Vorbind despre Lot, am luat-o înaintea poveştii (biblice). Căci Cartea e mai ales despre Avram, nu despre Lot. Deci, să vedem Făgăduinţele Domnului către Avram pe când acesta trăia în Ţara Cananului (şi nu, deocamdată, a lui Israel).

Imediat după ce s-a despărţit Avram de Lot, i s-a arătat Dumnezeu şi i-a spus (cam aşa): tot ce văd ochii tăi de jur-împrejur, al tău este - căci ţi le dau Eu. Şi vor fi ale tale şi ale seminţiei tale în veac. „Îţi voi face sămânţa ca pulberea pământului de mare; aşa că, dacă poate număra cineva pulberea pământului, şi sămânţa ta va putea fi numărată." Din această afirmaţie putem presupune că cei creştini, care iau de bună afirmaţiile lui Pavel, se cam înşeală văzând în „sămânţa lui Avram" pe Iisus - pentru că Iisus nu a fost „mulţime", ci unul, şi a fost uşor de numărat... Poate mai mult temei au când afirmă că „sămânţa" sunt creştini de azi, Biserica, va să zică.

Şi având voie Avram să se ducă oriunde vedea cu ochii, s-a oprit taman la stejarii din Mamre, nu departe de Kiriath-Arba, pe unde mai trecuse el şi nu păţise nimic. Ba, aflăm noi mai jos, era şi bun prieten cu Mamre şi fraţii acestuia, care l-au şi ajutat cu oaste în înfruntarea cu Împăraţii răsăriteni. Pentru că aproape imediat urmează povestea cu salvarea nenorocosului Lot. Şi după ce îi înfrânge pe Împăraţi, primeşte, în Valea Şave, binecuvântarea lui Melchisedek. Sigur, dacă-şi arătase puterea... Acest Melchisedek este un personaj extrem de interesant. Este numit „împăratul Salemului" - şi bibliştii presupun că Salem ar fi Jerusalem. E drept, înainte de cucerirea israeliană, oraşul ce avea să devină capitala statului lui David şi apoi a Iudeii, sediul Templului, se numea Jebus, fiind locuit de tribul cananean al iebusiţilor (a fost cucerit de David abia după ce a devenit regele regatului unit, după dispariţia familiei lui Saul). Totuşi, în cronicile egiptene apare menţiunea de „Urusalim" - şi e posibil ca „Jebus" să fi reflectat doar faptul că era locuit de iebusiţi, numele original al cetăţii fiind totuşi Jerusalem. Totuşi, pornind de la faptul că Salem este cuvând ebraic pentru „pace", alţi cercetători presupun că în Geneza e vorba pur şi simplu de „Cetatea Păcii".

Numele regelui Melchisedek are semnificaţia de „Rege al Credinţei" (din „melik" şi „zedek") sau Regele Dreptcredincios. Asta, ca şi afirmaţia că el era „preot al Dumnezeului celui Prea Înalt" ar da apă la moară bibliştilor creştini, care în el văd o „profeţie" a venirii lui Iisus, Rege şi Preot Dreptcredincios... Dar, să-l fi ştiut iebuseii pe Dumnezeu, pe YHVH? Asta când nimeni (cu excepţia lui Avram) nu îl cunoştea pe Dumnezeu? Sau poate îl cunoştea? Poate Dumnezeu, El-Shadai, Sabaoth, era un zeu minor în Ţara Cananului? Având temple, altare, preoţi? Interesant este şi faptul că Melchizedek îi dă lui Avram pâine şi vin, prefigurând parcă euharistia, „împărtăşania" creştină. Conform obiceiului mai recent, scris în legile lui Moise, Avram a dat zeciuială pentru binecuvântarea primită, instituind astfel o datină ce avea să se păstreze aproape patru mii de ani (doar recent, unii dintre creştini, mai ales ortodocşii şi catolicii, nu mai plătesc zeciuiala).

Urmează un alt eveniment greu de înţeles. Regele Sodomei (nu ştim, noul rege? Pe fostul rege Biblia îl lăsase într-o groapă de smoală, la înfrângerea oastei lui) îi cere lui Avram să îi dea „oamenii", păstrându-şi bogăţiile - dar Avram îl refuză spunând: „să nu spui: Am îmbogăţit pe Avram." Deci, despre care oameni e vorba? Despre sodomiţi? Despre oamenii lui Lot? Despre sclavi? De fapt, Avram dă vreun om înapoi - sau îi păstrează ca sclavi? Sau îi eliberează, adăugându-i la cetele lui? Avram avea mare nevoie de „oameni". Străin în ţară străină, era important să aibă o oaste cât mai puternică. Nu degeaba era socotit un „rege păstor"...

Nu mult după aceea Dumnezeu i se arată (de data aceasta într-o „vedenie") şi îi face o nouă făgăduinţă. Când Avram i se plânge că nu are urmaşi şi trebuie să-l lase pe „Eliezer din Damasc" ca urmaş, Dumnezeu îi promite din nou o „sămânţă" - de data asta tot atât de numeroasă ca şi stele cerului. Dar cine este acest „Eliezer din Damasc"? El este numit numai aici; dar tradiţia, povestind despre „robul", „cel mai vechi rob al lui Avram", trimis să îi peţească nevastă lui Isac, îl numeşte „Eliezer" - deşi în Biblie nu este numit. Putem presupune că Eliezer fusese unul dintre robi, „îngrijitorii" lui Avram, poate chiar căpetenie a oştii lui, eliberat de Avram şi adoptat. Numai că în povestea cu Isac, robul abia urmează să fie eliberat - dacă îi peţeşte o nevastă bună. El este făcut locuitor al Damascului - şi, într-adevăr, Damascul este unul din cele mai vechi cetăţi antice. A fost fondat pe la 3000 î.Hr., deci are peste 5000 de ani vechime. Cum a fost mai tot timpul o capitală, este cea mai veche capitală cu existenţă neîntreruptă. Evreii îl numeau Demmesek, dar numele îi vine de la expresia aramaică di-masqya, însemnând „loc cu (multe) izvoare".

Faptul că Avram „a crezut" este punctul central al întregii poveşti. Pe acest fapt se întemeiază credinţa creştină paulină, care pune la baza „mântuirii" credinţa. Datorită credinţei (manifestată în primul rând prin părăsirea Urului, a familiei, în urma poruncii lui Dumnezeu), prin încrederea în promisiuni şi, mai târziu, cum vom vedea, prin acceptarea jertfirii lui Isac, Avram se dovedeşte demn de a primi Legământul. Sursa „J" ni-l arată pe Avram aducând jertfe lui Dumnezeu - în sursele „E" şi „P", nu; numai preoţii, leviţii, aroniţii au dreptul să jertfească -, şi Domnul enumără pentru prima dată (se va repeta de nenumărate ori) naţiile cananite pe care le dă „în mâna lui Avram" şi a seminţiei lui. După ce îi confirmă faptul că va avea un fiu „carne din carnea" lui, îi spune despre robia „în ţară străină" timp de patru sute de ani (nu este menţionat Egiptul) şi cucerirea neamurilor cananite - pe care le şi enumeră.

Printre acestea, majoritatea sunt cunoscute. Canan este un termen generic care se referă la semiţii apuseni, locuitori la malul Mării Mediterana. Sunt listaţi: Cheniţii, Cheniziţii, Cadmoniţii, Hetiţii, Fereziţii, Rafaimiţii, Amoriţii, Cananiţii, Ghirgasiţii şi Iebusiţii. Primele trei sunt triburi ce trăiau în sud şi sud-est de Marea Sărată. (interesant faptul că strămoşul Tebei greceşti, sosit din Fenicia în căutarea surorii lui, Io, cel ce a civilizat pe greci şi le-a dat alfabetul, se numea Cadmos!) Iebusiţii ocupau zona centrală, în jurul Jerusalemului. Iar cananiţii câmpia litorală a Palestinei de mai târziu. Despre Rafaimiţi nu se ştie nimic (sunt listaţi şi printre popoarele cucerite de Cherlaomer) şi tradiţia îi consideră „uriaşii", urmaşi ai copiiilor născuţi de femei pământene îngerilor (de parcă nu ar fi trecut potopul peste ei...). Despre Fereziţi şi Garganiţi nu se ştie de asemenea nimic. Iar Amoriţii sunt cei ce, pe timpul lui Avram, cuceriseră Mesopotamia şi se extindeau spre vest, spre Mare şi, posibil, cuceriseră deja Siria.

Şi despre Hetiţi s-a crezut mult timp că era un popor cananit minor, dispărut din istorie. Asta până când în centrul podişului Anatolian s-a descoperit faimoasa civilizaţie hitită şi centrul acestei, la Bogazkale (Hatuşaş). Hitiţii au format, în timp, două imperii succesive care s-au întins în mai toată Asia Mică, de la Troas până în Ararat şi Siria şi, la un moment dat au venit în conflict cu egiptenii care se extindeau la nord de Canan. Interesant este faptul că Domnul îi promite lui Avram teritoriul cucerit ulterior de David, din Sinai până dincolo de Damasc, în Siria (până pe Eufrat). E de presupus că pe timpul autorilor Genezei, în Siria trăiau urmaşi ai amoriţilor şi hitiţilor, ale căror glorii trecuseră de mult. Totuşi, în listă nu sunt daţi nici miţraim (egiptenii), nici fenicienii (Tir, Sidon etc.) şi nici Filistinii, ţinuturi neocupate de israelieni. Oricum, Hitiţii, deşi prezentaţi drept fii ai lui Canaan, nu sunt semiţi ci, de fapt, indo-europeni.

Urmează povestea comico-tragică a lui Haggar. Văzând Sarai, nevasta lui Avram, „frumoasa" babă dată nevastă faraonului, că nu mai face copii (era şi greu, se apropia de 90 de ani!), îşi dădu roaba, o egipteană (căpătată, precis, în urma gheşeftului cu Faraon) lui Avram să îi nască copii. Obiceiul „ţiitoarei" s-a perpetuat de-a lungul istoriei, mai ales ca mod de păstrare a familiei. Mai târziu vedem obiceiul pus în practică în „întrecerea" dintre Leia şi Rachel. Popoarele războinice aveau instituţia poligamiei, iar înfierea fiilor neligitimi, ba chiar şi a bărbaţilor din afara familiei, nu era un lucru rar nici la alte popoare (mai ales la romani) în antichitate şi chiar şi în evul mediu. Doi astfel de „înfiaţi" de renume au fost Octavian Augustus (înfiat de Caesar) şi Traian (înfiat de Nerva - putând astfel să ajungă împărat)

Deci, Hagar îi naşte lui Avram un băiat. Conform obiceiului, „adevărata" mamă era Sarai. Asta se făcea cam în felul următor: în momentul naşterii, mama lepăda copilul în poala stăpânei, care asista la naştere. Prin aceasta, „mama" stearpă devenea mamă în drepturi depline, iar capul familiei căpăta moştenitor. Catherine Cookson a scris un roman de succes pe această temă, „Ţiitoarea" (Handmaiden) - o carte semi-SF în care obiceiul este aplicat din nou într-o societate de coşmar, teocratică.

Desigur, faptul că Hagar este acum mama viitorului moştenitor nu o poate bucura pe Sarai: simte cum îşi pierde puterea în casă. De aceea o acuză pe Hagar că o priveşte de sus... Avram, diplomat, îi dă mână liberă - şi Sarai îşi alungă roaba, gravidă în acel moment. Că acuzaţia nu este adevărată se poate vedea din faptul că „Îngerul" (ca de multe ori în Biblie, asta implică chiar pe Domnul - căruia Hagar îi dă cu acest prilej un nou nume: El-Roi „cel ce vede tot", „Atotvăzătorul") îi sare în ajutor în deşert şi îi face şi ei o profeţie: copilul ei, Ishmael („Dumnezeu aude") va fi tatăl unei seminţii la fel de numeroase ca şi a lui Avram („va fi atât de multă că nu va putea fi numărată"). Se afirmă că aceştia sunt arabii, poate prin extensie musulmanii (într-adevăr, a doua cea mai numeroasă credinţă în lume). Şi se mai prooroceşte că „mâna lui va fi împotriva tuturor, iar mâna tuturor va fi împotriva lui" - ceea ce se vede chiar astăzi... Musulmanii recunosc această parte a Bibliei, îşi recunosc ca străbuni pe Abraham (Ibrahim) şi Ishmael (Ismail) şi afirmă că trupurile lui Hagar şi Ismail zac la Mecca...

Dar iată că Avram e gata de a treia făgăduinţă. Până acum a fost uşor: a trebuit să creadă, să înalţe jertfe... Acum a venit clipa adevărului! Trebuie să facă Legământul - ceea ce va pune deoparte pe evreu în faţa lui Dumnezeu: tăiatul împrejur. În schimbul circumciziunii, Dumnezeu reînnoieşte promisiunea: Cananul va fi al lui Avram şi a sămânţei lui. E, deci, un contract (legământ) pe care Dumnezeul îl cere mereu respectat - iar „poporul ales" îl va călca mereu - astfel că întreaga istorie a Israelului (şi conţinutul Bibliei) este un şir lung de călcări, pedepse, rugăciuni de iertare, iertări - şi din nou încălcări ale Legământului... Creştinii zic că în acest context a venit Iisus Mesia, să aducă un alt Legământ („Testament"): văzând Dumnezeu că legile date de el nu pot fi respectate întrutotul, dă o nouă şansă oamenilor să fie mântuiţi - prin Milă (Graţie dumnezeiască) şi Credinţă.

Dar deocamdată lui Avram i s-a schimbat numele în Abraham („tatăl unei mulţimi"), iar Saraiei în Sara („mamă de neamuri"), şi a făcut cum i-a poruncit Domnul: şi-a tăiat şi el, şi toţi oamenii lui, inclusiv robii, prepuţul „împrejur", semn de legământ şi acceptare a Domnului ca singur dumnezeu al lor. Partea interesantă cu circuciziunea este alta: obiceiul nu datează de pe timpul lui Abraham, nici nu aparţine exclusiv evreilor (nu aparţine nici azi!). Există evidenţe arheologice că obiceiul era practicat pe scară largă în Orientul mijlociu, atât în Egipt cât şi în Canan - poate adus aici de egipteni, care au ocupat ţinutul în timpul Regatului de Mijloc. Este foarte de crezut că evreii au adoptat obiceiul fie pe timpul şederii lor în Egipt, fie chiar după cucerirea Cananului. Totuşi, obiceiul nu era întâlnit în Mesopotamia, astfel că, în dorinţa lor de a se păstra aparte de populaţiile din Babilon, evreii au întărit cerinţa cercumciziunii (şi sabatului), ele devenind semn al unicităţii evreilor printre popoarele lumii, în faţa lui Dumnezeu. Probabil obiceiul a intrat în Biblie în acest timp, prin intermediul Redactorului. Oricum, circumciziunea este întâlnită astăzi pe scară largă, chiar dacă şi-a pierdut din conotaţiile religioase, mai ales la naţiile trăind în climat cald. Explicaţia este mai ales de natură higienică (ca şi neconsumarea de carne de porc).

Promiţându-i-se a doua oară un fiu, pe Abraham l-a pufnit râsul. Cum să nască un copil, bărbat de o sută de ani şi femeie de nouăzeci? Şi s-a ales cu un nume pentru copilul ce urma să se nască peste un an: „Isaac" (Itzik) („a râs"). Desigur, Biblia nu găseşte vină lui Abraham, despre el se afirmă mereu că „a crezut" -, ci nevestei lui, pe care la rândul ei o pufneşte râsul. Desigur, din pricina râsului vor mai avea de suferit... Hagar şi Ishmael, pe care îi apucă râsul la o petrecere. Neplăcându-i stăpânei acest râs, îi cere lui Abraham să îi alunge, ca nu cumva Ishmael să aibă vreo pretenţie la bogăţiile lui Abraham. Se pare că nu e prea bine să râzi, în Biblie...

Dar despre patriarhi vom mai vorbi, chiar şi despre alungatul de ismailean.