Dan C. Mihăilescu: “După lectura mea, cartea arată ca un câmp de bătălie”

 

Sa rezisti pe piata media cu o emisiune despre literatura este un lucru mai putin obisnuit astazi. Ei bine, Dan C.

Mihailescu este „Omul care aduce cartea” de 12 ani. Obiectiv cat ii permite… subiectivitatea, isi compara consecventa in a scrie si citi cu ritmul taranului, „care se trezeste zilnic la trei sau patru dimineata ca sa dea de mancare si de baut la animale”.

Ati recunoscut undeva ca, pe la 17 ani, ati fost la un pas de a da examen la Teologie. Pana la urma, ati ajuns la Facultatea de limba si literatura romana. Cum v-ati reorientat?

Gratie rudelor si prietenilor maica-mii. Ei m-au avertizat la timp ca bietul foc mistico-acneic al adolescentei mi se va stinge numaidecat sub raceala mercantila a cerintelor parohiale. Si tot ei m-au indepartat de facultatea de filosofie, sub cuvant ca forfota mea interioara, hranita de Ioan Alexandru cu Platon si presocraticii, cu Heidegger, Plotin, romantismul de Jena, Pascal, Hölderlin, Kierkegaard si tot ce tinea de moralismul metafizic in linia Epictet-Marc Aureliu-Vico-Montaigne si ceilalti nu avea nimic de a face cu marxismul universitar din „constelatia” Ion Ianosi-Radu Florian-Gh.Vladutescu, ca sa nu mai zic de alde Cazan, Boboc & Co.

Cum v-ar fi stat ca preot?

Imaginea preotiei se lega indisolubil in mintea mea de altruismul misionarist dintotdeauna si de pretutindeni. Era pur si simplu dorinta tineretii de a sluji, de-a face bine, de a vindeca, de-a ajuta, de a te face luntre si punte – cum frumos spune limba populara – pentru ca oamenii sa-si traverseze necazul pe spinarea ta. Tot pe atunci visam sa ajung medic pediatru, ori sa fiu duhovnic, receptacol pentru confesiunile celorlalti, pentru frustrarile, asteptarile, vinovatiile lor, ca si pentru dorinta lor de rascumparare.

Cu cat citesc mai mult, cu atat imi dau seama ca stiu mai putin. Dupa cat de mult cititi, sintagma asta trebuie ca va face sa suferiti…

Bunicul meu pe linie materna m-a invatat sa citesc pe la patru ani si ceva, ca sa-mi astup cu efectele lecturii toate bortele prin care-mi putea intra vantul in suflet. Cartile mi-au cicatrizat ranile adolescentei, complexele de inferioritate, frustrarile, iubirile inselate, prieteniile amagitoare. Cartile mi-au hranit utopiile, mi-au ostoit esecurile. Cea mai frumoasa amintire pe care o am este editia Shakespeare pe care mi-a daruit-o maica-mea cand am implinit 12 ani. Sigur ca, dupa 50 de ani de lectura, am inteles demult ca, din cat citesti, dintr-atat intelegi mai abitir ca marile intelesuri raman ascunse dincolo de rafturi, in natura, printre stihiile lui Dumnezeu. Adica in afara bibliotecii. Eruditia nu trebuie sa slujeasca decat slefuirii simturilor, asa cum cele vazute nu sunt decat travestiurile Nevazutului.

Nu va intreb cat cititi, ci cum reusiti sa tineti ritmul. O emisiune cotidiana despre carti si cronici cel putin saptamanale in presa inseamna o munca titanica. Cum va vitaminizati pasiunea?

Pai nu fac nimic altceva de pe la douazeci de ani decat sa citesc si sa scriu. Am debutat in presa la 11 ani, am scos prima carte in 1982, la 29 de ani, scriu nesmintit cronici si recenzii, saptamanal sau lunar, tot din 1982, iar din ianuarie 2000 prezint o carte pe zi la Pro TV. Daca ma gandesc la ritmul taranului, care se trezeste zilnic la trei sau patru dimineata ca sa dea de mancare si de baut la animale, dupa care, potrivit anotimpului, are de sapat, sadit, arat, semanat, udat, plivit, secerat, cosit, copilit, altoit s.a.m.d. – nu mi se pare mare lucru. Pur si simplu, intri in ritm. Continuand comparatia, de buna seama ca, din cat faci mai multe, dintr-atata-ti vin ideile: sa mai ridici un sopru, sa mai insiri un gard, sa mai aduci niscai puieti, sa rasadesti ceva…

In legatura cu rasaditul… in tinerete scriati poezie si, desi ati renuntat intre timp, ati mentionat intr-un interviu ca, daca ajungeti la 60 de ani, o sa va publicati versurile, macar ca sa va iritati neprietenii. Nu ar mai fi mult pana atunci… V-ati pastrat intentia?

Da. Cu voia lui Dumnezeu, in decembrie 2013 ar trebui sa implinesc 60 de ani. Nu stiu daca chiar atunci sau daca nu ceva mai devreme, am de gand sa fac o carte din cele doua caiete de poezii prefatate de Ioan Alexandru in 1976. Cred ca ar fi o trufie pardonabila, un alint acceptabil. Si o dulce intoarcere a batranetii catre adolescenta.

Cum va alegeti cartile pe care le prezentati?

Cu vremea, am fost nevoit sa accept si eu ca televiziunea nu are menirea sa faca, intai de toate, educatie, ci sa dea informatie si sa ofere divertisment. Astfel incat, dupa cativa ani in care m-am luptat sa aduc pe ecran cinci carti stufoase pe saptamana – filosofie, istorie, religie, culegeri documentare, enciclopedii – am ajuns la doar trei chestii serioase, plus doua romane. Primeaza, deci, informativul si educativul, istoria, memorialistica si eseistica, dupa care vin placerile nonfictionale, cartile motivationale, volumele de corespondenta, jurnale de calatorie etc.

Marius Chivu spunea intr-un articol din Dilema Veche ca presa romaneasca din ultimul secol se confrunta cu o situatie fara precedent: criticii literari care scriu constant despre carti in publicatii vizibile pot fi numarati pe degetele unei singure maini. Cum s-a ajuns aici si ce se poate face pentru a iesi din aceasta situatie?

Nicaieri in lume critica literara serioasa nu se face in ziare si reviste de succes, ci in publicatiile academice, universitare, elitiste. Presa culturala e una, exegeza adevarata este altceva. Avem peste tot de a face cu o ierarhie bine stabilita. Nu de alta, dar si exegeza literara tine strict de ideea de Autoritate. Cand cele doua planuri intra in simbioza, e perfect: verdictul dat de un specialist intr-o revista cu traditie beton, dar editata in doar cateva sute de exemplare, va fi preluat macroscopic si cosmetizat in gazete insumand sute de mii de exemplare, ca sa nu mai vorbesc de televiziune. intre hermeneutica si gazetaria culturala nu a fost, nu este si nu va fi niciodata pace, consens si ingaduinta reciproc avantajoasa. Cel mult o ignorare (plus o invidie) reciproca. Fapt este, insa, ca, mai devreme sau mai tarziu, pana la urma toate se aseaza la locul lor. Forta comentariului din gazetele de succes e precum focul din paie – spectaculos, dar se stinge iute – in vreme ce densitatea lecturii specializate mocneste ca jarul si se poate reaprinde oricand, la dimensiuni nebanuite.

Conteaza si bloggerii literari in acest univers?

Ei, aici e cu totul altceva decat era vorba in intrebarea precedenta. Ceva mult mai periculos. Cand vorbim de relatia dintre blogguri si revistele literare, adica dintre amatorism si profesionalism, se strica de-a binelea ierarhia, se altereaza autoritatea, se malformeaza verdictele. Intr-o masura covarsitoare, bloggurile sunt o vidanja, o fosa septica in care se scurg veleitarismele, resentimentele, reaua vointa, setea de razbunare, pe scurt: ura netrebniciei, a servitorimii frustrate si dezaxate, pe anvergura si calmul autoritar al stapanilor. Nu am dispret mai mare decat pentru lasitatea otravita si spumegoasa a anonimatului care se erijeaza in entitate datatoare de diagnostice si facatoare de (false) ierarhii. in rest, cand este vorba de comentarii inter-amicale, de impresii despre spectacole, carti, expozitii etc. – numai de bine. Dar cand oameni cu semnatura deja validata in presa tiparita ajung sa practice, la deruta, sportul sadomasochist al pseudonimiei bloggeristice, asta ma scoate din sarite. E ceva precum nenorocitul obicei al golanilor de munte, care schimba, stramba, inverseaza sau scot din pamant stalpii indicatori de pe traseul montan. O gluma tampita, care se poate oricand transforma in moarte.

Cum cititi? Subliniati pe carte, faceti semne, indoiti paginile sau lasati volumul imaculat?

Ce e drept, citesc oribil, agresiv, fara mila. Paginile cartilor pe care le adnotez arata ca spinarea bietei Moby Dick, harponata in fel si chip de-a lungul anilor si al vanatorilor. Hartanesc, hartuiesc, innegresc cu creionul, intr-o sarabanda de semne criptice strict personale: x-uri, linii, bucle, paranteze, puncte, acolade. Dupa lectura mea, cartea arata ca un camp de batalie, sau ca o aratura bortilita de mai multe familii de cartite. Asa citea si maica-mea: cred ca daca, initial, as fi avut alt exemplu, m-as fi comportat in consecinta. Asa, insa, cred ca e mai cinstit sa lasi indelung muncit (si fecundat) un trup iubit, decat sa preferi imacularea frigiditatii nerodnice.   

Sunteti „Omul care aduce cartea” de 12 ani. Cand ati gandit proiectul, va asteptati ca emisiunea dumneavoastra sa reziste atat de mult?

O, nicidecum. Am declarat-o in multe interviuri din 2000 incoace, mai ales in 2003, cand emisiunea a primit premiul CNA. Dupa cum, la cateva luni dupa primele aparitii, imi luasem deja adio (mental) de la micul ecran, si acum, matematic, in fiecare ianuarie si septembrie, cand se refac grilele de programe, astept sa mi se scoata-n strada bocceluta. Am incetat demult sa ma mai intreb de ce nu se intampla asta. Destul ca totul merge bine si ca publicul, atata cat imi este mie dat sa vad – mergand cu metroul si intrand zilnic in magazine, librarii si tot soiul de institutii – ne este prietenos, fidel si… suav compatimitor.

Recent, ati recunoscut ca topurile pe care le faceti cartilor nu pot fi decat subiective. Cat de obiectiv credeti ca este cronicarul Dan C. Mihailescu?

Cat ii permite… subiectivitatea! Sigur, dupa 35 de ani de meserie, te iluzionezi ca stapanesti indeajuns de bine instrumentarul, ca sa fii ferit de ignoranta, verdicte aberante, date umoral, ideologic sau partizan, si nu rational, judicios, estetic. Fapt este ca, imbatranind, ti se toceste simtul estetic, iti rugineste mecanismul acceptarii noului, tragi la confortul caldicel, refuzand provocarile. Nu le poti avea chiar pe toate. Nu poti palpita in mod egal la eseistica generatiei lui Mircea Eliade si la poezia douamiista, la Yourcenar si Ioana Bradea. De-aia e bine sa te limitezi, adica sa comentezi simpatetic, potrivit afinitatilor (s)elective. Din pricina aceasta am renuntat de cativa ani la cronica de intampinare exercitata constant, in favoarea eseurilor si a eseurilor de istorie literara. Pur si simplu ma simt infinit mai acasa in corespondenta lui Caragiale, Ion Ghica, Alecsandri, Kogalniceanu, Odobescu sau Ion D. Sirbu, decat in fictiunea contemporana.

„Imaginea unui batran citind dintr-un tabloid imi vorbeste de-o vinovatie colectiva. A parintilor sai, pentru care cartea va fi fost o pierdere de vreme. A profesorilor lui, prea dezabuzati si resemnati ca sa mai sadeasca in fiecare elev pasiunea cunoasterii si ambitia autodepasirii. A mediului profesional specific comunismului, macinat de nimicnicie, hotie, lehamite, bascalie si descurcareala, adica de tot ceea ce tine departe cartea, cultura in general, de sufletul cinstit. Si, in fine, a vietii de azi, care-i favorizeaza pe cei fara Dumnezeu, fara minte si fara suflet, pe cei dezradacinati, instrainati de traditie si de valorile ancestrale.”

Dan C. Mihailescu s-a nascut in Bucuresti, in 1953. Absolvent al Facultatii de limba si literatura romana (sectia romana-franceza), a fost cercetator stiintific la Institutul de istorie si teorie literara „G. Calinescu” (1980-2003), secretar de redactie la „revista de istorie si teorie literara” (1983-1986) si editorul suplimentului „Litere, arte, idei” al ziarului „Cotidianul” (1991-1996, 2001-2004).

A debutat publicistic in 1974, in „Romania literara” si este membru al Uniunii Scriitorilor din 1990. De altfel, in 1999, a primit Premiul Uniunii Scriitorilor pentru traducerea integrala a dramaturgiei lui Eugène Ionesco. A scris numeroase prefete/postfete, a publicat 15 carti si are numeroase contributii la volume colective. A detinut si detine rubrici saptamanale, a fost si este cronicar in diverse cotidiene si reviste. Din 2000, realizeaza emisiunea „Omul care aduce cartea”, la Pro TV.

Dan C. Mihailescu si-a povestit experienta stagiului militar in volumul coordonat in 2008 de Radu Paraschivescu la Editura Humanitas, „Racani, pifani si veterani”. Sase luni de infanterie, la Bacau. „Mi-a ramas ca un mister pe viata identitatea celor care au decis ca la statia de radio a unitatii de infanterie din Bacau sa existe colectia completa a albumelor, monografiilor si eseurilor de estetica din Biblioteca de arta a Editurii Meridiane! A fost ceva fabulos, absolut delirant, ca, intre marsurile de zeci de kilometri pe dealurile dinspre Racaciuni (eu carand si AG-ul!), sapat adapostul individual, infiptul mastii de gaze pe figura, cusutul ciorapilor, frecatul marmitelor, aleilor, coridoarelor si WC-urilor, plus udatul florilor pe ploaie torentiala (asa cum mi-a comandat mie colonelul Cuculet!) – eu sa pot citi si conspecta Wörringer, Nietzsche, Unamuno, Papu, Starobinsky, Elie Faure, I.D.Stefanescu, Alpatov, corespondenta fratilor Van Gogh, arta bizantina, gotica, rinascimentala si cate altele!”

Interviu publicat in “Observatorul militar” din 29 februarie 2012.
.

Știri Atheneum: