Mitul grecesc al lui Prometeu a fost și rămâne un prilej de meditație și de referință, în același timp, pentru întreaga umanitate. Prometeu, zeul care n-a luat parte la lupta dinastică dintre frații săi și vărul lor, Zeus, dar care, cu titlu personal, îl sfidează și îl umilește pe Zeus de dragul emancipării muritorilor.

Prometeu, acest anarhist care atinge în străfundurile noastre obscure spații ale sensibilității...

Prometeu, acest nebun frumos care apare într-una din poveștile lui Pierre Louys  drept sclav,  luat printre prizonierii dintr-un oraș distrus și cedat  apoi unui vestit sculptor pe post de model... Avem și noi ceva din acest sculptor crud și senin care-și ține modelul înlănțuit de o stâncă?

 Iar stânca Titanului este Caucazul. Nici că se putea o altă locație   decât aceasta cu cei mai înalți munți cunoscuți grecilor la acea vreme, cu numeroasele și diversele populații de pe cei doi versanți ai masivului cu vastele câmpii de la miazănoapte și miazăzi de Kuban până în Armenia. Nu știu în ce măsură este cunoscut faptul că mitul lui Prometeu  a fost și este mai viu ca oricând în tot Caucazul chiar dacă sub cu totul alte denumiri.

 Și cel mai cunoscut dintre toți este semizeul, eliberatorul și binefăcătorul oamenilor, Amirani. Legenda spune că în cursul vieții sale  Amirani a stârnit de multe ori mânia cerească și Dumnezeu l-a pedepsit astfel: l-a legat cu un lanț de fier de un stâlp uriaș de fier. După Eschil, Prometeu, zeul din mitologia greacă  a fost încătușat pe una din stâncile Caucazului, undeva între Elbruz și Marea Neagră.

 Într-un curs logic al lucrurilor s-a pus întrebarea ce legătură există între legendele caucaziene care au ca subiect uriașii înlănțuiți în munți și mitul clasic al lui Prometeu. Paradoxal, deși mult mai studiat, mitul lui Prometeu  s-a făcut cunoscut prin mijlocirea unui număr destul de mic de texte spre deosebire de miile de pagini care-l fac cunoscut pe Amirani. Popularitatea lui este uriașă însă studiile care i-au fost dedicate sunt puține și sărace în informații. Cel mai cunoscut exeget fiind Georges Dumezil care a făcut cunoscut lumii mitul care circulă atât la  caucazienii din nord-vest  - cerkezi, kabarzi, abhazi, dar și la populațiile indo-europene așezate în Caucaz, armenii și oseții. Epopeea osetină a lui Amyran are ca sursă mitul georgian, în schimb legendele armenești despre Artawazd încătușat în vârful muntelui Masis  sunt mult mai vechi și, probabil, mai legate de mitologia grecească. Dacă Prometeu este bine cunoscut popoarelor  din Apus,  despre Amirani abia în secolul trecut  au apărut mai multe studii. Dar pentru o mai bună lămurire a ceea ce leagă și desparte cele două mituri va trebui să prezentăm fiecare mit.

În ceea ce privește gesta lui Amirani sunt de mare circulație și mai cunoscute două variante – una din Georgia de Răsărit, notată la 1880 de muntenii din vecinătatea muntelui Kazbeg și o altă versiune svană (din Georgia de Apus, din masivul Elbruzului).

Amirani este fructul iubirii dintre un vânător și zeița Dali, protectoarea vânatului împodobit cu coarne. Tatăl lui l-a părăsit lângă un izvor,  iar naș fiindu-i însuși Dumnezeu. L-a găsit un țăran și l-a înfiat crescându-l alături de cei doi fii ai lui, Badri și Usip. Însoțit de cei doi frați vitregi  Amirani face o serie de isprăvi peste fire până ajunge să-i atace și pe demonii care mișunau la hotarele ținuturilor. În urma unei vânători ajung la un turn de cristal unde se odihnește un mort care e unchiul lor, Usip. Tinerii se hotărăsc să-l răzbune și pleacă în căutarea ucigașului care era Baq-Baq- uriașul cu trei capete. Amirani îl înfruntă într-o luptă corp la corp și-i taie cele trei capete care se transformă unul într-un balaur alb, altul roșu și altul negru.Amirani îi ucide pe balaurul alb și pe cel roșu, dar cel negru îl înghite și se ascunde apoi pe fundul Mării Negre. Eroul îi taie pântecele și se eliberează, apoi căsăpește un neam întreg de demoni. Plin de sângele victimelor pornește peste mări și țări la cucerirea unei logodnice care era fiica regelui demonilor Kadji. Oștile demonilor îi ucid frații, însă Amirani îi stârpește pe toți cu regele lor laolaltă. Deși învingător, plin de durere din pricina morții fraților săi se sinucide. Este înviat pe loc de logodnica lui, diavolița. Își părăsește plin de amărăciune atât pe tovarășii lui de luptă cât și mireasa și pornește să rătăcească singur prin lume. Văzându-i marea supărare, Dumnezeu face să-i crească puterile. Ajungând astfel în culmea tăriei sale, Amirani încearcă să-l înfrunte pe Dumnezeu însuși, provocându-l la luptă. Ca să-l pedepsească Dumnezeu îl supune unui chin în trei etape: îl încătușează de un stâlp bine înfipt în pământ și așa înlănțuit îl îngroapă într-un munte boltit pe dinăuntru ca un dom. Lângă el câinele înaripat Kurșa (Q ursa), născut de o vulturiță, îi linge continuu lanțurile subțiindu-le. Când crede că se poate elibera apar fierarii din tot Caucazul și bat în nicovalele lor până se refac lanțurile la fel de groase. În fiecare an, la o anumită dată prizonierul este scos  la miez de noapte sub cerul liber și un bun samaritean încearcă zadarnic să-l elibereze pentru că tocmai atunci apare o femeie care trăncănește fără rost, îi distrage atenția și muntele se închide la loc. Sigur că anumite momente ale basmului nu sunt prezente în toate variantele, iar alte variante conțin elemente specifice. În esență, acesta este mitul lui Amirani. Fiecare moment al diegezei are simbolistica lui proprie, dar mult mai interesantă este viziunea diametral opusă asupra supraomului încătușat la cerkezi și la abhazi. Pentru abhazi Amirani este un mare erou, un binefăcător; în schimb, cerkezii îl consideră un flagel al omenirii.

Moise Khoren, unul dintre cei mai vechi istorici ai Armeniei, pune mai puțin preț pe tradițiile populare și relatează despre destinul tragic al unui rege al Armeniei, Artawazd, în care specialistul în mitografie îl recunoaște cu prisosință pe fratele lui georgian, eroul Amirani. Istoricul avertizează că el însuși cunoaște faptele de vitejie ale regelui din cânturile epice ale barzilor armeni ( ergic k) din care citează și anumite pasaje. Scurta și tragica aventură a regelui Artawazd se suprapune foarte exact pe gesta lui Amirani.

O altă versiune aparține episcopului armean Eznik din Kolb  care furnizează date foarte prețioase legate de mit tocmai combătând legendele care circulau la acea vreme: ”Meșteșugul demonilor de alua mințile i-a înșelat pe armenii închinători la zei mincinoși, ( făcându-i să creadă) că demonii l-ar fi pus în fiare pe un anume Artawazd, care mai trăiește și astăzi și trebuie să iasă și să pună stăpânire pe lumea asta; iar necredincioșii rămân legați de această nădejde mincinoasă, ca și evreii, care rămân încătușați de zadarnica nădejde că David tebuie să vină să clădească Ierusalimul, să-i adune pe evrei și să domnească acolo peste ei.”

Mitul titanului Prometeu (care în greacă înseamnă previziune, prudență pentru viitor)  este mai cunoscut. Îl redau pe scurt folosind ”Dicționarul de mitologie generală” a lui Victor Kernbach.  Prometeu e fiul titanului Iapetos și al  nimfei Klymene, frate cu Atlas și Epimeteu.  În unele versiuni e o divinitate complexă, un demiurg care, împreună cu fratele lui Epimeteu participă la antropogonie. A furat focul din ceruri  din forja lui Hefaistos și rațiunea de la Athena dăruindu-le oamenilor. Pentru fapta lui  a fost pedepsit de Zeus fiind înlănțuit pe o stâncă din Caucaz, iar un vultur îi mănâncă ficatul care, în fiecare  noapte, se regenerează. Este eliberat de Herakles care ucide vulturul. După o versiune diferită este iertat și ajunge în Olimp după ce se întâlnise cu Centaurul Hiron care-i oferise nemurirea în schimbul morții lui. Mitografiile vechi îi reduceau activitatea numai la aceea de erou civilizator care a răpit focul și l-a dat oamenilor. ”Theogonia” lui Hesiod este  printre primele surse în care se amintește de Prometeu, iar Eschil în ”Prometeu înlănțuit” spune cu precizie și locul unde a fost încătușat.

Cine are timp și răbdare poate studia toate variantele celor două mituri – există numeroase studii comparative. Eu am reținut în mod special asemănarea celor doi supereroi, străini de domeniul religie,i faptul că, la un moment dat, dețin puteri peste măsură și le folosesc încălcând orice regulă, orice tabu până ajung să comită un hybris. Dumnezeul suprem este amenințat și atacat de Amirani prin intermediul forței fizice, iar de Prometeu prin inteligență. Se vede treaba că nici vigoarea unuia și nici viclenia celuilalt nu-i ajută în confruntarea  și în încercarea de uzurpare a Zeului Suprem. Prometeu se dorește binefăcătorul omenirii aducând focul; Amirani nu le aduce nimic oamenilor, dar îi ucide pe demonii și pe monștrii htonieni eliberând apele.

Un alt lucru care trebuie remarcat în cele două mituri este rolul nefast al femeii. Amirani nu poate fi salvat că o femeie își ține bărbatul de vorbă trăncănind verzi și uscate. Lui Prometeu, Zeus i-o trimite în dar pe Pandora, eroul o respinge, dar o ia Epimeteu, fratele lui, de nevastă și ca dar de nuntă primește de la zei vestita ”cutie a Pandorei” în care erau închise  ( în zeflemea) toate relele firii omenești. Deschizând-o, Epimeteu umple lumea cu toate cusururile. În altă variantă, Prometeu o ia de nevastă pe Pandora și chiar el deschide cutia.

Vulturul grecesc și câinele înaripat caucazian fac parte dintr-un supliciu, fiind instrumente de tortură  care asigură ciclicitatea chinului la care sunt supuși cei doi eroi.

Dar finalul la care am vrut să ajung se referă la rolul celor doi eroi, Amirani și Prometeu, în salvarea umanității - unul ucide balaurul subpământean care pusese stăpânire pe apele subterane și astfel redă oamenilor apa,  sursă a vieții. Celălalt le aduce focul din cer. Apă și foc- o schemă mitică în oglindă prin care omenirea a fost salvată de doi eroi civilizatori din spații și culturi diferite. E și aceasta o temă de meditație că doar rolul basmelor, al miturilor și al poveștilor este și acela de a ne ține conștiința trează.

Bibliografie:  Victor Kernbach, Dicționar de mitologie generală

01.10.2020