Paştele şi Tradiţiile

Paştele şi Tradiţiile

Vine din nou, ca în fiecare an, Paştele creştinilor. De aproape două mii de ani, creştinii serbează momentul Învierii Domnului, cel mai important eveniment din istoria creştinismului şi, zic ei, din istoria omenirii. Pentru că, în acea dimineaţă de duminică, la două nopţi după punerea Lui în mormânt, Acesta s-a ridicat. Viu. După ce salvase pe om de păcatele lui prin jertfă de sânge, adusese speranţa de a-l învia după moarte în Împărăţia lui Dumnezeu. El era, cum zicea Pavel în Scrisorile lui, doar primul om înviat, exemplu pe care îl vor urma toţi cei ce cred în El. Şi dacă nu credem în Înviere, ce rămâne din credinţa noastră? Cuvintele lui Pavel spun: „dacă n’a înviat Hristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică, şi zadarnică este credinţa noastră” (I Cor. 15.14)

Creştinismul a apărut ca religie în lumina credinţei că Iisus este nu numai Mesia, Hristosul, ci şi că a înviat din morţi. Pentru creştinii primari, mai ales pentru creştinii evrei, Iisus era Mesia – dar nicidecum Dumnezeu. A trebuit să vină Pavel şi eleniştii (evreii din diaspora şi go’imii) să aducă o schimbare de optică, transformându-l pe Iisus în Dumnezeu, şi Părinţii Bisericii Creştine să împace această afirmaţie cu Scripturile evreieşti care vorbesc despre Dumnezeu Yahve Unul, descoperind ideea Trinităţii în unitate şi natura dublă a lui Hristos. Asta, sub presiunea ereziilor de tot felul, care îi forţau să găsească răspunsuri la întrebările incomode. Povestea Învierii apare în scrierile canonice care constituie astăzi Noul Testament. Aceste scrieri nu au fost unice pentru că, în ciuda aparenţei lăsate de scrierile Noului Testament, biserica primară nu a fost unică şi universală, ci aproape fiecare colonie (comunitate – biserică) îşi avea propriile reguli şi tradiţii. Cum zice Pavel în scrisoarea lui, „Eu sunt al lui Pavel”, „Şi eu al lui Apolo”, „Şi eu a lui Chefa”, „Şi eu a lui Hristos” (I Cor. 1.12). Cei „ai lui Hristos” erau, probabil, „cei ai lui Iacov”, evreii creştini din Ierusalim, cei care ulterior au devenit ebioniţi şi, prin sec. V, au dispărut în masa creştinismului biruitor. Aproape fiecare din aceste colonii îşi avea propria evanghelie. Pentru două mii de ani, nu am ştiut nimic despre ele. Doar în scrierile apologeţilor, unele cărţi apocrife erau criticate. A trebuit să treacă însă sute de ani pentru ca ele să fie, în sfârşit, interzise definitiv. Evanghelia după Petru, de exemplu, a fost interzisă abia în 494, prin decretul papei Gelasius I. Iar urmele Evangheliei după Nicodim pot fi întâlnite în Divina Comedie a lui Dante! Dar cum prezintă Învierea scriitorii acceptaţi în Canon? Cel mai vechi, Pavel, scrie doar că „a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi” (I Cor. 15.4), şi că după aceea s-a arătat lui Chefa (Petre), „celor doisprezece”, la „peste cinci sute”, „lui Iacov”, „tuturor apostolilor”, la urmă arătându-se lui însuşi, lui Pavel. Cum ştim din Scrisorile lui (şi din Fapte) că lui Pavel i s-a arătat, a avut o viziune, şi el foloseşte acelaşi termen („s-a arătat”) în legătură cu toţi ceilalţi ce l-au văzut pe Iisus înviat, mulţi biblişti neconservatori s-au întrebat dacă într-adevăr a fost cineva care l-a văzut pe Iisus în trup după Înviere... Cum aceste întrebări au fost puse, probabil, de evreii necredincioşi în primul veac al erei creştine, următorii scriitori (evangheliştii) s-au căznit să prezinte arătarea lui Hristos în trup. Evangheliştii au scris, evident, sub influenţa ideilor pauliste, inclusiv Ioan, care prezintă influenţe gnostice – o erezie condamnată şi, eventual, distrusă, de creştinismul ortodox. Primele trei evanghelii, numite sinoptice, pentru că prezintă faptele în mod foarte asemănător, se dovedesc la o citire atentă a porni toate de la Evanghelia după Marcu, cea mai veche dintre ele. Într-adevăr, Marcu e prezent într-o proporţie covârşitoare, peste 80%, în celelalte două sinoptice, în Matei (scrisă cca 5-10 ani mai târziu), şi Luca (la cca 20 de ani după Marcu). Matei şi Luca folosesc şi alte surse: una comună (de loggia – aforisme rostite de Iisus), dar şi surse proprii, probabil tradiţii orale care circulau în propriile lor comunităţi. În fiecare din aceste evanghelii, evenimentele din dimineaţa zilei de duminică, „prima zi a săptămânii” de după Înviere sunt diferite, uneori chiar contradictorii. Să vedem ce zice fiecare. Marcu, cel mai vechi, scriind la două decenii după Pavel, spune: „După ce a trecut ziua Sabatului, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi Salomea, au cumpărat miresme, ca să se ducă să ungă trupul lui Iisus. În ziua dintâi a săptămânii s-au dus la mormânt dis-de-dimineaţă, pe când răsărea soarele...” Au găsit piatra de pe mormânt dată la o parte, deşi se întrebau cum vor reuşi ele să deschidă mormântul. În mormânt au văzut „un tinerel îmbrăcat în veşmânt alb”. El le spune că Iisus din Nazaret „a înviat, nu este aici” şi le trimite să anunţe ucenicii că Iisus îi va aştepta în Galilea. Femeile au fugit speriate – dar nu au spus nimic nimănui. Se pare că Evanghelia se termina în acest loc, tot ce urmează (versetele 9-20) fiind o adăugire târzie. Matei vorbeşte şi el despre „sfârşitul zilei Sabatului, când începea să se lumineze înspre ziua dintâi a săptămânii”. El spune că „Maria Magdalena şi cealaltă Marie au venit să vadă mormântul.” Şi în acel moment, s-a făcut mare cutremur, căci un înger a venit şi a prăvălit piatra de pe mormânt. Străjerii prezenţi au căzut ca morţi, la pământ. Îngerul le-a spus femeilor că Iisus „a înviat, nu este aici” şi le-a spus că El va merge înaintea lor în Galilea, aşa cum le zisese. Femeile au fugit spre oraş să ducă vestea, întâlnind pe drum pe Iisus căruia „s-au apropiat să-i cuprindă picioarele şi i s-au închinat”. În acest timp, unii străjeri au intrat în oraş să ducă vestea despre cele întâmplate la mormânt. Acolo, au fost cumpăraţi de preoţi, ca să afirme că trupul lui Iisus a fost furat de ucenici, „şi s-a răspândit zvonul printre evrei, până în ziua de astăzi.” Iar „cei unsprezece s-au dus în Galilea la muntele unde le poruncise Iisus să meargă”. Luca spune că „femeile care veniseră cu Iisus din Galilea” au însoţit pe Iosif (din Aritmatea) şi au văzut mormântul. Au pregătit apoi miresme şi miruri şi au petrecut Sabatul. Iar „în ziua întâi a săptămânii, femeile acelea şi altele împreună cu ele” au venit la mormânt cu miresme, dar au găsit piatra prăvălită şi nu au găsit trupul în mormânt. Li s-au arătat atunci „doi bărbaţi îmbrăcaţi în haine strălucitoare” care le-a spus: „Pentru ce căutaţi printre cei morţi pe cel ce este viu? El nu este aici, ci a înviat.” Atunci, femeile s-au întors în oraş şi au povestit ucenicilor întâmplarea. Acum aflăm şi numele femeilor: „Maria Magdalena, Ioana, Maria, mama lui Iacov, şi celelalte care erau împreună cu ele”. Petru a alergat la mormânt, unde a văzut fâşiile giulgiului, dar nu şi trupul. În aceeaşi zi, alţi doi ucenici au întâlnit pe Iisus pe drumul spre Emaus, recunoscându-l după „frângerea pâinii”. Şi, în timp ce îşi povesteau întâmplarea, Iisus se dovedeşte a fi printre ei, începând să le vorbească, cerându-le să-i atingă rănile din trup, să se convingă că nu este duh. După ce le propovăduieşte şi îi trimite în lume ca apostoli, se duce în Bethania (cca 3 km de Ierusalim, dincolo de Muntele Măslinilor), unde se ridică la cer. În Fapte, acelaşi autor vorbeşte de ridicarea la cer chiar de pe Muntele Măslinilor. Ioan, care scrie la cca 50 de ani după Pavel, ne zice că „în ziua dintâi a săptămânii, Maria Magdalena s-a dus dis-de-dimineaţă la mormânt, pe când era încă întuneric; şi a văzut că piatra fusese luată de pe mormânt.” A alergat „la Simon Petru şi la celălalt ucenic pe care îl iubea Iisus” şi le-a spus că „l-au luat pe Iisus şi nu ştiu unde l-au pus”. Cei doi au alergat la mormânt, unde au văzut doar giulgiul şi mahrama. S-au întors în oraş, dar Maria, plângând în faţa mormântului, a văzut în mormânt doi îngeri în alb. După un schimb de replici cu ei, s-a întors şi l-a văzut pe Iisus, pe care l-a luat drept grădinarul. Dar când acesta i s-a adresat pe nume, l-a recunoscut şi a vrut să-i îmbrăţişeze picioarele, fiind oprită pentru că „nu m-am suit încă la Tatăl Meu”. El îi porunceşte să se ducă la ucenici să le spună că El se suie la Domnul. În aceeaşi seară, Iisus intră însă în camera unde erau apostolii, „prin perete”, şi le vorbeşte. Lui Toma, sosit ulterior, îi cere să pună degetul în rană, pentru a se convinge că este El Însuşi („în trup”). Iisus li se mai arată o dată în Galilea, „la Marea Tiberiadă”, unde mănâncă peşte împreună cu ei (din nou o dovadă că nu este duh, ci trup). Aici îi confirmă lui Chefa poziţia superioară de lider al bisericii. În sfârşit, Evanghelia după Petru, de care am amintit deja, vorbeşte despre mormântul sigilat cu 12 peceţi şi păzit de oştenii din Templu şi de legionarii romani, pentru că preoţii se temeau că ucenicii vor veni să fure trupul. Şi s-a coborât din cer un înger şi toţi au rămas ca înţepeniţi. Şi îngerul a intrat în mormânt şi a ieşit de acolo însoţit de Iisus, al cărui cap depăşea cerul. Iar în urma lor păşea Crucea... Atunci preoţii i-au cerut lui Pilat să impună soldaţilor să spună că trupul a fost furat, căci mai bine îşi pierd sufletul decât să fie ucişi cu pietre de evrei, dacă aceştia vor afla că Iisus a fost cu adevărat Mesia. Deci: ce putem spune despre Înviere? Că are loc cândva, după sabat, în ziua de duminică (prima zi a săptămânii, numită „a Domnului”, în urma Învierii). Nu la miezul nopţii, cum credem noi, creştinii – în momentul în care se bate în porţi şi se dă Lumină. După tradiţia evreiască, ziua dura de la apus la apus de soare, deci sabatul se terminase pe la şase seara. Atunci începuse prima zi a săptămânii. Tot ce ştim este că dis-de-dimineaţă mormântul era deja gol. Asta spun evangheliile. Restul este doar tradiţie. Cine a văzut Învierea? Nimeni, după evangheliile canonice. Oştenii şi preoţii, spune cea după Petru. Martorii au văzut doar un mormânt gol. Cine sunt aceşti martori? Aici afirmaţiile sunt contradictorii. Ioan vorbeşte doar despre Maria Magdalena. Matei despre Maria Magdalena „şi cealaltă Marie”. Marcu despre Maria Magdalena, Maria şi Salomea, dacă nu cumva sunt chiar patru femei, Maria fiind diferită de „mama lui Iacov”. Cum din Ioan se poate crede că Maria, Mama lui Iisus, a fost prezentă la scena răstignirii, a punerii în mormânt şi, deci, probabil, şi la venirea la mormânt în dimineaţa de duminică, acea Marie ar putea fi chiar ea. Pe de altă parte, există biblişti care afirmă că ea este şi mama lui Iacov, „fratele Domnului”, iar dacă Maria lui Alfeu îi este soră, e greu de crezut o situaţie în care într-o familie două fete poartă acelaşi nume. Dar aici ne îndepărtăm de subiect. Luca vorbeşte de mult mai multe femei, pomeneşte de Ioana dar nu de Salomea, şi de „celalalte femei ce erau cu ele”... Femeile vin la mormânt la momente diferite, după Ioan – „cât era încă întuneric”, după Marcu – „când răsărea soarele”, iar după Matei – „când se lumina de ziuă”. De ce vin femeile la mormânt? După Marcu şi Luca, pentru a unge trupul cu miresme; după Matei şi Ioan, „pentru a vedea mormântul”. Când au cumpărat miresmele? După Marcu, în dimineaţa de duminică (înainte de răsăritul soarelui? greu de crezut că imediat după Sabat şi, mai ales, după Paşte, bazarul era deschis înainte de răsăritul soarelui), Luca este mai atent la acest moment, şi spune că le cumpăraseră vineri, înainte de începerea sabatului. Oricum, se pare că niciunul din ei nu ştiau de tradiţia notată de Ioan, în care trupul fusese deja miruit, înainte de punerea în mormânt, de către Nicodim, cu „aproape o sută de litri de smirnă şi aloe”. Încă mai curios este comportamentul femeilor în privinţa pietrei de pe mormânt. Doar în Marcu ele îşi pun problema cum vor prăvăli piatra – dar în ciuda acestei temeri, nu cer niciunui ucenic să le însoţească la mormânt. Greu de crezut că vroiau să îi roage pe oşteni să le ajute... Se pare că nu ar fi fost nevoie: cu excepţia lui Matei, ceilalţi vorbesc despre un mormânt deschis. Matei descrie cum un înger a prăvălit piatra, în faţa martorilor. Femeile întâlnesc fie un înger, fie doi. Unii sunt în mormânt, unul pe piatra prăvălită, alţii undeva în grădină (Luca, la care se spune doar că „li s-a arătat”). Şi ce fac femeile? După Marcu, fug şi nu spun nimic nimănui. După Matei, se subînţelege că vorbesc ucenicilor, care pleacă imediat spre Galilea. După Luca, ele vorbesc cu ucenicii şi Petru fuge la mormânt, să se convingă de poveste. După Ioan, Maria din Magdala vorbeşte doar cu Petru Chefa şi cu „celălalt ucenic” şi fug la mormânt împreună. Aici vedem o dezvoltare în timp. Trebuie să ştim că, în tradiţia ebraică notată în Torah, orice afirmaţie trebuie suusţinută de doi martori pentru a fi luată în considerare. Mai mult, declaraţiile femeilor nu sunt acceptate. De aceea, Pavel nici măcar nu aminteşte de Maria Magdalena şi de celelalte femei. Dacă tradiţia primilor creştini despre rolul lor în descoperirea Învierii, de „apostol către apostoli”, nu ar fi fost deosebit de puternică, probabil nu am fi citit despre ele în evanghelii. Dar, dacă la Marcu şi Matei e vorba doar despre un înger (ca martori ai Învierii – „El nu e aici, ci a înviat”), la Luca şi Ioan apar doi. La Luca apare deja un martor bărbătesc (Petru), în timp ce la Ioan sunt doi (Petru şi ucenicul). De asemenea, se poate asista la sentimente contradictorii privind substanţa lui Mesia Înviat: pe de o parte, Mariei i se interzice să Îl atingă, pe de altă parte, altora li se cere să pună degetul în rană, în timp ce femeile „se apropie să îmbrăţişeze picioarele”. Unii autori încearcă să dovedească substanţa materială a trupului înviat prin acte simple: băut, mâncat, prezenţă la euharistie – deşi Îi notează calităţi supranaturale (prezenţă simultană în mai multe locuri, permeabilitate prin materie...) Toate acestea dovedesc tendinţe la lucru deja în comunităţile creştine devenite majoritar greceşti, mai ales după căderea Templului şi dispariţia creştinilor evrei. În sfârşit, cu excepţia lui Matei, toţi ceilalţi evanghelişti se contrazic, neîmplinind porunca lui Iisus: ucenicii nu se duc în Galilea! Iisus îi întâlneşte de fapt în oraş, în camera de sus (probabil în casa Mariei, mama lui Ioan Marc). La Luca, de fapt, Iisus apare doar în Iudea, iar ridicarea la cer are loc chiar lângă Ierusalim, probabil nu la 40 de zile, ci aproape imediat după Înviere. Scena de la Marea Tiberiadă este posibil să fie un text intercalat mai târziu, pentru a susţine ideea primatului episcopului de Roma – viitorul Papă, „urmaşul Sfântului Petru”. Acestea sunt faptele aşa cum pot fi ele citite în Noul Testament. Pentru bibliştii conservatori, mai ales creştinii neo-protestanţi, care cred că Biblia este scrisă la dictarea Sfântului Duh, toate aceste contradicţii nu există. Ei citesc fiecare evanghelie în parte, de parcă celelalte nu ar exista în acel moment. Sau prezintă faptele în succesiune: da, a fost Maria Magdalena singură, când era încă întuneric, dar pe când răsărea soarele era cu „cealaltă Marie”, ba au apărut şi Ioana, şi Salomea, şi „unele femei din Galilea”, ba chiar şi „celelalte femei care erau cu ele”... Era un înger, dar a apărut apoi şi al doilea. A fugit mai întâi Petru, dar apoi a mai fugit o dată cu „celălalt ucenic”... Şi când ceva nu poate fi explicat, aceasta este doar datorită neînţelegerii noastre pur umane. Sigur, în Cer există o explicaţie! Deci, până la urmă este aşa cum zice Pavel. Zadarnică este credinţa noastră, dacă nu există o Înviere. Totul este să credem. Atunci nu mai băgăm în seamă contradicţiile biblice. Ba chiar mai bine ar fi să facem cum susţin preoţii ortodocşi: să nu citim Biblia. Ce nevoie avem, dacă o fac ei? Putem cel mult să ajungem la hulă... Să ne bucurăm, deci, de tradiţiile strămoşeşti, aşa cum le moştenim de două mii de ani. Să vopsim ouă roşii, deşi, evident, la picioarele crucii nu a fost nici un coş cu ouă, iar Mariei Magdalena nu i s-a permis să se apropie. Să mâncăm bucata de miel în amintirea ieşirii din robie, a Paştelui, dar şi a jertfei pascale a Mielului Domnului, fără a strâmba din nas: în fond, nu îl mâncăm cu ierburi amare, aşa cum e tradiţia evreiască şi cum, probabil, l-a mâncat Iisus cu ucenicii lui la ultima cină. Să frângem şi pâinea şi să bem un pahar de vin împreună, găsind puterea să o facem în amintirea Lui, aşa cum ne-a fost poruncit. Să luăm Lumina şi să înconjurăm biserica de trei ori, văzând în ea o reprezentare a întregii lumi creştine. Să ne spunem, cu bucurie, măcar câteva zile din an: „Hristos a Înviat”; răspunzând la fel de bucuroşi: „Adevărat c-a Înviat!”. Poate asta ne va învăţa să ne salutăm aşa cum a salutat el, Iisus, Hristosul, în toate zilele Lui, spunând: „Pace”. Salam. Shalom. Poate aşa vom aduce Împărăţia lui Dumnezeu mai aproape – printre noi.

Nick SAVA