A-mbătrânit Olga. I s-a dus viaţa. S-a dus şi frumuseţea ei, ca un fum. Se uită tot mai des în oglinda din holul apartamentului şi nu ştie cum să scape de privirea iscoditoare a străinei ce-o priveşte ironic din apele oglinzii.

Nici corpul nu-i mai este cel de altădată. Corpul ei de vedetă de holewood cu care a înnebunit atâţia bărbaţi. Ce-i mai plăcea să-şi fâţâie fundul pe holurile contabilităţii de la uzina metalurgică… Mai ales, când simţea privirea lui Miloreanu pironită-n picioarele sale. De-a naibii, atunci mergea mai legănat şi-i arunca o privire provocatoare. Să ştie tolomacul ce-a pierdut. Nu că l-ar fi luat de bărbat. Niciodată n-ar fi putut-o ea înlocui pe Mica, cea cu ochii rotunzi de viţică. ”Gospodina perfecta”, cum o lăuda Miloreanu. Avea dreptate. De-aia–şi căuta el alinare prin birourile uzinei. Azi una, mâine alta... Taur comunal era Miloreanu. Și ghemuita de Mica nu se supara. Dimpotrivă. Afirma sus şi tare ca asta-i menirea barbatului. „Ce, i-o smulge? Tot la mine se întoarce. De mine are nevoie, nu de fufele pe care le călăreşte pe canapeaua din birou.”

Numai pe ea n-a-nghiţit-o Mica, de cum a văzut-o. i-a cerut lui Miloreanu s-o mute, să-i dea transferul. Treaba lui, dar să n-o vadă în uzina lui, că face vraişte. Al naibii, Miloreanu. A liniştit-o repede: „Mico, tată, tu ştii că mie nu-mi plac curvele. Iau eu ce-au tăvălit alţii? aşa mă ştii tu pe mine? să mă plătească şi nu i-aş arăta nici degetul.” A râs porcul de Miloreanu, salivând la gândul că Olga deja–i căzuse-n plasă.

Nici Olga nu era de colo. I-a cerut funcţie: s-o facă şefă peste compartimentul contabilitate. „Nu pot” i-a zis Miloreanu. „N-ai studii.” „Atunci, nici eu nu pot”,  i-a zis Olga cu tupeu. „Te mai  gândeşti şi hotărăşti. Când am decizia în mînă, vin cu şampania la tine la birou.” 

A făcut Miloreanu pe dracu-n zece şi-a pus-o pe Olga şefă. I-a obţinut derogare de studii de la primul secretar. „O bag la facultate la anu. Să aibă şi studii.” Vergu a râs. „S-o trimiţi şi la mine, mă! să văd dacă merită derogarea. Și… ai grijă, Miloreanule, mai cu fereală, c-am auzit că-i dracu gol muierea.” Măgarul de Vergu!  doar are curvele lui de la şcoala de partid. Una şi una. Nu fac mofturi, nu se scutură. se duc cu toţi babalîcii de la judeţeană.

Nu era proastă Olga. Era cea mai bună dintre toate contabilele. Îi fusese respins dosarul la facultate pe motiv de origini nesănătoase. Avea bube-n cap, cum îi zisese o secretară. Era de patru ani când o luase frate-său în braţe, să facă poză cu un grup de „tineri legionari”. Fusese anchetată  şi Olga. Pe toţi i-a dat gata.  Aşa ajunsese contabilă la uzina metalurgică. Trimisă cu dedicaţie. Era susţinută de un mahăr mare. Toată lumea ştia.  

A băut şampania cu Miloreanu. Și-a aflat Mica-gospodina. O sunase baba de la registratură. Numărase şi câte şampanii au băut Olga cu Miloreanu. S-a-ngroşat gluma rău. Nu numai că n-o aruncase ca pe-o măsea stricată, da’ o şi avansase. A venit Miloreanu cu-un ochi vânăt a doua zi la birou. Avea comisie în control dela Bucureşti, altfel nu şi-ar fi arătat nasul.

Deşi-i venea ceva mai sus de brâu, îl pocnise Mica în plină figură cu papucul ei roz, cu pompon. „Dacă nu te laşi de curvă, direct la partid mă opresc”, a urlat roşie la faţă ca racul. S-a oprit Miloreanu. Venise şi Istrate, secretarul de partid pe uzină, cu basca pe-o ureche: „tovarăşu director, vreau să mă-nsor.” „şi cine nu te lasă, mă? păi… Olga nu prea-i liberă.” I-a dat de înţeles că trebuie să-i lase calea liberă.

De mult pusese Istrate ochii pe Olga. Știa că „dă cu curu-n populaţie”, cum îi zisese şobolanul ăla mic de la contabilitate. Da’ ăsta era atuul ei cel mai mare! înainte să moară, aşa îl învăţase bâtu. „p-a mai curvă, tată, s-o iei. c-o faci tu muiere de casă. Îi sătulă şi nu-i mai trebuie, dacă ştii cum s-o linişteşti. Ie-te, prostu de Victor, acum e oale şi ulcele.” Victor fusese unchiul lui Istrate. Îşi luase fată cuminte, liniştită, din familie necăjită. Nici nu ridica ochii din pământ şi roşea toată când auzea cuvinte mai tari. Pînă s-a văzut cu pirostriile pe cap. „Văzuşi, muta?” l-a-ntrebat bîtu cu năduf. „Poţi face o cale ferată pân’ la Bucureşti dacă le pui cap la cap, prin câte-a trecut. Și Victor a crăpat ca prostul de oftică. I-a trebuit fată cuminte…”

La-nceput n-a prea vrut Olga. Da’ pe urmă şi-a dat seama că numai aşa putea să-şi păstreze funcţia. Începuse să-i placă şefia. Știa că partidu-i mai mare ca Miloreanu. Pe urmă, avea şi ea o vârstă... Istrate avea şanse  mari să meargă la Bucureşti, sus de tot. Îi plăcea că Istrate o respecta. Îi pupa mâna de fiecare dată. Și n-o privea ca dulăii ăilalţi doar de la brâu în jos.

 A avut viaţă bună cu Istrate, Olga. se dădea peste cap să-i facă toate mofturile. Viaţa ei a fost ca un vis frumos. A avut noroc şi, basta !

 Până când...

 A ieşit la pensie Olga. Sperase să-i facă Alex, fecioru-său, un nepot. Se-nhăitase cu una de la strungărie şi i-a turnat ăleia un plod. Nici n-a vrut s-audă Olga. „Să facă ce-o şti cu bitangul ei. Copilul meu nu-i de însurat.” L-a-nsurat până la urmă pe Alex cu fata profesorului Ciorăscu de la Agronomie. Avea câţiva ani în plus şi-un copil din flori, dar avea ditamai vila chiar lângă Universitate.

 Se simţea Olga tot mai rău în ultima vreme. A dus-o Istrate pe sus la doctor. Nu i-a venit să creadă. Nu era posibil. Tocmai ea. Nu, sigur încurcaseră ameţitele de la laborator analizele. S-a mai întâmplat. Și totuşi...

Când se privea în oglindă, nu se recunoştea. Nu recunoştea chipul obosit al străinei, cu privirea pierdută undeva în infinit. Slăbise mult în ultima vreme. Și durerile atroce din vintre o chinuiau  de-i venea să se arunce pe geam... putea fi orice altceva, dar nu tumoare epitelială, stadiul II A. „Trebuie să te internezi urgent”, îi spusese Rodica, prietena ei de la oncologie, privind-o cu mare îngrijorare. „Nu fi copil, Olga, încă ai şanse. Histerectomie şi, pentru siguranţă, şi glandele mamare.” Nici nu-i trecea prin cap. Nu se va lăsa mutilată pentru nimic în lume. „Până la urmă tot murim de ceva, îi spusese lui Istrate râzând forţat. Altfel, ne-mpuşcă ăştia că suntem prea mulţi.” i-a promis c-o să meargăla Bucureşti. Dar când o să simtă ea că trebuie.

Până-n ziua în care a căzut. I s-a făcut rău, pur şi simplu. Plângea Istrate ca un copil. „De ce n-ai vrut să mergi la doctor? Dacă-i prea târziu?”

Aşa a fost. Prea târziu. N-a acceptat să fie operată. Tot n-avea nicio şansă. A făcut chimioterapie. Dacă-o fi să scape, scapă. Aflase în spital că Mica lui Miloreanu murise cu câteva luni în urmă de–aceeaşi boală parşivă. Nu-i spusese Istrate să nu-i facă rău. Săracu Miloreanu, era ca un orfan fără Mica. Îi fusese, biata de ea, câine credincios până-n ultima clipă.

Până la urmă, au trimis-o acasă pe Olga. Doar Dumnezeu o mai putea ajuta. acolo-i era singura şi ultima speranţă. Medicina făcuse atât cât i se dăduse voie. Trei luni l-a chinuit pe Istrate, ca pe Iisus. Urla ca din gură de şarpe. Nici morfina nu mai avea efect. Când venea şi-i mângâia fruntea, cu vocea răguşită şi cu ochii ieşiţi din orbite de durere, Olga îl ruga s-o ajute să termine mai repede. „Nu mă iubeşti! Nu m-ai iubit niciodată! Criminalule! De ce mă laşi să mă chinui aşa?!”

Și Istrate ieşea, săracul, dezbrăcat aşa cum era, şi se plimba de nebun, cu mâinile la spate, prin cartier. Îi curgeau lacrimile pe obraz şi-o certa pe Olga că fusese o îndărătnică. Până-ntr-o dimineaţă. S-a trezit Olga veselă, vioaie. „Mă simt ca un nou-născut.” Și-a cerut o friptură şi-un pahar de vin roşu. Ciripea Olga ca-n vremurile bune. Și-a făcut cruce Istrate. O privea şi nu se mai sătura de chipul ei care, parcă, întinerise. Ochii îi străluceau nefiresc. „Poate-i de la morfină”, se gândise Istrate. S-a dat Olga jos din pat şi s-a dus la fereastră. Afară ploua cu găleata. O clipă a fixat privirea pe stropii ce se scurgea pe geam. „Mi-e frig” a apucat să spună. După care a căzut în dreptul ferestrei. I-a rămas un zâmbet agăţat în colţul gurii. A  mai dat un oftat puternic şi s-a stins pe loc.

 În capelă Olga stă întinsă în sicriu şi pare că doarme. Doar florile, multe, multe flori cu care a fost acoperită stau mărturie ultimului ei popas în această lume. Istrate se plimbă de colo colo şi primeşte condoleanţe. Nu mai plânge. Pare să-şi fi acceptat situaţia. L-a ajutat şi sticla de vin golită la prima oră. Lângă sicriul Olgăi stă Roxana, noră-sa.

 Un singur lucru iubea Roxana pe lumea asta: banii. Nici copilul, Nici pe Alex. Pe Olga nici atât. Mergea în vizită la ea doar când o chema să-i mai dea bani. Altfel, îi făcea rău boala Olgăi. Acum stătea lângă sicriu cu ochelarii de soare pe faţă şi cu pălăria roşie de care prinsese ditamai voalul negru. Când Alex încercase să-i zică să se schimbe  că nu se cade să meargă așa la mort, i-a răspuns scurt: „Port doliul în suflet. Destul că port voal negru.”

 stătea Roxana la capul Olgăi şi c-o mână strângea poşeta la piept, iar cealaltă-i aluneca într-un straniu balet, culegând bancnotele de pe pieptul moartei. venise lume multă şi, care mai de care îi dăduse Olgăi bani de drum. să-şi plătească luntraşul.

 L-a un moment dat, s-a făcut linişte. Cu pălăria într-o mână şi cu un buchet de trandafiri albi în cealaltă, a intrat Miloreanu, târşind greoi picioarele. De când se-nsurase cu Olga, Istrate îl ocolise. Însă, Miloreanu, de câte ori se-mbăta, îşi amintea de Olga. O iubise cu adevărat. Fusese marea lui dragoste. Și lucrurile astea ajungeau la urechile lui Istrate care se prefăcea că nu le bagă-n seamă. Când l-a văzut pe Miloreanu s-a desprins Istrate dintr-un grup şi s-a proptit băţos în faţa lui :

- Ai venit, mă? l-a întrebat strâpungându-l cu privirile lui albastre, apoase.

- Am venit, i-a zis Miloreanu, cu lacrimile curgând de sub ochelarii fumurii. Am venit c-am iubit-o, cum tu n-ai fost în stare s-o iubeşti. A fost marea mea dragoste, Istrate!

- A fost, i-a răspuns Istrate cu condescendenţă. A fost, cum nu. Da’ s-a măritat cu mine, mă! ai auzit? A fost nevasta mea! Să-ţi intre bine-n cap! Și s-a dat uşor la o parte făcându-i loc lui Miloreanu cu florile lui cu tot.

Pe chipul împietrit al Olgăi, parcă, apăruse un zâmbet ironic. Părea că stă cu ochii închişi, gândind în sinea ei:

- Certaţi-vă, cocoşi nătărăi! ehe, pe cine-am iubit eu...