, Alain Gheerbrant, op. cit.,
14 Mihai Eminescu, op. cit. p. 132.
15 Frazeologiczny stownik francusko-russkij, Warszawa, 1969, 241.
16 în engleza veche el se numea the little man - "omuleţul" cf. The Wordsworth Dictionary of Phrase and Fable, p. 412.
17 John Foley, The Guiness Enciclopedia of Signsand Symbols, 1993, trad. în lb. rusă: Энчиклопедия знаков и символов, Москва, 1996, p. 89.
18 în unul din sistemele antice de corespondenţe dintre degete şi microcosmosul corpului uman, inima e legată de degetul mic, iar capul - de degetul mare (cf. Annick de Souzenelle, Simbolismul corpului uman, Ed. Amarcord, Timişoara, 1996, p. 306).