Dar mai întâi Abraham mai face, cu ajutorul Domnului, un gesheft: îşi vinde din nou baba. De astă dată lui Abimelec, regele Gerarului. Domnul l-a oprit să se atingă de noua lui soţie (sau poate între timp o vazuse...), aşa că Abraham, luat la întrebări (sau poate autorul Torei) ne explică cum de nu îl putem face mincinos: Sarai îi este nevastă – dar ea de fapt îi este şi soră! Vitregă, numai după mamă – zice Abraham. De parcă acest aspect conta foarte mult în faţa unui rege la care nu era ceva străin căsătoria dinastică între fraţi. Deci, explicaţia este mai curând dată credincioşilor israeliţi, la care incestul era păcat de moarte şi ar fi acceptat cu greu ştirea că strămoşii lor chiar asta făcuseră... Dar o soră vitregă nu e soră (deşi are aceeaşi mamă – şi acelaşi sânge)! Important este ca dreptul Abraham să nu mai poata fi considerat un micinos... Oricum, isteţul viitor strămoş al evreilor s-a ales din nou cu o mare bogăţie şi un rege care îi cam ştia de frică (lui şi Dumnezeului lui necunoscut). Pentru că Dumnezeu, zice autorul, „încuiase pântecele tuturor femeilor din casa lui Abimelec”. Trecem peste alte întrebări năroade (ar zice un cunoscut neo-protestant), ca de exemplu: de unde a ştiut Abimelec, doar peste o noapte (în afara visului în care îi apare un Dumnezeu necunoscut), că femeile lui fuseseră „încuiate”; sau, de ce în acest loc nu aplică dihotomia biblică „vei muri-vei trăi” şi, deci, Abimelec nu continuă să trăiască şi astăzi, deoarerce s-a dovedit fără păcat şi a întors-o pe Sara. Dar să mergem cu povestea mai departe.

Deci, ajungem la momentul când cei doi bătrâni se dovedesc a fi pufnit în râs degeaba: Sara naşte! Zice Biblia: Abraham avea 100 de ani (şi deci Sara 90). Sara schimbă sensul profeţiei: Isaac se numeşte „a râs” pentru că Sara s-a făcut de râs născând la bătrâneţe şi dând ţâţă la vârstă înaintată... Dar Abraham a tăiat împrejur prepuţul fiului său la opt zile, aşa cum îi poruncise Domnul. Şi la ospăţul dat îm ziua când l-a înţărcat pe Isaak, Sara a văzut pe Ishmail răzând! Oh, asta e prea mult! Merde, cum ar zice francezul. Un copil care râde! Şi i-a cerut lui Abrraham să îl alunge pe fiul născit lui de Hagar cu roabă cu tot, ca nu cumva să aibă pretenţii la moştenire. La sfatul lui Dumnezeu, Abraham îi face pe voie, deşi cu inima strânsă. Şi le dădu un burduf cu apă şi o straiţă de mâncare şi îi trimite în deşert – un gest care aminteşte de „ţapul ispăşitor” care ia cu el păcatele evreilor. Să se fi simţit Abraham vinovat? Să fi dorit să spele păcatul nevestei sale?

Cei doi nu se pierd. Ajungând la „Beer-Sheba” (care va primi nume de fapt puţin mai târziu...), li se arată din nou „îngerul” şi le arată un izvor, astfel că profeţia lui Dumnezeu, că Ishmael va fi tatăl unei mari mulţimi, se va împlini. Întâmplarea a făcut ca cei doi să ajungă de fapt în locul unde Abraham va săpa o fântână şi va întemeia o localitate, unde Isaak va trăi mai toată viaţa lui şi, deşi în Bibliei i se spune „Fântâna Jurământului”, mai mult ca sigur se numea „Şapte Izvoare”. Dar asta va fi mai târziu, pe când Hagar şi Ishmael plecaseră spre Paran – o regiune sinonimă cu Negev, poate chiar în nordul peninsulei Sinai. Căci ni se zice că Ishmael, crescând mare şi devenind „vânător cu arcul”, a luat de nevastă o egipteancă (şi astfel s-a îndepărtat şi mai mult de sângele „evreiesc”, pe care de la patriarhi încoace evreii au încercat să îl ţină cât mai pur...)

Căci Abraham a ajuns din nou în conflict cu Abimelec – de data asta de la o fântână săpată de unul din servitorii lui la Beer-Sheba. Aici este o problemă de „drept internaţional” care, în optica evreilor, justifică pretenţiile lor teritoriale. Când cu povestea cu Sara, Abimelec i-a spus lui Abraham că poate locui „unde îi va plăcea” în ţara Gerarului. Acum, servitorii lui Abimelec „au pus mâna cu sila” pe o fântână săpată de un servitor de a lui Abraham. Problema era importantă. Abraham trăia în Gerar, totuşi, ca şi „chiriaş”, cu permisiunea lui Abimelec. Dar, prin săparea fântânii, îşi aroga „proprietatea” asupra fântânii, respectiv a zonei unde era fântâna. Abimelec, deşi sosit împreună cu Picol, căpetenia oştirii lui, nu a prea avut ce zice: prea îi stătea Dumnezeu alături arameanului rătăcitor... Oricât de puţin numeroasă era oastea aceastuia, probabil era mai mare decât cea a „regelui” din Gerar, o cetate neînsemnată, la marginea unui deşert, care trăia mai ales din comerţul care se desfăşura pe „calea regală” (cetatea era la doar la 32 km de graniţa cu Egiptul). Aşa că, cel puţin pentru o vreme, Abraham a trăit la Beer-Sheba.

De ce zic „pentru o vreme”? Pentru că, aflăm puţin mai jos, după vreo 27 de ani de la naşterea lui Isaak, Sara a murit la Hebron. Şi, cu această ocazie, Abraham a intrat cu adevărat în stăpânirea unui petec de pământ. Cerând de la „fii lui Heti” (mai precis, Mamre şi fraţii lui) un loc de înmormântare, insistă până cumpără, cu acte legale cum se zice (cu martori, mai precis), peştera Mocpela din „ogorul lui Efron, în faţa ştejarului lui Mamre”. Abia acum „evreii” pot avea pretenţia că stăpânesc pământ în Canan. Dincolo de dreptul Domnului de a da cui vrea El ce pământ vrea El să dea...

Dar Domnul a hotărât: va da Cananul lui Abraham şi „sămânţei” lui. Pentru că într-o bună zi Domnul s-a hotărât să îl pună la încerare pe Abraham: i-a cerut să îşi (şi să Îi) jertfească propriul lui copil, singurul fiu „pe care îl iubea”, pe Isaak. Jertfa era cu atât mai mare cu cât Abraham şi Sara cu adevărat ajunseseră la o vărstă la care erau puţine şanse să mai aibă un urmaş. Sau erau? Oare ce trecea prin mintea lui Abraham când îşi urcase fiul pe asin şi pornise să îl jertfească pe unul din munţii „din Moria”? Biblia nu ne spune – dar din neşovăirea lui putem înţelege că el era sigur că Dumnezeu va găsi o cale de a-i asigura urmaş. Fie făcând-o pe Sara din nou mamă, fie salvându-l pe Isaak în ultima clipă... Şi s-a dovedit că nu s-a înşelet: Domnul s-a răzgândit în ultima clipă! (probabil a o face pe Sara să nască la 110 ani era cu adevărat cam greu chiar şi pentru el...)

Totuşi, povestea, spusă deseori şi cu mare drag de evrei de-a lungul istoriei lor, ridică multe alte probleme. În primul rând – jertfa în sine: arderea de tot. Comform tradiţiei mai târzii, nimeni, dar nimeni în afara leviţilor, nu avea dreptul să aducă jertfe lui Dumnezeu. Aşa se face că această sursă să aparţină întrutotul lui „J” – care nu avea astfel de scrupule. Şi aşa se face că niciunde nu ni se mai spune, în Torah, nimic despre această jertfă sau despre muntele Moria. Se ştie că Moria era la cca două zile de mers de Beer-Sheba – dar în ce direcţie? Mult mai târziu, autorul Cronicilor afirmă că Moria ar fi muntele pe care s-a construit Templul. Dar acest lucru e imposibil de crezut: chiar şi pe timpul lui Abraham, acel deal era în mijlocul unei cetăţi stăpânite de Iebusiţi. E foarte greu de crezut că ei nu aveau deja un templu acolo. Să credem că era de fapt templul zeului cananit al lui Melchisedek? Că Domnul să îi fi cerut de fapt lui Avraam să îşi ducă fiul jertfă pe altarul propriului lui Templu? Că jertfele omeneşti aduse „Domnului” erau un fapt curent în Jerusalim pe timpul Iebusiţilor? Întrebări cât se poate de delicate. Oricum, tradiţia (şi filmele de desene animate) sugerează mai degrabă un loc sălbatic, nicidecum în mijlocul unei cetăţi locuite. Berbecele (sălbatic?) trimis de Dumnezeu să fie jertfit în locul lui Isaak şi-a prins coarnele într-un tufiş – cam greu de crezut că existau tufişuri şi berbeci alergând liberi prin Jerusalim...

Oricum, Dumnezeu a dat un nume acelui munte: „YHVH iire”, „Locul unde Domnul va purta de grijă”. Să fie ceea ce mai târziu unii vor numi „muntele Sinai”? (dar până în Sinai este un drum mai lung de două zile) Oricum, evreii vor înţelege întotdeauna că YHVH va purta de grijă în ţara Israelului, Poporului ales... Iar Dumnezeu întăreşte legământul făcut cu Abraham, prin cel mai formidabil jurământ din Biblie: „Jur pe Mine Însumi”. Că Sămânţa lui Abraham va fi de nenumărat, că va stăpâni cetăţile vrăjmaşilor, şi că prin ea toate neamurile pământului vor fi binecuvântate. O profeţie des întâlnită atât la evrei, prin scrierile profeţilor lor şi psalmi, cât şi la autorii creştini ai Noului Testament.

Abraham mai apare doar pentru a căuta o nevastă fiului său. Trecuseră deja 13 ani de la moartea Sarei, Isaak se apropia de 40, aşa că era timpul... Şi Abraham şi-a trimis „cel mai bătrân rob din casa lui” să o caute nu printre fiicele Cananului, ci de la rudele sale. Nu ni se zice dacă se avea în vedere Rebecah, deşi autorul dăduse deja genealogia lui Nahor, fratele lui Avram, şi aflasem că Abraham are o nepoată de fiu numită Rebecah. Modul în care îl face pe rob să jure este cel puţin hazliu: îl pune pe acesta să îşi pună mâna „sub coapsa lui”. În limbaj biblic, acesta înseamnă, cumva, sub... boaşe. În fine. Cu promisiunea că dacă va aduce nevastă bună, va primi libertatea. E de înţeles de unde interesul deosebit dovedit de rob... Când acesta se întoarce, însă, cu soţia, nu se duce la Abraham să dea seamă, cum ne-am aştepta, ci la Isaak. Şi nu mai apare niciunde că ar fi povestit fostului lui stăpân ce făcuse cu cele zece cămile pe care încărcase „toată averea” lui Abraham...

Iar Abraham, înainte de a muri, se dovedeşte încă o dată vârlav. Deşi acum trecut de 140, îşi ia o nouă nevastă, care îi va naşte şase fii (cel mai însemnat, Median, va apare mai târziu intersectând destinul israeliţilor). Şi, ajuns la 175 de ani, bătrânul patriarh moare şi este îngropat alături de Sara în peştera Mocpela de la Kyriath-Arba, viitorul Hebron. Acolo vor fi îngropaţi şi Isaak şi Jakob, fiecare la timpul lui. Doar Iosif va fi adus de israelitii care se întorc din Egipt şi cuceresc Cananul şi îngropat în alt loc – cdum se va vedea... Abraham este înmormântat de fii lui Ishmael şi Isaak – ceea ce dovedeşte că separarea de întâiul lui născut nu a fost atât de strictă pe cât o prezintă mai târziu autorii Torei. Ne putem întreba dacă, în realitatea, poziţia lui Ishmael nu a fost surpată mult mai târziu de câtre autori, în favoarea lui Isaak...