Alessandro Baricco- Eseu despre mutaţie( note de lectură)

Alessandro Baricco- Eseu despre mutaţie( note de lectură)

 

 “Vanitas vanitatum”

 

“…în lumea mea, onestitatea intelectuală e rară, însă nu şi inteligenţa.  Nu au înnebunit cu toţii. Ei văd ceva ce există. Însă eu unul nu izbutesc să privesc ceea ce există cu ochii lor. Ceva nu mă convinge”

 

“Pesemne că aşa s-o fi întâmplat în anii binecuvântaţi în care, de exemplu, s-a născut Iluminismul, ori în zilele în care lumea întreagă a descoperit dintr-o dată că e romantică. Nuerau deplasări de trupe, nici fii care-şi ucideau taţii. Erau nişte mutanţi, care înlocuiau un peisaj cu un altul, iar acolo îşi întemeiau propriul habitat. Poate că e unul din acele momente. Iar cei pe care îi numim barbari sunt o specie nouă, care are branhii înapoia urechilor ţi ahotărât să trăiască sub apă. Evident că, din afară, noi, cu bieţii noştri plămâni deducem impresia unei apocalipse iminente. Acolo unde ei respiră, noi murim

 

Mare surpriză cartea lui Baricco pentru mine. În primul rând pentru subiectele puse în ecuaţie pentru a demonstra ceea ce de la Eclesiast citire ştim cu toţii: “Nimic nou sub soare.”De când e lumea lume se tot schimbă, noul şochează şi panichează de fiecare dată până-n momentul când trece suficient timp să devină o lume veche şi stabilă, a cărei existenţă să fie  periclitată de noul val ce se arată la orizont.

 

7 mai 1824. Beethoven îmbrăcat într-un frac verde( pentru că altul nu avea)merge la teatrul din Viena şi prezintă Simfonia a noua. Mai mult de jumătate din public părăseşte sala . Moment crucial în cultura europeană, numit mai târziu Romantism. Criticii muzicali,  oripilaţi  de cele auzite, nu mai prididesc să scrie în presa vremii. Celor ce ascultă azi Simfonia a noua le vine să creadă că un articol suna astfel?

Eleganţa, puritatea şi măsura, care erau principiile artei noastre, s-au plecat treptat în faţa noului stil frivol şi afectat, pe care aceste vremuri, ale talentului superficial, l-au adoptat. Nişte minţi care , prin educaţie şi prin obişnuinţă, nu reuşesc să se gândească la nimic altceva decât la îmbrăcăminte, la modă, la bârfă, la lectura de romane şi la dezmăţul moral, întâmpină greutăţi în a experimenta plăcerile, mai elaborate şi mai puţin febrile, ale ştiinţei şi artei. Beethoven scrie pentru aceste minţi şi, în acest sens, se pare că are un anumit suscces, dacă e să dau crezare elogiilor care aud că apar, de pretutindeni, pentru această ultimă lucrare a lui.”Iată cum, Simfonia a noua, considerată una dintre cele mai valoroase opere beethoveniene, a fost o vreme imnul “barbarilor”, al “mutanţilor” care puneau în pericol echilibrul unei lumi aşezată pe principii aparent de nezdruncinat. Şi totuşi, de la Bach la Beethoven este un pas destul de mare: totul pare simplificat, sunetele, armoniile, formele s-au contras lăsând loc spectaculosului. Între un madrigal de Monteverdi şi Simfonia a cincea lui Beethoven apare un gol în care se întrevede chipul negustorului, al barbarului , în final.

În această continuă, aiuritoare transformare a lumii, ameninţată de la o zi la alta de noi şi noi schimbări, apare o voce discordantă ce nu se alătură corului de bocitoare ce-şi pun cenuşă-n cap pe ruinele “vremurilor de altădată” Este vorba de Walter Benjamin, evreul marxist, trăitor în Germania nazistă care în scrierile sale încerca să înţeleagă nu ce este lumea ci, ce e pe cale să devină.

Geniu absolut în a descifra mutaţiile înainte de-a se fi produs, W. Benjamin, deşi n-a lăsat în urma lui o operă bine organizată,  a lăsat suficient material care să probeze capacitatea lui de om al previziunilor. Unul dintre lucrurile prevăzute de el au fost ororile nazismului ce urmau a se petrece, aşa că a încercat să fugă în America deşi, între timp, ceruse viza. A fost arestat la graniţă şi întors, lucru care l-a determinat, într-una din nopţi,  să-şi pună capăt zilelor. A doua zi, ca într-o piesă de teatru de prost  gust, i-a venit viza. În cele din urmă, ceea  ce a uimit în scrierile lui W. Benjamin a fost uşurinţa cu care a scris despre Paul Valery, Franz Kafka, teologie, filozofie, dar şi despre Mickey Mouse.

“Teama de a fi copleşiţi şi distruşi de hoardele barbarilor e la fel de veche precum istoria civilizaţiei, afirmă el.”

Şi tot despre decadenţă şi despre pierderea sufletului dă un semnal de alarmă Cormac Mc Carthy în cartea “No Country for Old Men” în care spune povestea unui bătrân şerif care urmăreşte un asasin nemilos. Se înfruntă o lume veche cu alta nouă lipsită de principii, lipsită de suflet.

Însă acestea sunt doar semne că ceva se petrece în lume. Numai că trebuie descifrate.

Iată un prim semn descifrat de Baricco pornind de la istoria vinului. Vinul este un element a cărei fabricaţie dar şi consum era altădată accesibil unui grup restrâns. Cândva, doar italienii şi francezii se ocupau cu producţia de vinuri, mai ales, cele de clasă superioară. După Al Doilea Război Mondial, câţiva americani din Oakville, California, au decis să facă vin pentru americani. Neavând de-a face cu nişte cunoscători, au creat “barbarul” vin hollywoodian. De la ritualul nobilului european, cunoscător de arome şi buchete sofisticate vinul a ajuns în paharul barbarului alături de un hotdog sau de câţiva cartofiori picanţi, dat pe gât pe nerăsuflate precum un pahar de cola. Ba, nu de puţine ori “tăiat” cu apă, sau cu alte băuturi carbogazoase. Blasfemie curată!

Evoc o mică istorioară pe care am trăit-o prin  9o, imediat după revoluţie. Am cunoscut o trupă de rockeri francezi care au adăstat pentru o scurtă vreme în dulcele târg al Ieşilor cu prilejul manifestării “ Fete de la musique”. Nu i-am văzut atât de disperaţi, de oripilaţi faţă de mâncarea excrecabilă pe care restaurantele autohtone le-o punea în faţă, la preţuri exorbitante ( încă mai aveau provizii de conserve ceauşiste), aşa cum i-am văzut atunci când un chelner de la defunctul restaurant “Cina” a îndrăznit să le facă un şpriţ.” Oh, la, la!  Pas possible! Pas possible! Ils ont coupe le vin! Ils ont coupe le vin!”  Barbară ca toţi barbarii ce nu văzuseră în viaţa lor o sticlă de vin veritabil, ci doar pelinul şi surcica lui ceaşcă, m-a apucat râsul. Mi-au rămas lipiţi  de retină ochii holbaţi ai lui Christophe, rockerul amator de vinuri rare din Rennes. Târziu, am înţeles de ce-i era atât de mare indignarea şi uimirea …Nepot de podgoreni care uitaseră de multă vreme gustul apei, primise cel mai mare afront din viaţa lui de până atunci prin faptul că i s-a dat să bea vin amestecat cu apă.

Dar să revin la povestea lui Baricco. Cam aşa s-au petrecut lucrurile şi cu  cu vinul lipsit de suflet, hollywoodian- un mutant pe care  barbarii americani  îl beau în loc de bere, alături de snacksuri şi cheapsuri.

Dacă, mai apoi, vă uitaţi la cifrele de consum şi încercaţi să le traduceţi în persoane adevărate, în oameni reali care beau, ceea ce vedeţi este: pe de o parte aristocraţia vinului rămasă mai mult sau mai puţin intact, care continuă să decanteze preţioase licori nespus de rafinate şi care le comentează într-un jargon de iniţiaţi, orientându-se prin jungla anilor de producţie cu un pas sigur şi fermecător ; şi alături de ea o mare masă de homines novi, care probabil n-au mai băut vin niciodată, iar acum o fac. Nu izbutesc să decanteze fără să se simtă ridicoli, comentează vinul cu aceleaşi cuvinte pe care le folosesc atunci când vorbesc despre un film sau despre maşini, iar în frigider au mult mai puţine beri decât înainte…Gândiţi-vă la parvenitul american care caută să cumpere dealul în regiunea Bordelais, templu al vinului de preţ, şi veţi vedea cât se poate de limpede imaginea unui asalt la palat.”

 

De la popularizarea vinului şi odată cu asta desacralizarea unei îndeletniciri, cum este aceea a podgorenilor, Baricco trece la fotbal. “Neserios,” ar putea gândi cititorul cu ştaif care aşteaptă explicaţii mai degrabă academice legate de apariţia şi invazia barbarilor.  Fotbal, pentru că acolo se rulează sume imense de bani, ne spune autorul. Bani făcuţi cu uşurinţă. Fotbal, pentru că meciul de fotbal care altădată era o adevărată sărbătoare-îşi avea spaţiul lui de difuzare, duminica după amiaza- acum, datorită tehnologiei, poate fi înregistrat şi difuzat la orice oră din zi. Confruntarea sportivă de altădată s-a transformat într-un spectacol bun doar să aducă bani.

Aşa am ajuns şi la subiectul cel mai arzător abordat de Alessandro Baricco în eseul lui: cărţile. Cine n-a auzit, n-a citit despre strigătul disperat care străbate  ca un vânt rece lumea cultivată, instruită la vechea şcoală: “Nu se mai citeşte,domnule!!!”. Cartea a devenit un obiect ca oricare pe care atât editorii cât şi distribuitorii îl privesc ca pe o marfă aducătoare de profit. Dacă altădată editarea de cărţi era mai degrabă o afacere de familie în care  blazonul şi pasiunea era pe primul loc, câştigul fiind la limită, astăzi au apărut uriaşe grupuri editoriale care urmăresc profituri “demne de industria alimentară.” Se pierde din vedere faptul că lumea a evoluat. Piaţa cărţii s-a diversificat şi a căpătat noi dimensiuni. Poate fi luat ca exemplu numai un tiraj ce se vinde la un preţ mult mai mic alături de un jurnal. Aşa se face că,  autori, altădată mai puţin cunoscuţi, pătrund acum în mult mai multe case alături de jurnale.  Ce se întâmplă? Unde s-a produs de fapt mutaţia? Adevărul este că o anumită categorie de cărţi  este citită acum doar de specialişti.

Vreau s-o spun fără echivoc: nici o carte nu poate fi ceea ce-şi propune să fie dacă nu adoptă limba lumii. Dacă nu se aliniază la logica, la convenţiile şi la principiile limbii celei mai puternice produse de lume. Dacă nu e o carte ale cărei instrucţiuni de întrebuinţare sunt date în locuri care NU sunt numai cărţi.”

 

Luând ca exemplu literatura italiană, autorul consideră apariţia romanului Numele Trandafirului de Umberto Eco, drept moment de graniţă între literatura italiană “în vechiul ei sens de civilizaţie a cuvântului scris şi a expresiei”şi noul val . La vremea respectivă, romanul “nu ţîşnea din talentul unui animal-scriitor, ci din inteligenţa unui teoretician care, ca să vezi, studiase înaintea altora şi mai bine decât alţii căile de comunicare transversaele ale lumii” Dar să vedem care sunt branhiile din dosul urechilor cu care respiră mutanţii invocaţi de Baricco. Marea falie în domeniul cunoaşterii a apărut o dată cu invenţia numită Google. În locul studiului, al cercetării, al cunoaşterii în profunzime, apare acest tip de cunoaştere pe orizontală sugerată de traiectoriile linkurilor accesate prin  motorul de căutare Google.

„Ceea ce ne învaţă Google este că, astăzi, există un număr enorm de oameni pentru care, în fiecare zi, cunoaşterea care contează este aceea în măsură să intre în secvenţă cu toate celelalte cunoaşteri. Aproape că nu există un alt criteriu al calităţii, şi chiar al adevărului, întrucât toate sunt înghiţite de acest unic principiu: densitatea Sensului este acolo pe unde cunoaşterea trece, pe unde cunoaşterea este în mişcare: toată cunoaşterea, nimic nefiind exclus. Ideea că a înţelege şi a cunoaşte înseamnă a intra în profunzime a ceea ce studiem , până când îi atingem esenţa, este o idee bună care-i pe moarte: o înlocuieşte convingerea instinctivă că esenţa lucrurilor nu e un punct, ci o traiectorie, nu e ascunsă în profunzime, ci dispersată la suprafaţă, nu rezidă în lucruri, ci se desfăşoară în afara lor, acolo unde realmente încep, adică, pretutindeni. Într-o asemenea perspectivă, gestul de a cunoaşte trebuie să fie ceva învecinat cu traversarea rapidă a cunoaşterii umane, recompunând traiectoriile împrăştiate pe carele numim idei, sau fapte, sau persoane. În universul reţelei, acest gest a căpătat un nume precis : surfing(adoptat în 1993, nu mai devreme, împrumutat de la cei care călăresc valurile): vedeţi cum uşurinţa creierului stă în cumpănă peste spuma valurilor? A naviga în reţea, spunem noi. Niciodată un nume nu a fost atât de precis . Suprafaţă în loc de adâncime, călătorii în loc de scufundări, joc în loc de suferinţă. Ştiţi de unde vine vechiul şi scumpul nostru termen „cercare”(„a căuta” , în italiană-n.t.)?El poartă în pântece termenul grec „kirkos”, „cerc”: avem în minte ceea ce continuă să se învârtă în cerc fiindcă a pierdut ceva, şi vrea să găsescă acel ceva. Capul în pământ, privirea aţintită pe un petic de pământ, multă răbdare şi un cerc sub picioare care se scufundă încetul cu încetul. Ce mutaţie, oameni buni.”

Aşadar, iată unde au ajuns neobarbarii făcând recurs la experienţă şi la experiment: orele dedicate altădată studiului sunt acum petrecute în faţa monitorului. Odată cu această mutaţie s-a pierdut un lucru, altădată esenţial : „sufletul”. Barbarul, dependent de Google, a renunţat de bunăvoie la suflet.  Autorul ne asigură că, de fapt, s-a renunţat la ceva care nu avea prea mare vechime şi că pierderea nu-i atât de mare pe cât s-ar crede. Ceea ce noi gândim a fi „suflet” a fost brevetat de burghezia secolului al XIX-lea prin mişcarea numită Romantism. La acea vreme exista o lume căreia Faust îi propunea să-şi vândă sufletul în schimbul oricărei plăceri pământeşti, „iar ei  ar fi priceput ce li se cere: şi ar fi ştiut , dintotdeauna, că nu au de ales, întrucât, fără suflet, nici o bogăţie pământească nu era sigură şi legitimă.” Obiectul pactului faustic nu exista aşa că, l-au inventat.

Şi iată cum explică Baricco ideologia romantică pornind de la muzica clasică. La acea vreme, Romantismul făcea referinţă la un anume tip de poezie şi la dans. În muzică, pe linia marcată de vârfurile Bach- Haydn-Mozart  s-a creat un nou limbaj mult mai apropiat de simplul divertisment. Privind azi în urmă, avem impresia  că ascultătorul lui Don Giovanni era unul şi acelaşi cu al Simfoniei a noua.  Nici pe departe: la 1787 spectatorul lui Don Giovanni nu asculta niciodată Beethoven, iar la Chopin nici măcar nu visa. Cert este că ideea de muzică clasică pe care am moştenit-o s-a născut o dată cu muzica lui Beethoven.  El a fost primul care a compus pentru aristocraţia secolului al XVIII-lea într-un limbaj rafinat, elevat, sentimental, spiritual, al sensibilităţii umane. Pentru romantici, spune Baricco, Beethoven a fost paşaportul către o nouă civilizaţie. Simfonia a noua nu era muzică romantică  dar punea bazele unui spaţiu al muzicii romantice. Pentru prima dată revela existenţa unui spaţiu intermediar între eleganţa materială a omenescului şi infinitul transcendent al sentimentului religios, între animalul om şi divinitate. Însă barbarii doar s-au foslosit de acest spaţiu al muzicii clasice din moment ce puteau supravieţui şi fără spiritualitate.

Momentul a fost speculat  şi de ceea ce noi astăzi numim generic „media”. Burghezia secolului al XIX-lea  pune pe picioare un nou biznis, acela al tipăririi şi difuzării ziarelor şi revistelor. Se produce o mutaţie în defavoarea cărţii. Accesul către sensul profund al lucrurilor cerea timp, sârguinţă, voinţă, răbdare , efort de-a studia, de-a escava în adâncimea tomurilor groase în penumbra bibliotecilor. Barbarii propun o nouă ecuaţie, inventând omul orizontal, cel care răsfoieşte ziarele şi revistele, surferul. Barbarii nu mai apreciază istoria, nu-i mai atrage efortul către studiu. Marea atracţie a momentului devine spectacolul. Un nou inamic  al cărţii apare la orizont: cinematograful. Tehnica triumfă asupra principiilor.

Încet-încet, barbarii pun stăpânire pe întreaga lume. Cinematograful, televizorul, computerul au schimbat faţa lumii. E bine? E rău? Depinde din care parte priveşti lucrurile. Diferenţa rămâne între cei care au învăţat să respire doar cu plămânii şi nu se pot adapta noii lumi, şi barbarii, mutanţii care pot respira  şi cu branhiile din spatele urechilor, adaptându-se cu uşurinţă oricărui mediu, fără niciun fel de scrupule.

 

Bibliografie: Alessandro Baricco, Barbarii Eseu despre mutaţie, Humanitas, 2009

Cenaclu Literar: