JEAN BAUDRILLARD- Strategiile fatale

JEAN BAUDRILLARD- Strategiile fatale

 

 

 Motto: Lipsa de raţiune e victorioasă în toate sensurile- chiar acesta este principiul Răului.

 

În viziunea lui Canetti, există pe axa timpului un punct mort dincolo de care lucrurile scapă de sub control, se potenţializează, proliferează la infinit, îşi pierd sensul mergând către extreme. Lucrul este posibil, întrucât Universul nu este reconciliator, ci extremist, destinat antagonismului radical. Acesta este în esenţă şi principiul Răului. Astfel, în estetică tot ceea ce este arbitrar, aleatoriu, superficial, ex-centric, amoral, pare să fi absorbit întreaga energie a Răului, deşi este prezentat ca un principiu al dinamicii sociale. Un exemplu  în artă ar fi Duchamp  care afirma că orice obiect înseamnă artă, expunând într-o galerie de pictură un  banal suport de sticle. Însă obiectele vizibile nu-şi găsesc sfârşitul în obscuritate, ci în ceva mai mult decât vizibilitatea, în obscenitate. Realul nu se mai retrage lăsând loc imaginarului, ci se potenţează în hiperreal, adevărul lasă loc simulării, iar sexualitatea nu dispare în favoarea moralităţii, dimpotrivă, trece în pornografie. Acolo unde apare un gol se instalează imediat ceva redundant.

 

În viziunea lui Jean Baudrillard, dincolo de dead point,  mai urât decât urâtul se află monstruosul, mai vizibil decât vizibilul este obscenul, mai fals decât falsul este aparenţa şi mai rapidă decât comunicarea este lupta. Pentru o mai vie imagine a ceea ce afirmă, autorul ia ca exemplu celula canceroasă care proliferează, are hipervitalitate într-o singură direcţie. „A-şi nega propria finalitate prin hiperfinalitate”- acesta este însuşi procesul cancerului. Valabil şi în ceea ce  priveşte informaţie. Însăşi evoluţia istorică suferă acest proces al obezităţii, al trecerii realului în hiperreal. Dincolo de „dead point”-punct în care sfârşeşte timpul liniar- istoria încetează să mai existe, politicul este separat de transpolitic. Dacă era politicului a fost era anomiei, unde criza, violenţa, nebunia şi revoluţia scapă de sub jurisdicţia legii, era transpoliticului este cea a anomaliei, a aberaţie lipsită de consecinţe. Anomalia este un mutant, o obezitate, o diformitate a unui întreg sistem, a unei întregi culturi. Un astfel de exemplu de cultură obeză este cea a pornografiei. Pornografia face sexualitatea să pară ceva excesiv, de prisos. Toate aceste trăsături definesc lumea postmodernă în care hazardul, indeterminarea, relativitatea sunt finalităţi pentru determinare, pentru funcţional. Lucrurile tind să se aneantizeze, să dispară. „Postmodernitatea este tentaculară, protuberantă, excrecentă, hipertelică.”

 

Mai violent decât violentul, spune Baudrillard, este terorismul.” El este transpolitic şi nu respectă nicio regulă a jocului politic. Tocmai de aceea este imprevizibil. Ierarhia stăpânilor şi a sclavilor a fost înlocuită cu cea dintre ostatic şi terorist, în postmodernism. Zodia alienării, a izolării omului modern a fost înlocuită în postmodernism cu zodia terorii. Şantajul şi manipularea sunt noile tehnologii cu ajutorul cărora se gestionează violenţa. Dacă ar fi doar opera oamenilor disperaţi, terorismul ar fi un act politic. În fapt, terorismul a devenit comportament normal, pornind de la relaţiile interumane până la la nivel de grupuri şi naţiuni. Punerea lui în practică se face prin şantaj şi manipulare. Şantajul este o ameninţare suspendată mult mai grea decât interdicţia: „dacă nu faci asta, ţi se va întâmpla asta”. „Toată arta şantajului şi a manipulării stă în suspans.” Un rol foarte important în proliferarea terorismului îl are mass-media. „Se spune că fără mass-media nici terorismul n-ar fi existat”. În era transpoliticului toată lumea este ostaticul altcuiva”, iată acesta este rafinamentul relaţiei noastre aşa-zis „sociale”. Şi matricea acestei înlănţuiri fără finalitate a şantajului o reprezintă masele, fără de care n-ar supravieţui nici mass-media şi nici terorismul.

Masele sunt prototipul absolut al ostaticului. Prin ele manipularea atinge apogeul. Şi toate aceste manifestări prin care normalitatea este exacerbată, precum în obezitate sau teroare, ţin de pierderea iluziei, a jocului, a scenei. Obscenitatea, alături de teroare înseamnă viziune exacerbată, iar hipervizibilitatea lucrurilor înseamnă iminenţa sfârşitului. E semnul apocalipsei. Sfârşitul secretului este o fatalitate de o evidenţă obscenă. Este exemplul postmodernismului în cultură, acolo unde totul se sexualizează. O lubricitate spectrală a pus stăpânire pe discurs, pe semne, încât orice formă de artă este lipsită de mister; totul se află la vedere, semn sigur al disoluţiei. Totul debordează în jurul nostru, sexualitatea depăşindu-şi cu mult marginile, trecând de la erotic către pornografie. Socialul s-a dizolvat , latura sa mitică şi transcendentă a trecut într-un soi de exhibiţionism la vedere. Pentru că socialul nu poate să subziste decât între anumite limite. Atunci când totul devine politic, însuşi politicul se află la final, mizeria culturii politice întinzându-se precum râia. Când cultura se extinde în mase, asta înseamnă începutul culturii ca politică şi automat ne invadează mizeria acestei politici culturale. „În lumea reală adevărul şi falsul se balansează, şi ceea ce este câştigat de către unul este pierdut pentru celălalt. În seducţie şi în opera de artă este ca şi cum falsul ar străluci cu toată puterea adevărului. E ca şi cum iluzia ar străluci cu toată puterea adevărului.”

Înlăturarea oricărui ceremonial, a semnelor, a tainelor-elemente care ar lăsa sensul să se filtreze-duce către obscenitate. Nudul ca obiect de artă devine corp despuiat şi obscen care invită către sexualitate exacerbată, nicidecum către trăiri estetice. Şi toată această obscenitate elimină orice urmă de profunzime lăsând loc unei lumi dezamăgite care se întreabă: „mai există vreun sens ascuns?”. Obscenitatea tradiţionalã este cea a refulării sexuale sau sociale, ca ceva ce nu este nici reprezentat, nici reprezentabil. Obscenitatea postmodernă  este cea inversă, a suprareprezentării.” Când totul este suprasemnificat, sensul dispare, metafora este ucisă.

Escaladarea transparenţei atinge apogeul în năruirea scenei politice; dacă viaţa politică anterioară era bazată pe joc după modelul piesei de teatru, în momentul de faţă obscenul trece în prim plan, într-un univers fără aparenţe şi profunzime, totul aflându-se la vedere. “Pentru ca un lucru să aibă un sens, trebuie o scenă, iar pentru ca o scenă să existe, trebuie o iluzie, un minim de iluzie, o mişcare imaginară, o sfidare a realului care să vă seducã, să vă revolte. Fără această dimensiune estetică, mitică, ludică, nu există scenă a politicului, în care ceva să devină eveniment.”

În pornografie, în terorism, în inflaţie, în jocul politic actual nu mai există necesitate, nici verosimilitate. Există doar o suprareprezentare mediatică, imaginea adevărată trecând în gros-plan, în obscenitate prin intermediul mass-media. Noi, cei de pe margine, nu mai suntem spectatori activi, ci simpli anesteziaţi pentru că dispare orice urmă de estetică a scenei politice, orice miză, orice regulă a jocului. S-a zis cu transcendenţa! Totul e la vedere şi se derulează pe un ectran imens. Nu mai trăim drama alienării în oraşele tentaculare. Trăim extazul comunicării prin intermediul imensităţii reţelelor de comunicare, a interfeţei generalizate numită INTERNET. Dacă anxietatea era considerată o patologie alienării de astă dată în cazul comunicării, a acestei branşări continue a tuturor reţelelor apare schizofrenia. Individul trăieşte asemeni schizofrenului într-o copleşitoare teroare datorată proximităţii prea mari a tot ceea ce-l înconjoară, “promiscuitatea imanentă a tuturor reţelelor.” “Schizofrenul trăieşte în instantaneitatea totală a lucrurilor, fără recul, sfârşitul interiorităţii si a intimităţii, supraexpunerea şi transparenţa lumii. El nu are limite ale fiinţei proprii şi nu se auto-reflectează – el este doar un ecran absorbant, o placă insensibilă a tuturor reţelelor de influenţă... Potenţial, toti postmodernii sunt schizofrenici.”

În epoca actuală, omul a transgresat până şi limitele adevărului. Nu mai există magia interzisului, a transgresiunii, ci totul se află la vedere. Hipervizibilitatea este cuvântul de ordine. Judecata de Apoi nu va mai avea loc. Am trecut deja dincolo fără să fi observat. De aici încolo începe Epoca Răului infinit. “Societatea postmodernă pretins ratională şi programatică nu este interesată nici de progresul ştiinţei, nici de informaţia “obiectivă”, nici de creşterea fericirii colective, nici de înţelegerea profundă a faptelor şi a cauzelor, nici de pedepsirea vinovaţilor nici de calitatea vieţii. În realitate, aceste lucruri nu interesează pe nimeni (afară de sondaje). Ceea ce fascinează pe toată lumea este dezmăţul semnelor, realitatea supusă unei avalanşe a semnelor, triumful simulării fascinant ca o catastrofă.”

În viziunea lui Baudrillard nu moralitatea şi sistemul pozitiv de valori fac posibil progresul societăţii postmoderniste. Aparent o apreciere maliţioasă, însă în profunzime e un mare adevăr. Niciodată masele nu şi-au dorit Revoluţia, ci spectacolul ei, nu evenimentul real, matrice a evoluţiei, ci semnul sub care stă şi deriziunea secretă a semnului. Da, e un mare devăr trăit de noi de treizeci de ani încoace: nu vrem să se schimbe nimic cu adevărat! Societatea este imorală în esenţa ei. Aşa cum popoarele barbare îşi inventau  zeii doar pentru a-i ucide, tot aşa societatea postmodernă ţine viu principiul Răului tocmai pentru a arăta duplicitatea care face ca ordinea să nu existe decât pentru a fi atacată, nimicită, încălcată. Un alt semn al imoralităţii societăţii postmoderne este extraordinara fascinaţie colectivă în pasiunea unui popor de a-şi sacrifica şeful atunci când se iveşte prilejul.

A nu se subestima această pasiune a popoarelor de-a aduce la putere un partid sau oameni pe care apoi nu se lasă până nu-i văd dărâmaţi!

Scenariul politic postmodern este inversat: nu mai este puterea cea care antrenează masele în direcţia voită de ea, masele sunt cele ce antrenează puterea în căderea lor. Acest lucru explică pentru ce oamenii politici care mai izbutesc să seducă masele sfârşesc prin a fi canibalizaţi mai devreme sau mai târziu, plătind simulacrul de putere la care mai pot accede asemeni masculilor anumitor specii care sunt devoraţi de către femele după acuplare.”

Puterea, oricare ar fi ea, este o crimă simbolică şi trebuie ipăşită tot printr-o crimă. Este o trăsătură intrinsecă a oricărei societăţi, ţine de regula jocului şi de aceea orice individ ajuns la putere n-ar trebui să năzuiască la propria conservare. Cine nu ştie, ori nu pricepe acest lucru este pierdut. Instituţia puterii se reflectă în necesitatea egală a uciderii ei. Nu puţini dintre liderii moderni pierd aceste lucruri din vedere şi plătesc cu viaţa. Ei cred în virtutea lor şi-n inteligenţa popoarelor care i-au ales. Puterea care nu pricepe că trebuie să dispară devine obscenă şi, mai devreme sau mai târziu, se va nărui prin sânge sau prin ridicol. Este suficient să dispari din faţa cuiva care te neagă pentru a-l determina să se întoarcă împotriva sa însuşi cu toată forţa. Toate epocile, toate filosofiile, toate metafizicile, maniheişti, eretici, catari, vrăjitoare, dar şi nervalişti, jarrişti sau lautreamontişti au avansat la un moment dat, ipoteza unei deriziuni, a unei irealităţi fundamentale a lumii, adică, în realitate a unui principiu al Răului şi au fost întotdeauna făcuţi de ruşine sau arşi pentru aceasta, pentru ceva considerat drept păcatul absolut.

Obiectul supus cercetării simulează supunerea faţă de legile fizicii spre a face plăcere observatorului. La graniţa fizicii pândeşte patafizica (ştiinţa soluţiilor imaginare). Pornind de la aceste aprecieri ar trebui să considerăm cu luciditate unde se află locul mass-mediei făcând excepţie de exaltarea unora, privind rolul ei benefic, ori de dezamăgirea altora legată de rolul ei de  manipulator. Publicitatea nu este capabilă nici să instruiască gustul maselor, nici să le manipuleze comportamentele, aşa cum, greşit, se crede. La rândul lor, masele sunt rezultatul unei suprainformări inutile care pretinde să le lumineze. Dacă excesul de informaţie ar fi luat în consideraţie, situaţia ar fi dramatică. Un maxim de informaţie privind Universul ar pune capăt lumii. Numai că eternele teorii critice care stau la baza viziunii asupra lumii, ajung într-un punct mort, cad în derizoriu. Inflaţia de informaţie induce lipsa credibilităţii, ironia vine să dezechilibreze toată această construcţie prea frumoasă spre a fi adevărată. Pe plan social această cădere în derizoriu devine vizibilă în cazul sondajelor de opinie. Ele funcţionează invers faţă de pretinsul lor obiectiv. Devin pur şi simplu un spectacol al informaţiei o latură derizorie a politicului. Lumea se întreabă ironic la ce ajută clasei politice aceste sondaje, de ce au nevoie să ia anumite decizii în funcţie de ele, de ce tot acest spectacol? Masele nu sunt făcute spre a fi eliberate şi ele  nu pot fi eliberată.

Clasa politică încearcă să le seducă, să le atragă în jocul ei, să le manipuleze. Amorfe, abisale, tăcute nu răspund, însă subtil, în indiferenţa lor animală ele neutralizează întreg discursul politic. Ar fi bine ca omenii politici să ia aminte la acest comportament bazat pe inerţie la prima vedere, însă cu porniri canibalice în profunzime. Masa ştie că nu ştie nimic şi nici n-are chef să ştie. Ştie că nu poate şi nici n-are chef să poată. Dar masa e foarte snoabă, îşi deleagă altcuiva, printr-un fel de sfidare ironică, de şiretenie ascunsă, voinţa de acţiune.

Dar, opusă pasivităţii este pasiunea, dragostea…Dragostea, un adevărat lait-motiv al culturii actuale este cel mai patetic, cel mai difuz şi cel mai vag sentiment. Mult mai credibilă este o formă duală numită seducţie, un joc al antagonismelor, un duel enigmatic care nu are forma unui răspuns, ci a unei distanţe secrete. Iubirea nu este desăvârşire, e un efect de simulare amoroasă. Seducţia, în schimb , înseamnă joc, tactică în a-l manipula pe celălalt. Postmodernismul cultivă un soi de iubire care nu este decât spuma unei culturi a sexului. Sex, iubire, perversiune, porno-sunt forme de simulare care pot foarte bine coexista în acelaşi registru, fără să se excludă şi cu acordul psihanalizei. Seducţia a cunoscut un fel de epocă de aur care merge de la Renaştere până în secolul al XVIII-lea şi era văzută ca o formă convenţională, aristocratică, un joc strategic fără prea mare legătură cu iubirea. “A iubi pe cineva înseamnă a-l izola de lume, a-i şterge urmele, a-l deposeda de umbra lui, a-l antrena spre un viitor ucigaş. Înseamnă a te roti în jurul lui asemeni unui astru mort, a-l absorbi într-o lumină neagră. Toată dragostea se joacă într-o exorbitantă exigentă de exclusivitate proiectată asupra unei fiinţe umane oarecare. Obiectul unei pasiuni este interiorizat ca sfârşit ideală şi ştim că orice obiect ideal este automat mort.”

 În viziunea lui Baudrillard, de la Christos încoace, iubirea marcheză sfârşitul regulii, începutul unei dereglări în care lucrurile se ordonează după afect. Seducţia presupune dualitate. În iubire poţi fi şi singur. Poţi iubi fără să fii iubit, proiectând asupra celuilalt sentimente care nu există. Iubirea e alterată de gelozie. A iubi pe cineva înseamnă să-l izolezi de lume, să-l deposedezi de umbra sa, să-l absorbi într-o lumină neagră. Seducţia este enigmatică, inteligibilă, ca orice joc. Iubirea alunecă de fiecare dată în sexualitate. Adevărata iubire nu se consideră împlinită în lipsa sexului. Însă iubirea n-a fost niciodată frumoasă decât în legende şi romane. Tristan şi Isolda, Romeo şi Julieta…Concluzia: iubirea adevărată nu  prea există. Amanţii epocii de aur a trebuit să se sinucidă pentru absolutizarea sentimentelor. Dacă ar fi trăit împreună, cu siguranţă n-am fi aflat povestea lor. Iubirea lor tragic sfârşită n-are nimic de-a face cu iubirea banalizată cu schimbul  afectiv şi sexual pe care fiecare dintre noi îl trăieşte. Însă acest schimb e cerut de viaţa însăşi spre a se perpetua. Viaţa nu are ce face cu sacrificiul. „You give me love because you want sex!, îi aruncă femei bărbatului. „You give me sex because you want love!”, îi răspunde el. Şi totul se reduce la acest schimb: îmi dai sex, îţi dau iubire. Dar acolo  unde există schimb există şi posibilittea schimbării actorilor!

Deasupra pasiunii stă ceva mai mult: iluzia. Deasupra sexului sau a fericirii stă pasiunea iluziei. Să seduci, să seduci prin puterea imperioasă jocului, să stăpâneşti ironicele căi ale Infernului.

Procesul care reglează cursul lumii pe baza unui semn pur, a semnului ceremonial, fie si cel al catastrofei, va fi întotdeauna mai grandios şi mai fascinant decât cel al derulării cauzale. Procesul care ne fură libertatea şi ne angajeazã în ciclul predestinării (fie si sub forma banală a “şansei”) are mai multe şanse să ne seducă decât cel al unei libertăţi şi al unei responsabilităţi care oricum sunt fără fundament. Decât să trăim comicul unei libertăţi în căutare de fundament, mai bine tragicul arbitrariului pur. Fiecare preferă în secret o ordine arbitrară şi crudă, care să nu-i lase nici o optiune, torturii unei ordini liberale în care să nu ştie ce vrea, în care să fie forţat să recunoască faptul că nu ştie ce vrea – în primul caz este destinat determinării maxime, în al doilea indiferenţei.”  

 

Destinul lumii este proiectat în dihotomia ce marchează splendoarea subiectului faţă de mizeria obiectului. Subiectul face istoria chiar dacă este individual, colectiv, al conştienţei sau al inconştientului. Obiectul nu este decât partea alienată a subiectului. Obiectul absolut este cel al cărui valoare e nulă. În acest context putem discuta despre opera de artă a cărei valoare de întrebuinţare şi valoarea de schimb se abolesc reciproc, devenind o marfă absolută. Baudelaire afirma că pentru a asigura supravieţuirea artei în civilizaţia industrială, artistul va trebui să caute să reproducă în opera sa această distrugere a valorii de schimb şi a inteligibilităţii tradiţionale. Dacă forma marfă distruge idealitatea anterioară a obiectului este necesar să meargă până la absolut această divizare a valorii. Aşadar, opera de artă trebuie să ia toate trăsăturile de şoc, de ciudăţenie, de surpriză, de nelinişte, de fluiditate, de autodistrugere chiar de instantaneitate şi de irealitate a mărfii. Să exponenţializeze tocmai inumanitatea valorii de schimb.

 

Bibliografie : Jean Baudrillard- Strategiile fatale, Editura Polirom, Iaşi, 1996

 

 

Cenaclu Literar: