Chiar în momentele diurne,  lumina marilor opere de artă este crepusculară pentru că este filtrată, laminată, între slava albastră  a  cerului și aroma dulce a pământului. Este acea lumină care pătrunde în peștera platoniciană (vezi Mitul Peșterii, Platon). Ea trece atât  prin sitișca figurilor geometrice din intelectul creatorului, cât și cea a privitorului. Toți cercetătorii recunosc existența unei geometrii sacre în Arhitectură. Incontestabil ea există și în pictura din timpul Pre-Renașterii, dar și în cea din timpul Renașterii, deși nu e accesibilă decât privitorului inițiat. Când esoterismul s-a evaporat din artă, a rămas doar reziduul unei geometrii-închisoare.

În celebrul său tablou, ”Et in Arcadia ego”,  Nicolas Poussin încearcă să restituie sensul său polar Arcadiei, ținut arctic, după cum i-o arată și numele. În fund se văd doi munți, cele două coloane ale Templului, la dreapta și la stânga, în perspectivă, a unui buchet de arbori și a unui omphalos, în fața căruia stau patru personaje - o femeie, ceva mai deoparte, privind și însuflețind imaginea și trei bărbați- păstori.

Unul e în haină albastră (cerul), altul în haină albă (suflul vital), iar al treilea în roșu (intelectul). Sunt culorile Beatricei în Paradisul Terestru. Reprezintă trei grade inițiatice (probabil așa era în organizația inițiatică din care făcea parte Poussin).

Doi au cârje și cununi pe cap. Al treilea, îngenunchiat ca să formeze cu picioarele sale o  jumătate de zvastică, (așa cum vedem și în tablourile lui Villar de Honnecourt) descifrează inscripția de pe altar ”Et In Arcadia Ego”, altfel spus ”Și eu am fost la Pol”, tabloul oferindu-ne astfel o cale către Ținutul Suprem.

Brațul care urmărește pe piatră inscripția e îndoit într-un riguros unghi drept, formând un al treilea element de zvastică.

 O lumină venită dintr-o sursă exterioară tabloului proiectează umbra rotunjită a brațului, o curbă prin care Poussin face  o aluzie discretă la quadratura cercului. Gestul păstorului e un mudra, un semn inițiatic, degetul mare și indexul răsfirate, celelalte strânse.

Un alt păstor face același gest. Primul e de jos în sus, celălalt e de sus în jos. Gesturile se întâlnesc din direcții opuse pe umbra rotundă, tangente pe cer. Brațul păstorului, care face acest ultim gest, e îndoit tot în unghi drept, adică, formează un al patrulea element de zvastică. Așadar, avem în tablou initium operae, a cărei desăvârșire constă în structurarea corectă a zvasticei.  Ea nu se poate efectua decât prin suflul Numelui Indicibil al Tetragramului. Și tetragramul ne sare în ochi printr-un substitut al lui, care nu este altul decât inscripția ”Et in Arcadia ego”.

Gesturile identice, dar opuse ale păstorilor determină o scânteie între ele, un Fiat, amplificându-se într-un vârtej care va deveni Vortex, așa cum se cade să fie acolo unde Axa Lumii (omphalosul), interferează planul nostru de existență.

Cele patru personaje din tablou formează o figură romboidală, adică un dublu triunghi unit printr-o singură bază așa cum se află în ”La Grande Triade”. Axul care unește cele două vârfuri ale rombului este Avatarana, la capetele căreia se găsesc unul din păstori și femeia, Madonna Intelligenza, aparent doar martori ai operațiunii, în esență ei fiind cei care o condiționează și-o însuflețesc.

La jumătatea rombului, în triunghiul format de doi păstori și femeie- aceasta prin poziția ei împarte triunghiul în două, determinând bisectricea triunghiului. Acest lucru indică o continuitate pytagoriciană în sec al XVII –lea, iar femeia o prezență reală beatriciană în opera lui Poussin.

Între cele două extremități ale rombului travaliul inițiatic se desfășoară lărgindu-se, revenind la un punct, după legile impecabile ale propagării lui Solve și Coagula.

Acest romb orizontalizat  nu-i altceva decât figura Pietrei din vârful Unghiului.  Misiunea celor patru este s-o  verticalizeze ca să fie pusă ca piramidă pe altar, pe omphalos, formând astfel hierogliful Polului, adică al adevăratei și Supremei Arcadia. Mitul se oglindește din Transcendență în toate fațetele Imanenței.

Extrapolând, iată că cei trei păstori din Miorița s-au manifestat în opera lui Poussin fără ca pictorul s-o știe. Femeia este Maica Bătrână, Muma Sfântă. (Miorița fiind unul dintre cele patru mituri fundamentale ale etnogenezei poporului român)

Bibliografie: Vasile Lovinescu