spectacol de umbre...
pregătirile pentru „spectacol” începuseră spre seară
în pâcla dimineţii lui martie, pe la patru şi jumătate, s-a terminat...
ehei, zeu al meu stăpânitor,
câte n-am făcut eu să-ţi frâng cerbicia
cu care toată viaţa m-ai înfruntat!
zadarnic!
ţine minte, toate ţi le-am iertat
însă ultima noastră bătălie, n-o să ţi-o iert!
nu pentru că m-ai înfrânt
nici măcar pentru această tristă deportare într-o lume
în care eu nu mai exist.
pentru „spectacolul” nocturn în care m-ai făcut
erou fără voie
regizând scene care se derulau c-o viteză ameţitoare!
joc, joc, joc şi nu mă mai pot opri:
-eu, ţinându-l strâns de mână şi rugându-l să nu plece
-el, încercând cu disperare să deschidă ochii să mă privească
o mână care mă smulge şi mă aruncă
pe coridorul rece mirosind a vomă şi a clor
în urma mea se zbate ca un fluture fără aripi
înghiţind aerul cu nesaţ
va veni,
va veni după mine, mi-am zis, cu siguranţă, va veni...
n-a venit!
trag aer în piept,
mă întorc în rezerva sordidă
două mâini ca două gheare mi se înfig în piept
obligându-mă să stau imobilizată într-un colţ
ca un pumn de nisip trecut printre degete
mă preling pe gresia rece şi rămân privind tâmp
către dâra de sânge întinsă ca o flegmă pe tocul uşii
în jurul meu spectacolul continuă
halate albe, picioare dezorientate aleargă în toate părţile
apar doi brancardieri cu feţe umflate de somn,
trag cu mult zgomot o targă de metal
un grup compact aleargă pe scările înalte şi întortocheate
ale pavilionului trei contagioşi
zgomote surde, gâfâieli,
ca-ntr-o corridă pe viaţă şi pe moarte
probabil loviseră mortul de trepte şi de balustrade,
gândeam,
frica lor era prea mare să-l mai fi protejat
ah! ce frumoasă a fost!
ce frumoasă a fost viaţa mea!
şi iarăşi ca dintr-un vis m-am trezit
am sărit brusc în sus şi-am alergat în rezerva
mirosind a urină, a sânge şi a igrasie.
era ca-ntr-o casă părăsită, fără uşi, fără geamuri.
nimic.
patul gol, fără aşternuturi, rânjind către mine
pe jos, cana de ceai răsturnată, punga cu medicamente,
un ac de seringă,
o gumă, un creion mecanic
şi rebusul călcat în picioare plutind în balta de ceai.
dintr-o dată m-am simţit atât de uşoară...
aproape atingând tavanul
pluteam ca un fulg pe deasupra acestei dezordini
din afară şi din mine,
pusă laolaltă de tine, zeu ticălos!
pentru prima dată puteam să stau aşa ...
să privesc fără să gândesc.
nimic nu mă lega de toate câte se întâmplaseră
m-am ghemuit ca un prunc într-un singur punct
aşteptând să mă nasc
şi-aveam o sete-n mine!
Doamne, ce sete mai aveam să fi băut ceva!
ceva asemănător lichidului amniotic dar nu atât de otrăvitor
nimic nu semăna cu ce citisem eu prin terfeloagele mele:
nici lumină, nici pace,
nici împăcare cu sine şi cu lumea...
nimic din toate astea!
doar un spectacol de umbre, cu actori nevăzuţi şi forţe dezlănţuite
ce-şi făcuseră de lucru cu mine
colorându-mi toate simţurile în negru.
în urma lor, am rămas pustie ca o gară părăsită
prin care nu mai trece niciun tren,
împodobită cu false lumini şi tablouri indicatoare
cu angajaţi fantomă ce îndeplinesc formal
aceleaşi misiuni din secolul trecut.
martie, 2016
Comentarii