Hollywoodul şi reîntoarcerea... magicienilor risipitori. Ce v-ar spune triada numelor italiene Federico, Michelangelo, şi Luchino? Iubitorii celei de-a şaptea arte - cinematografia - ar răspunde, fără ezitare poate: numele acestea aparţin unor "monştri sacri" ai ecranului Italian, respectiv "magicienilor ecranului" (care sunt) Federico Felini, Michelangelo Antonioni şi Luchino Visconti. Îi reamintesc - la începutul acestui articol dedicat reîntoarcerii triumfale a magicului în Lord of the Rings şi pe ecranele Hollywoodului - pentru că am avut cândva privilegiul (la fel cu alţi numeroşi emigranţi din Romania, Europa) să îmi îmbogăţesc sufletul prin capodoperele unor inegalabili creatori europeni, cum sunt cei mai sus amintiţi, ori cum ar fi Andrei Tarkovski, Nikita Mihalkov, Andrei Wajda, Stanley Kubrick (născut în Anglia), Luis Bunnuel, dar şi Mircea Denieliuc, Mircea Veroiu, Dan Piţa, şi lista e abia la început... Asta, desigur, înainte de a emigra în Nord America, şi a cunoaşte embargoul dur impus filmelor europene de prolificii producători de "movies" de categoria B (cu piaţă de desfacere mondială, dar "zgârciţi" la importul de filme de artă ale altora...).

Amintesc de marii creatori europeni nu pentru ai "face de ruşine" pe cei americani, ci pentru a sublinia diferenţele, exprimate şi în planul creaţiei cinematografice, dintre cultura Europeană - cu tradiţie, puţina şi sofisticare intelectuală - şi cea Americană - preocupată majoritar de cinematografie ca "indusrie", iar de filme ca "produs de larg consum", şi în consecinţă de fructificările pragmatice ale artei, şi cu prioritate ale marelui ecran.

Fară să lipsească cu totul, filmele americane cu pretenţii artistice serioase, cum au fost de pildă Flight over cuckoos" nest, Apocalypse Now, Titanic, sau Forest Gump (şi nu numai...) au fost cu atât mai mult o revelaţie neaşteptată, capabilă însă să arate că filmul artistic - cu adevarat - şi rezultatele "Box Office-ului" nu sunt neapărat rivali ireconciliabili. În această categorie rarisimă, aceea a filmelor de "arta şi delectare a sufletului" se înscriu şi recentele apariţii Harry Potter and the Philosopher Stone şi The Lord of the Rings - The Fellowship of the Ring, ambele aducând pe ecran invitaţia nemijlocită la un univers "zen, holografic şi sinergic", un univers ca o plăsmuire consistentă a unei imaginaţii "demiurgice", demnă de un Bosh sau un Salvator Dali.

În limitele spaţiului tipografic, invitând pe iubitorii celei mai tinere dintre arte, cinematografia, la "fiesta regală" oferită de şagă "ucenicului vrăjitor" Harry Potter şi Piatra Filozofală (ce se va prelungi - copios -cu alte... cel puţin şapte episoade), voi încerca să creionez câteva jaloane introduse de cealaltă ecranizare de marcă a literaturii fantastice de calibru, The Lord of the Rings - the Fellowship of the Ring, adică - mai neaoş spus - Stăpânul Inelelor - Congregaţia Inelului (acesta din urmă având şi el alte două continuări, Cele Două Turnuri şi Întoarcea Regelui, episoade aflate deja în faza avansată de producţie, şi programate pentru debut la Crăciunul anilor 2002 şi 2003). Voi încerca să nu divulg , pentru cei ce n-au văzut încă filmul Stăpânului Inelelor, surprizele deosebite oferite de aceasta ecranizare "mirabilă"a romanului fantastic, a lui JRR Tolkien. De la început trebuie spus că ecranizarea trilogiei lui JRR Tolkien, mai sus amintite, nu a fost considerată de nici un producător ca una obişnuită: Tolkien era un autor nu numai de mult afirmat (The Hobbit a fost scrisă în 1937, iar carţile trilogiei Lord of the Rings au fost bune de tipar în anii 1945-1948), dar adulat, cu zeci de mii de "fani", cluburi şi site-uri de Net. Regizorul, neozeelandezul Peter Jackson a fost chiar la un pas de a abandona definitiv proiectul atunci când producatorul Miramax i-a cerut să facă adaptarea celor trei romane într-un singur episod. Înţelegerea convenită în final, cu producătorul New Line Cinema - apărut miraculos când totul părea pierdut - a fost de a ecraniza trilogia în trei episoade, cu o durată de ...10 ore.

Sumele necesare realizarii trilogiei au fost, pe de alta parte, un record de investiţie - şi risc - al tuturor timpurilor: $450 milioane pentru producţie, iar alte $250 milioane pentru marketingul afferent, ducând investiţia totală peste o fabuloasă jumatate de bilion.

Găsirea celor mai potriviţi actori, dar şi manageri artistici şi de producţie, realizatori ai efectelor speciale, decorurilor şi costumelor, a adaptării cadrelor naturale chiar, pentru atât de variatele necesităţi ale romanului, au alcătuit - cumulat, dar şi individual - obstacole înalte cât munţii: ca un exemplu, acţiunea filmului se mută permanent, nu numai printre făpturi caudate, cum sunt micuţii hobbits, demonicul Sauron, fioroşii orci ori elevaţii elfi, dar şi geographic, de pildă între Shrine (un fel de paradis bucolic/medieval locuit de hobbiti, un fel de mărunţei, de statură vizibil mai mică decât cea umană), şi Mount Doom, un ţinut vulcanic şi demonic, parte a întunecatului Mordur, regatul chintesenţei răului, înfricoşătorul "Dark Lord" Sauron.

Acţiunea ne mai poartă, odată cu eroii, prin grotele "infernului şi purgatoriului" lui Moria, ţinut depopulat de harnicii pitici (dwarves) de către cruzii trolli şi orci (orcs) ai subteranului. Conduşi în subteran de monştri humanoizi (the cave troll), iar în luptele de suprafaţă de fiorosul orc Uruk-Hai, sub-umanii orci au trebuit creaţi şi ei (computerizat) cu tot realismul necesar unor unelte oarbe al răului, adevăraţi "nazişti preistorici", în straie primitive şi cu instincte de fiară. Şi dacă aceste dificultăţi de producţie nu v-au convins de stresurile imense ale producţiei, să adaugăm că suntem "teleportaţi", în egală măsură, nonşalant, de acţiunea filmului în ţinuturi de vis, cum ar fi cel elfilor conduşi de viteazul /înţelept rege Elrond (elfii fiind un fel de semizei, cu trăsături şi patimi atât simplu omeneşti, dar cu puteri paranormale, de divinaţie, telepatie, telekinezie, mai modeste numai faţă de cele ale vrăjitorilor).

Alegerea şi amenajarea pentru filmari a unor astfel de ţinuturi de vis, cum ar fi Rivendell, (în care "juraţii inelului" decid expediţia pentru distrugerea fetişului diabolic / blestemat), dar şi ţinutul natal al prinţesei Arwen (salvatoarea vieţii eroului Frodo), sau tărâmul pădurilor mirifice, Lothloriel (cel al înţeleptei "zâne bune / regine" Galadriel), au adus desigur cineaştilor mari dificultăţi, pe de o parte, în ciuda ajutorului tehnic nepreţuit - şi utilizat strălucit - al procesării imaginii cu calculatorul, pe de altă parte. Alegerea făcută în final de realizatori, plaiurile dăruite natural cu bizarerii şi splendori ale Noii Zeelande, dar - în egală măsură - şi echipa de inspiraţi/profesionişti realizatori, cum sunt Grant Major (design-ul producţiei), Richard Taylor (make-up şi creaturi fantastice), Andrew Lesrie (cinematografie), şi nu în ultimul rând Jim Rygiel (efecte speciale), au contribuit nemăsurat la delectarea pe care cadrele naturale le aduc ochiului norocosului privitor. Filmul a fost de altfel deja onorat cu premiile de cel mai bun film al anului de American Film Institute(AFI), iar Jim Rygiel a primit de la acelaşi AFI premiul pentru cel mai bun "digital-effects artist".

Un posibil coşmar al oricărui producător sau regizor, distribuţia internatională aleasă a constituit şi ea un triumf de inspiraţie şi talent. Actorii Elijah Hood (hobbitul Frodo), Ian McKelln (vrăjitorul "alb" Gandalf), Viggo Mortensen (prinţul Aragorn), Cristopher Lee (Vrăjitorul "negru" Saruman), Cate Blanchet (zâna regina Galadriel), Liv Tyler (prinţesa elf Arwen), dar şi oricare alt membru al acestei superbe distribuţii, au dus arta lor interpretativă la turnarea unor "mulaje perfecte" pentru întruchiparea personajelor capricioasei fantezii a lui Tolkien.

Lasată ultima, deşi cu merite prioritare în triumful filmului, calitatea efectelor speciale - şi numai ea - a făcut posibilă descrierea cinematografică perfectă (ori f.aproape) a unor bătălii de proporţii mitologice între oştile aliate ale Middle-Earth-ului şi falangele demonice conduse de Sauron, luptele epice cu monstruosul cave troll, mirifică lupta vrăjitorilor Gandalf şi Saruman, nemaivorbind de "măruntele provocări" aduse de înfăţişarea lui Gandalf ca mult mai înalt decât Frodo Baggins şi ceilalţi hobbiti, sau realizarea decorurilor paradisiace din ţinuturile elfilor, Rivendell şi Lothlorien.

Cu un palmares atât de bogat de succese de creaţie, realizatorii pot spera - fără doar şi poate - la o răsplată majoră (cel puţin singulară) , după premiile decernate de AFI şi după GLOBE Awards, şi la apropiatul festival OSCAR (24 Martie). Judecând după delectarea cinematografică a chiar şi celor mai pretenţioşi dintre fanii bardului Tolkien, am putea concede că realizatorii îşi merită cu prisosinţă răsplăţile.

Urând vizionare placută celor ce n-au văzut încă filmul, sper să revin curând cu alt articol despre Lord of the Rings, de data aceata despre simbolurile distincte vehiculate admirabil de Tolkien, dar şi de echipa regizorului neozeelandez Peter Jackson.

De menţionat, în finalul articolului, ca cei dornici de informatii suplimentare îşi pot încerca norocul la www.lordoftherings.net.

Dan CONSTANDA