Søren Kierkegaard

Søren Kierkegaard

 

”Să-l privim în grabă pe Socrate care a fost, vezi bine, și un învățător. Născut în împrejurări anume, educat de oameni din popor, ca și el, odată ajuns în prag de coacere simți o chemare lăuntrică, un imbold, și se apucă să-i învețe el - în felul lui - pe alții. După ce-a trăit un timp doar ca Socrate, când ceasul i se păru prielnic el se înfățișă ca învățătorul Socrate.(...) În atare înțeles, și de bună seamă chiar așa era și înțelegerea socratică, învățătorul se afla într-o relație de schimb reciproc, căci viața și împrejurările îi dau ocazia să ajungă învățător, la rându-i dând altora ocazie să învețe câte ceva. Relația lui este, așadar, întotdeauna și în aceeași măsură atât autopatică cât și simpatică. Așa înțelege și Socrate lucrurile și de aceea nu voia să primească distincții, posturi onorifice sau bani pentru învățătura sa, ne-nduplecat la judecată, ca un mort. O, rară modestie, rară-n zilele noastre când banii parcă niciodată nu ajung, iar coroana de lauri niciodată nu este destul de bogată, nici strălucitoare ca să răsplătească splendoarea învățăturii, când tot aurul și onorurile din lume sânt tocmai răsplata ei fiind la fel de prețuite. (...) Aceasta este relația cea mai înaltă de la om la om; discipolul îi dă ocazia învățătorului să se cunoască pe sine, învățătorul îi dă discipolului ocazia să se cunoască pe sine; cu gură de moarte învățătorul nu are nici o pretenție la sufletul discipolului, precum nici discipolul nu pretinde că învățătorul i-ar datora ceva.”

(Søren Kierkegaard, Fărâme filosofice, Editura Synposion, Iași, 1994) 

 

 

”Dar înfățișarea de slugă nu era de împrumut, de aceea trebuie să sufere zeul orice, să îndure orice, să flămânzească-n pustie, să-i fie sete-n chinuri, să fie părăsit în moarte, desăvârșit egal al celui mai sărman - priviți, iată omul: fiindcă nu suferința morții este suferința lui, ci viața aceasta întreagă este o poveste a suferinței; dragostea este cea care suferă, dragostea care dă totul, deși e săracă. Minunată dăruire, să te întrebi îngrijorat- deși învățăcelul este omul cel mai sărman - mă iubești cu adevărat? El care știe de unde pândește primejdia, știind că pentru el oricare cale este mai ușoară dacă ar fi fost doar o înșelătorie, chiar și dacă învățăcelul n-ar înțelege.

Pentru dragoste orice altă revelație ar fi fost o înșelătorie pentru că: sau ar fi trebuit să-l facă întâi pe învățăcel să se schimbe (ori dragostea nu-l schimbă pe cel iubit ci se schimbă pe sine) ascunzându-i că ar fi fost nevoie de așa ceva, sau ușuratic, ar fi putut rămâne neștiutor de faptul că toată înțelegerea lor este o iluzie. (Acesta fiind și neadevărul păgânismului). Pentru dragostea zeului orice alt fel de revelație ar fi fost o înșelătorie. Și chiar dacă ochii mi-ar fi mai plini de lacrimi decât ai femeii păcătoase ce se căiește; chiar dacă fiecare lacrimă a mea ar fi mai scumpă decât lacrimile multe ale păcătoasei iertate; chiar dacă mi-aș găsi un loc și mai umil decât la picioarele lui și chiar dacă de-aș ști să șed mai umil ca femeia a cărei inimă a ales doar ce-i era de trebuință, și chiar dacă l-aș iubi mai cinstit ca sluga credincioasă ce-l iubește până la ultima picătură de sânge; chiar dacă-n ochii lui aș fi mai încântător decât dintre femei cea mai curată - așa fiind, de l-aș ruga să-și schimbe hotărârea, să se -arate în alt fel, sau să se cruțe, la mine s-ar uita atunci și mi-ar zice: omule, ce treabă am eu cu tine, du-te căci al Satanei ești, măcar că nu-ți dai seama! Sau dacă o dată doar și-ar întinde mâna poruncă dând ”să fie”, și-atunci dacă aș crede că-l înțeleg mai bine sau că-l iubesc mai mult- sigur că l-aș vedea plângându-mă, l-aș auzi zicând: cum de-mi poți fi așa necredincios și dragostea așa să mi-o mâhnești; tu doar pe atotputernicul ce minuni înfăptuiește îl iubești, iar nu pe acela care s-a coborât să-ți fie deopotrivă.

Înfățișarea de slugă n-a fost de împrumut, de aceea trebuie să-și dea duhul în moarte și pământul din nou să-l părăsească. Chiar dacă durerea-mi mai adâncă ar fi decât a mamei când sabia inima-mi străpungea, iar dacă starea mai cumplită mi-ar fi decât a credinciosului când tăria credinței lui plesnește și chiar dacă nenorocirea mea ar fi mai pătrunzătoare ca  a aceluia ce speranța-și răstignește și crucea doar păstrează- de l-aș ruga să se cruțe și să mai stea, întristat de moarte atunci l-aș vedea și din cauza mea întristat, căci suferința aceasta era, de bună seamă, în folosul meu; tristețea-i fiind aceea de a nu-l fi înțeles. O, amară cupa, mai amară ca pelinul este însă pentru muritor infamia morții, dar pentru nemuritor…cum să fie! O, acră băutură, mai acră ca oțetul - să te întremeze neînțelegerea celui iubit! O, ce mângâiere  la ceas de restriște, ca vinovat să suferi, darmite să suferi când ești nevinovat!

Așa și cu poetul; cum să-i treacă lui prin gând că zeul i se va revela în felul acesta pentru ca să-i provoace cea mai grozavă hotărâre; cum să-i treacă prin gând să se joace ușuratic cu durerea zeului, mincinos versuri făurind cum că dragostea a ieșit, ca în locul ei să intre mânia.” Pg.50

( Søren Kierkegaard- Fărâme filosofice)