”Ori de câte ori remarcăm o înflorire explozivă a artei şi literaturii imaginative, aşa cum s-a întâmplat de pildă în Renaştere şi în Romantism, trebuie să ne ducem cu gândul la prezenţa undeva în umbră a idealismului sacru ca filosofie de viaţă şi a societăţilor secrete care o cultivă. Aceasta a fost istoria lumii din perspectiva idealismului - dacă privim idealismul în sensul filosofic al principiului conform căruia ideile sunt mai reale decât obiectele.” ( Jonathan Black, Istoria secretă a lumii)

Există o mulțime de interpretări ale semnificațiilor esoterice ale  gravurii lui Albrecht Dürer, ”Melancholia” Lectura cărții lui Jonathan Black precum și eseul altui mare inițiat, Vasile Lovinescu, mi-au deschis noi perspective. În primul plan, undeva în Cosmos, nu în Ceruri, vedem trei ființe copleșite de căldură. Un soare sumbru, care apune deasupra apelor, marchează o încheiere de ciclu. Pe fundal, un Demon întinde un fel de membrană pe care stă scris ”Melancholia”. Tot în prim plan, se află un Înger Arhitect cu capul sprijinit meditativ într-o mână, iar în cealaltă mână ține capătul unui compas. Alături, un copil stă sub semnul Balanței, adică, al Judecății, ceea ce semnifică  virtualitatea unui nou ciclu. El stă pe o piatră de moară care macină cantitatea continuă a Timpului  în pulbere discontinuă ce se scurge într-o clepsidră, până în clipa marcată de un pătrat magic, supramontat de un clopot. În partea stângă,  vedem un ogar încolăcit  care pare că doarme. În jurul acestor trei ființe (Înger, Copil, Ogar)  sunt  împrăștiate unelte de zidărie și tâmplărie, instrumente de masonerie forestieră și minerală, care unesc prin simbolismul lor începutul vegetal  și încheierea minerală a ciclului. Toate ființele și toate lucrurile din gravură par căzute în somnolență. Par numai ! Realitatea este că așa-zisa somnolență este o concentrare maximă, fără clipire, toate ființele și lucrurile își țin respirația în așteptarea unui semn declanșator. Când semnul  va veni, Îngerul va înscrie în cercul tras cu compasul ceea ce creștinii numesc Ierusalimul Ceresc, Pacea Universală care va fi atât în cer cât și pe pământ. Atunci, Copilul se va deschide ca o floare spre adolescența unui nou ciclu, iar Ogarul va porni în hăituirea lupoaicei. El este Domini Christi Vertagus (Ogarul Domnului Hristos), DUX.  Toată această  mașinărie cosmică va fi pusă în mișcare de ceva ce se află deasupra și în afara ei. Acel ceva este clopotul aflat deasupra cercului magic care înseamnă Timpurile - deci clopotul este deasupra Timpurilor. Când va bate, tot ansamblul se va pune în mișcare. Însă clopotul nu poate să bată de la sine, ci este tras de cineva din exterior care ține funia, vizibilă și ea în gravură. ”Timpul nu este altceva decât o modalitate de a măsura schimbările de poziţie ale obiectelor în spaţiu şi, aşa cum ştie orice om de ştiinţă, orice mistic şi orice smintit, la începuturi nu existau obiecte în spaţiu.”

 Interesant la Dürer este faptul că el reprezintă lucrurile în mod ”naturalist”, așa cum le văd toți oamenii, supunându-se gravității. Se știe că marii artiști ai Renașterii (Giorgione, Michelangelo, Da Vinci, Tițian), deși s-au supus prejudecăților naturaliste ale vremii, au salvat simbolismul de mare calitate. Și cel mai simbolic dintre renascentiști  rămâne Dürer. Conform gusturilor vremii, Dürer așterne pe o suprafață bidimensională o lume tridimensională, din afară. Toate ființele și lucrurile din ”Melancholie” sunt supuse legii gravitației, dar există un singur lucru care pare să încalce deliberat această lege. Funia! În loc să spânzure, cum era firesc, de-a lungul clopotului și a pătratului magic, plutește în imponderabilitate.  Această plutire în vid a funiei sugerează faptul că celălalt capăt este ținut de o mână invizibilă. Când va sosi ceasul însemnat de veșnicie, mâna invizibilă va trage clopotul care va suna. Atunci, toți adormiții din cavernă se vor trezi spre a-și împlini funcția și misiunea, iar lumea noastră va pieri și alta îi va lua locul.

”Vedeți litera I care urmează după cuvântul Melancolie; acest semn imperceptibil este cheia; el vrea să însemne „mergi” în latină. Și himera care zboară ia cu ea (fără îndoială) subscrierea tristeții. Ea pornește de lângă soarele ce răsare, sub curcubeul eliberator. Restul se explică imediat ca o alegorie a științei. Instrumentele muncii și ale investigației se află acolo. Acea ființă înaripată care ține un compas, nu este ea oare imaginea certitudinii? Iată și dragostea, care înscrie pe o tăbliță un spor al cunoașterii. Da Vinci a spus : ”Cu cât cunoaștem mai mult, iubim mai mult”.

Acest comentariu pune stavilă ipotezelor și oricărui verdict de incoerență. Și îmi amintesc surâzând cum o dată am făcut și eu, ca Dürer, un înger al certitudinilor; el surâde, bătrânicios, cu o privire întrebătoare, într-o rază de lumină ce domină un cer întunecat. Eram mai puțin conștient decât Dürer. Această admirabilă ”Melancholie” rămâne ceea ce a fost întotdeauna pentru mine: o sursă bogată, profundă și mereu nouă de linii frumoase abstracte, profunde, revelatoare de amplitudine, vastitate. Nu cunosc un cadru mai copleșitor, a cărui structură și planuri să aibă atâtea deschideri către spirit. Linii strânse, bogate, variate, supuse jocului atât de grav al ansamblului. Fără să mă dau în vânt după o audiție cu muzică de Bach, bănui aici o analogie. De când am atins vârsta maturității, am avut tot timpul acest fel de fugă liniară sub ochi.”

(Comentariu verbal privind ”Melancolia” lui Durer, al lui Elemir Bourges din jurnalul lui Odilon Redon, 1906)