„

„Viaţa actuală ne ucide nu numai din cauza războiului şi a exploatării omului, a teroarei şi vitezei ei, în egală măsură, ci şi din pricina elementarei dorinţe de căpătuire materială.

 E înspăimântător să vezi cu câtă inconştienţă animalică, cei mai buni dintre oameni îşi negustoresc sufletul (sau spiritul, dacă vreţi) pentru grajduri cât mai confortabile! De sus în jos, până la treapta celei mai umile ierarhii sociale, care mai de care e gata să abdice, să-şi încalece aproapele şi să se bucure grosolan de tot ceea ce o societate vulgară îi momeşte carnea nesăţioasă. Astfel studiul, meditaţia, contemplarea pământului devin din ce în ce preocuparea nebunilor. „Înţelepţii” se dedau goanei după americanisme, unde orice sentiment, orice morală sunt puse la zid. Automobile, sport, toalete, jazz, beţii, orgii, iată viaţa după care-i curg balele, aproape întregii lumi moderne”, constata cu adâncă tristeţe cel care a crezut până-n ultima clipă în forţa şi în misiunea artistului de-a da acestei lumi o faţă umană.

E poate caz unic în istoria literaturii universale să fii atât de hulit, de înjurat şi totodată premiat, adulat, admirat aşa cum a fost Panait Istrati, scriitorul cel mai român dintre români căruia s-au găsit nu puţini să-i conteste rădăcinile. Bolnav grav de tuberculoză, atacat de presa reacţionară din ţară şi acuzat când de bolşevism, când de fascism şi de antisemitism, hăituit de Siguranţă, expulzat ori ţinut în carantină la graniţele literaturii române şi aruncat în ograda literaturii franceze, atacat de comuniştii francezi în frunte cu Henri Barbusse, prin faimosul articol ”Le haidouk de la Sigouranza” („Monde”, 22 februarie 1935) se stingea din viaţă la 16 aprilie 1935 într-un apartament sărăcăcios din Bucureşti. Soarta nu l-a ajutat să-şi definitiveze opera pe care deja o scrisese în cap, aşa cum făcea de obicei. Şi-a dat tributul de sânge cu vârf şi îndesat în scurta-i trecere prin această lume: a fost dezamăgit de femei, de prieteni, de confraţi, dar cel mai tare a fost dezamăgit de distrugerea unicului ideal căruia îşi dedicase întreaga viaţă - lupta pentru dreptatea celor oprimaţi. „Dar asta, spunea el în a sa ”Spovedanie pentru învinşi”, nu-i posibil în ansamblul unei clase. De ce? Pur şi simplu, pentru că în ea colcăie aceleaşi dorinţe şi apetituri ca în cealaltă clasă. Dacă ea este cea strivită şi nu aceea care striveşte, nu-i datorită unei oarecari purităţi sufleteşti, ci neputinţei de-a pune mâna pe maşina care striveşte.” Este concluzia pe care o trage în urma călătoriei sale în U.R.S.S. acolo unde, cândva, visase să se stabilească, unde, în naivitatea lui, crezuse că aderarea la o anumită ideologie îl poate schimba pe individ, fără să ţină cont de faptul că dorinţa de parvenire este înscrisă în gena umană. Iată că mult mai adevărată se dovedea a fi zicala: „Homo homini lupus”.

Invitat de „VOKS” cu prilejul celei de-a zecea aniversări a Revoluţiei din Octombrie prin Christian Rakovski, ambasador al U.R.S.S. la Paris, pe 20 octombrie 1927, Panait Istrati ajunge la Moscova. Participă la marea paradă din Piaţa Roşie şi-n primă instanţă se supune programului impus de oficiali alături de ceilalţi invitaţi. „Eram curat. Ca şi cum Revoluţia putea fi confundată cu urâciunea omenească. Aş fi preferat să-mi spună sincer care era situaţia, ceea ce ochii mei nu erau în stare să vadă. Dar aceşti bolşevici sunt ca nişte morminte, chiar atunci când ei vă sunt prieteni şi vechi camarazi,” spune el  dezamăgit despre prietenul său Rakovski, pe care-l cunoscuse încă din tinereţe şi alături de care participase la mişcările de stradă sindicale. Desprinzându-se de grupul de invitaţi şi lipsindu-se de ghidul care-i purta prin locuri bine determinate, Panait Istrati descoperă hidoasa faţă a comunismului. „Nimic nu rămâne, dumnezeule, nemurdărit din tot ce iese din mâna omului! Sărmană biată lume...”

Breşa s-a creat şi adevărul a început să iasă la lumină atunci când, în 16 noiembrie 1927, Adolph Abramovich Joffe şi-a zburat creierii în semn de protest împotriva tratamentului la care fuseseră supuşi prietenii săi, opozanţii troţkişti. Atunci avea să constate ce forţă căpătase propaganda bolşevică şi că minciuna se instituise de fapt ca politică de stat. Apoi, pentru el, cel care străbătuse atâta amar de lume şi cunoscuse omul, începând cu cel din subterană până la cel ajuns în cine ştie ce funcţie, n-a fost greu să descopere  comportamentul fals, manifestările de paradă ale celor cu care se întâlnea în mod programat. „Atunci începui să neglijez cohorta şi comandantul ei, spune Istrati. Începui să vagabondez singur sau cu o cunoştinţă simpatică.”

Iar unul dintre cei pe care i-a cunoscut a fost Cretanul Nikos Kazantzakis. Înzestraţi cu acelaşi suflet de vagabonzi plin de idealuri Cretanul şi Kefalonitul au pornit în călătorie prin Transcaucazia, apoi au ajuns în Grecia unde Panait Istrati nu mai primeşte prelungirea dreptului de şedere şi este acuzat de propagandă bolşevică. Se reîntoarce în U.R.S.S. unde, printre oameni simpli, descoperă că mult mai mică valoare are viaţa unui cetăţean în statul bolşevic, atât de idealizat de el, decât în cel burghez în care drepturile şi libertăţile erau respectate. Deja G.P.U.-ul pusese agenţii pe urma lui şi iată că nu numai Siguranţa îl ţinea sub urmărire, ci şi organele de securitate sovietice îi făcuseră deja dosar. Ca o paranteză, am descoperit pe site-ul memoria.ro o notificare a d-lui Emil Iordache în care povesteşte despre cartea lui Vitali Şentalinski, ”Sclavii libertăţii în arhivele literare ale KGB-ului”, apărută la Editura Parus din Moscova, în 1995, în care sunt aduse la lumină cele 2 scrisori trimise de Panait Istrati lui Gherson, secretar al GPU în care semnalează cu naivitate câteva dintre relele bolşevismului, sperând că astfel va contribui la vindecarea cestuia, neştiind că era deja luat în evidenţă şi ţinut sub observaţie, cunoscându-i-se părerile. Se pare că discuţiile sale cu câţiva dintre intelectualii ruşi au fost folosite şi manipulate drept capete de acuzaţie pentru condamnarea acestora. Caracatiţa KGB-ului era prea versată pentru naivul şi idealistul Panait Istrati.

De bună credinţă fiind, la început  a crezut că abuzurile întâlnite în călătoriile sale erau simple accidente. Cu timpul s-a convins că mâna feroce a partidului a instituit cea mai neagră teroare gândită vreodată de om întru îndobitocirea celor mulţi. Nota, la finalul călătoriei prin Transcaucazia: „Acum, pentru mine, nu-i decât prăbuşirea credinţei. Transcaucazia, imperiul arbitrarului, îşi dă mâna cu Caucazul, imperiu al orgiei comuniste, şi amândouă completează regula generală din U.R.S.S.”

Sindicatele, mână-n mână cu Ohrana, poliţia politică locală, şi sub coordonarea Moscovei distrug fibra unor popoare, lucru pe care nici măcar poliţia ţaristă nu îndrăznise. Constată cu durere în suflet că comunismul nu-i decât o sectă care-şi ţine supuşii plecaţi prin cea mai odioasă şi mai cumplită teroare inventată de om: foametea. „Tovarăşii” au intrat grabnic şi cu lejeritate în pielea foştilor burjui şi culaci susţinuţi de intelighenţia rusească avidă şi ea după un trai bun. Idolul său, Maxim Gorki, se dovedeşte a fi un supus fără coloană vertebrală care laudă fără discernământ Puterea ce-i dă zilnicul blid cu linte.

Află fapte după fapte, întâmplări după întâmplări care de care mai abominabile care-i dovedesc cât de jos poate coborâ individul în abjecţia sa, drapat cu lozinci patriotarde. Întreaga Rusie se dovedeşte a fi un abces încărcat de puroi, cu instrumente de propagandă şi opresiune bine puse la punct şi de neclintit. Constată cu stupoare că despre libertăţile care existau în statele burgheze nici nu se putea discuta în statul totalitarist sovietic, în care pâinea se transformase din hrana lui Iisus într-un simplu obiect de şantaj. Afacerea Rusakov îl convinge pe deplin asupra adevăratei feţe a comunismului şi este decis s-o dezvăluie lumii întregi alături de strigătul său faţă de nedreptăţile întâmpinate. Pe 15 februarie 1929 se întoarce la Paris un mare învins, edificat asupra tot ceea ce înseamnă organizaţie şi ideologie pe lumea asta. „Învinşi sunt toţi oamenii care se află către sfârşitul vieţii în dezacord sentimental cu cei mai buni semeni ai săi.” Şi el, Panait Istrati, se considera un învins şi declara: „Nu voi mai crede într-un viitor mai bun, decât în ziua când revoluţia va fi făcută sub semnul copilăriei”, pentru că „orice organizaţie nu foloseşte decât organizatorilor, nicidecum celor organizaţi.”

Şi toate aceste dezamăgiri le dezvăluie celui pe care-l credea marele şi adevăratul său prieten, Romain Rolland. De unde să ştie că prin gura bătrânului său prieten care-l îndemna: „Zăvorăşte-te!” vorbea soţia lui, agenta KGB Maria Pavlovna Kudachova, aşa cum prin gura multor intelectuali remarcabili ai Occidentului vorbeau doamnele secrete ale Kremlinului. Prietena sa Madeleine la Paz, care-i făcuse recenzia cărţii ”Casa Thuringer”, îl considera nimic altceva decât purtătorul de cuvânt al burgheziei „reacţionare” şi-l îndemna: „Cizmarule, rămâi la ciubotele tale!” „Ordin ce mi-a fost dat de toţi prietenii mei politici”, spune Panait Istrati în articolul, „Omul care nu aderă la nimic”. Iar răspunsul lui a fost clar şi răspicat: „Şi totuşi, nu vreau să cedez morţii nedrepte, morţii care-ţi închide gura, în timp ce trebuie să vorbeşti. Să vorbeşti fără cruţare, fără milă, în acest secol în care minciuna socială domneşte în toate clasele şi pune stăpânire zilnic pe minţile cele mai frumoase! Oricum, asta ar trebui îngăduit unui om, care nu şi-a construit vile cu banii de pe cărţile sale şi căruia editorul său îi face acum pomana de a-i trimite exact atât cât să poată face faţă datoriilor, angajamentelor sale morale! Da! Vreau să-mi las pielea pe această hârtie albă, pe care atât am iubit-o!”

Nu ştiu câţi au înţeles sau câţi vor înţelege arderile acestui adevărat intelectual, chiar dacă în CV-ul său nu figurează decât cele patru clase primare urmate în cătunul Baldovineştilor. Faptul că pentru el arta fără morală şi fără caracter e o artă barbară, prejudecată şi egoism sterp. Închei cu Citatul folosit de Alexandru Talex pentru a-i completa portretul de scriitor: „...Am trăit decent, am contribuit şi eu, cu puţinul meu, la luminarea omenirii, la ameliorarea omenirii. N-am fost doar un lemn nesimţitor, nu m-am mărginit să fiu un consumator de servicii. Am fost un scriitor serios. Mi-am pus marile întrebări ale vieţii. Le-am înfruntat în mod serios şi decent. Nu am trecut pe lângă stupidităţi, grosolănii sau vulgarităţi, pe lângă amărăciuniea răului. Le-am făcut faţă, dar în acelaşi timp am încercat să descopăr, prin propriile mele mijloace, unde se află bunătatea, unde se află înţelesul vieţii şi ţelul ei.” (Irving Stone)

Retoric mă întreb: în lumea hedonistă în care trăim, cine-şi mai asumă marile înţelesuri ale vieţii?

Bibliografie:

- Panait Istrati, Spovedanie pentru învinşi, Ed. Dacia, Cluj- Napoca, 1991

- Panait Istrati, Cum am devenit scriitor, vol.I , Ed. Minerva, Bucureşti, 1985